Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30 aprilie 2021, sub nr. x, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 26233/12.04.2021 şi, în consecinţă, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata indemnizaţiei/despăgubiri în cuantum total de 7.386,735 RON, respectiv 50% din suma solicitată iniţial de 14.773,47 RON reprezentând debit neachitat şi penalităţi de întârziere, datorate conform legii, calculate conform art. 80 din Legea nr. 85/2014 la valoarea debitului neachitat, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1353 din data de 29 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1353 din data de 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 101 din O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, în speţă, nu se poate reţine încălcarea de către şoferul autoturismului x a normei reţinute de către instanţă, câtă vreme acesta era încadrat în mod corect pe banda 2 care permitea efectuarea manevrei de viraj la stânga.
Dimpotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 83 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice:
"(2) Marcajul sub forma unei sau unor săgeţi, aplicat pe banda ori pe benzile delimitate prin linii continue, obliga la urmarea direcţiei sau direcţiilor astfel indicate."
Iată cum, în realitate, în sarcina şoferilor încadraţi pe banda 2 de drum nu se poate reţine obligaţia legală (rutieră) de continuare a drumului înainte, câtă vreme marcajul rutier este unul cu două săgeţi (înainte şi la stânga).
Astfel, câtă vreme conform dispoziţiilor în materie rutieră şoferul autoturismului x putea efectua în condiţii legale inclusiv un viraj la stânga, aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002 apare ca fiind, în mod evident, eronată.
În plus, în opinia recurentei-reclamante considerentele prin care instanţa de fond a stabilit că în raport de avariile concrete ale celor două autoturisme rezultă că şoferul autoturismului x a încercat să pătrundă pe banda a treia de mers (tăind calea vehiculului deja poziţionat pe această bandă) sunt complet nefundamentate în condiţiile în care în speţă nu a fost dispusă efectuarea unei expertize tehnice auto care să confirme o astfel de împrejurare.
Dimpotrivă, din actele dosarului de daună, în special din desenele realizate de către cei doi şoferi auto, se observă faptul că până la momentul la care şoferul autotrenului situat pe banda a treia de mers nu a tras de volan uşor spre dreapta, traiectoriile celor două vehicule erau paralele şi, în condiţiile existenţei a două benzi de mers spre stânga nici nu ar fi trebuit să se intersecteze.
Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, potrivit căreia sumele reprezentând penalităţi de întârziere constituie creanţă de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din dreptul de regres al A. împotriva B..
Recurenta-reclamantă a mai apreciat şi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat şi că hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal, şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.
Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Argumentul este unul eronat şi contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.
Aşadar, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, instanţa reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.
Respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, ele reprezentând un accesoriu, nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.
Recurenta-reclamantă a susţinut şi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a considerat şi că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanţa de fond nesocotind faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.
Odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, concluzia fiind că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ele reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:
Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă A. S.A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 26233/12.04.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă întrucât lipseste un element sine qua non al răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăţia asiguratului RCA al B., fiind reţinute prevederile art. 27 lit. b) din Ordinul nr. 14/2011 al ASF.
Astfel, persoana vinovată exclusiv de producerea evenimentului rutier ar fi fost şoferul asigurat Casco la A., care a efectuat în mod neregulamentar un viraj la stânga de pe banda a doua de mers, intrând astfel în coliziune cu autoturismul aflat pe banda a 3-a de mers, care vira de asemenea la stânga.
S-a apreciat, de asemenea, că au fost încălcate prevederile art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002 de către conducătorul autovehiculului asigurat cu polita facultativă Casco la A., deoarece acesta avea obligaţia de a respecta regulile privind circulatia pe benzi.
Reclamanta A. S.A. a solicitat invalidarea raţionamentului Fondului de Garantare a Asiguraţilor apreciind că există o culpă comună a şoferilor implicaţi în evenimentul rutier, în condiţiile în care atât şoferii încadraţi pe banda 2, cât şi cei încadraţi pe banda 3, puteau vira la stânga, conform marcajelor rutiere.
Prima instanţă a confirmat soluţia autorităţii administrative, reţinând că avariile provocate autoturismului x s-au produs în urma evenimentului rutier produs din vina asiguratului A. S.A., care a încălcat prevederile art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002, coroborat cu art. 42 şi art. 54 din acelasi act normativ, în condiţiile în care, din poziţia iniţială în care se aflau cei doi conducători auto, doar cel care se afla pe banda a treia avea voie să facă manevra de schimbare a direcţiei de deplasare spre stânga astfel cum intenţiona, pentru conducătorii de pe banda doi de mers neexistând decât opţiunea să îşi continue deplasare pe direcţia înainte.
Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de fond a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 101 din O.U.G. nr. 195/2002 prin raportare la o situaţie de fapt care nu era pe deplin lămurită.
Astfel, din analiza coroborată a Constatării amiabile de accident, a declaraţiei conducătorului auto C., a desenelor realizate de cei doi şoferi auto, a procesului-verbal de constatare a daunelor şi a planşelor foto, inclusiv a celor ataşate cererii de recurs, nu rezultă fără echivoc dinamica producerii accidentului care să susţină considerentele instanţei de fond prin care s-a stabilit culpa exclusivă a şoferului asigurat cu polita facultativă Casco la A., respectiv dacă pe acel segment rutier puteau vira la stânga atât şoferii încadraţi pe banda 2, cât şi cei încadraţi pe banda 3.
Or, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO, include dreptul părţii de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, controlul de legalitate al actului contestat în cauză neputând fi exercitat fără ca situaţia de fapt să fi fost lămurită în prealabil.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc situaţia de fapt cu privire la care să poată aplica în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să administreze mijloacele de probă care se impun în vederea justei soluţionări a cauzei.
În consecinţă, având în vedere că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanţa de recurs a controlului de legalitate, deoarece situaţia de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită şi ţinând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond la rejudecarea cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1353 din data de 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.