Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2020, la data de 25 august 2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 777.083 RON constând în daune materiale şi folos nerealizat cu dobânzi legale.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 789 din 22 aprilie 2021, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenţii.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.697,42 RON reprezentând prejudiciu.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel
Prin decizia civilă nr. 341 din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către intimatul-pârât.
A admis apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 789 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul obligării intimatului-pârât la plata către reclamanta apelantă a sumei de 20.268 RON reprezentând contravaloare prejudiciu.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.
A obligat pârâtul intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 4.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs
Prin decizia nr. 1200 din 19 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât B..
A respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
A obligat pe recurentul-pârât B. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, conform dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
5. Contestaţia în anulare declarată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1200 din 19 iunie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a declarat contestaţie în anulare pârâtul B., solicitând admiterea contestaţiei, anularea parţială a deciziei atacate şi, pe fond, admiterea recursul său, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să fie respinsă cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii extraordinare de atac, cu privire la incidenţa art. 503 alin. (2) teza a II-a şi a III-a C. proc. civ., a arătat că instanţa de recurs nu a analizat critica relativă la regimul trasat de Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a acţiunii în daune, care a început să curgă la data de 18 ianuarie 2011, când reclamanta putea şi trebuia să cunoască prejudiciul suferit, tăcerea în această privinţă reprezentând o violare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Ryabykh vs. Rusia, nr. 52854/99, alin. (52), CEDO 2003 IX).
Or, în acord cu exigenţele procesului echitabil, faptul că o hotărâre judecătorească este rezultatul analizei întregului material probator existent la dosar şi al determinării corecte a stării de fapt cu privire la care se pronunţă, trebuie să rezulte fără dubiu din calificarea probelor pe care instanţa o face în cadrul motivării sale atunci când, pe linia unui raţionament anume, atribuie sau nu valoare acestor probe.
A menţionat că eroarea materială reprezintă o eroare substanţială, iar Înalta Curte nu a analizat criticile formulate de acesta, nu a indicat considerentul pentru care a înlăturat motivul de recurs formulat în cauză.
6. Apărările formulate în cauză
La data de 23 aprilie 2024, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea poziţiei sale procesuale a arătat că prin decizia atacată,a fost respins motivul de recurs referitor la încălcarea art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi a prevederilor art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 04 octombrie 2018, când Curtea de Apel Timişoara a pronunţat încheierea penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a confirmat ordonanţa de clasare din 05 iulie 2018, dată la care reclamanta a cunoscut în mod cert persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum şi împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acesteia nu mai poate fi realizată în dosarul penal.
Or, reiterarea motivului de recurs conform căruia reclamanta ar fi cunoscut prejudiciul suferit încă din 18 ianuarie 2011 nu poate constitui un motiv valid al contestaţiei în anulare, întrucât presupune o reanalizare a motivelor de recurs.
Contrar susţinerilor contestatorului, în cursul urmării penale reclamanta s-a constituit parte civilă, solicitând daune pentru stâlpii de beton distruşi, aşa cum rezultă din memoriul depus în dosarul de urmărire penală nr. 119/P/2011 şi din rezoluţia Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj din 18 aprilie 2012 în dosarul nr. x/2012
De asemenea, calculul termenului de prescripţie s-a realizat corect în raport cu art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând contestaţia în anulare în raport cu criticile formulate şi cu prevederile art. 503 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiţii limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 503 C. proc. civ. care au următorul conţinut:
"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".
Din economia normelor juridice enunţate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestaţie în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunţate de instanţe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunţate de instanţele de apel şi în privinţa cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului.
Trebuie subliniat că o însuşire definitorie a hotărârilor judecătoreşti definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumţia de adevăr şi incontestabilitate.
În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) şi a art. 431 din C. proc. civ., soluţia conţinută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeaşi cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanţă, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranţa circuitului civil şi respectarea dreptului pronunţat de către un judecător.
Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, motivele concret şi limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca unele de strictă interpretare şi aplicare, ele având caracter de excepţie. Motivele de exercitare a contestaţiei în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situaţii decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecinţă nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii atacate, şi implicit afectarea siguranţei circuitului civil.
Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înţelege să exercite un asemenea demers trebuie să îşi fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigenţelor legale care reglementează materia respectivă.
În speţă, contestatorul a înţeles să invoce motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., susţinând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Argumentele prin care şi-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o greşită evaluare a motivului de recurs referitor la intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, nelegalitate atribuită de recurentul-pârât modalităţii în care instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept material care reglementează instituţia prescripţiei. Susţine contestatorul că, în analiza respectivului motiv de recurs, instanţa nu ar fi explicat motivul pentru care a respins teza antamată de acesta, în sensul că reclamanta putea şi trebuia să cunoască prejudiciul suferit încă de la data de 18 ianuarie 2011.
Or, din analiza considerentelor deciziei pronunţate în recurs se constată că instanţa a analizat aspectele de nelegalitate pe care le-a identificat în criticile concret formulate de recurentul-pârât (contestatorul din prezenta etapă procesuală), critici care priveau greşita respingere de către instanţele de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în urma analizei astfel efectuate a apreciat caracterul lor nefondat, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, se constată că soluţia de respingere a recursului pârâtului este una dată în urma judecăţii efectiv realizate de respectiva instanţă de control judiciar relativ la criticile care erau formulate de recurent.
În acest context al analizei relevate de considerentele deciziei atacate prin contestaţia în anulare pendinte, argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanţei de recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârşită în mod involuntar prin adoptarea soluţiei asupra recursului.
Eroarea materială la care se referă motivul de contestaţie reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. priveşte aspecte formale ale judecăţii, respectiv statuări făcute de instanţă cu privire la aspecte procedurale ţinând de judecata desfăşurată chiar în faţa instanţei de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs.
Se cuvine a fi observat că motivul de contestaţie în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări îşi păstrează actualitatea.
Or, în jurisprudenţă s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condiţiile în care parte a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deşi acesta era depus în termenul de exercitare), nu şi pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor şi argumentelor care fundamentau calea de atac soluţionată prin decizia contestată.
În speţă, contestatorul afirmă că reclamanta putea şi trerbuia să cunoască prejudiciul suferit încă de la momentul demarării procesului penal, în timp ce instanţele au apreciat că abia la finalizarea dosarului penal, prin pronunţarea încheierii din 04.10.2018 de către Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum şi împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acestuia nu poate fi realizată. Printr-o atare susţinere, contestatorul tinde a determina o reapreciere a probelor, respectiv o reevaluare a momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziţia înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.
Situaţia expusă nu se poate încadra nici în ipoteza descrisă prin art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., aşa cum pretinde contestatorul, care invocă şi acest motiv de contestaţie în anulare, susţinând că Înalta Curte, în dosarul nr. x/2020, nu ar fi analizat motivul de recurs şi nu a răspuns criticii conform căreia termenul de prescripţie ar începe să curgă la data de 18 ianuarie 2011.
Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestaţie în anulare este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres şi limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină.
Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalităţii deciziei din recurs.
Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine la subsecţiunea II.II (pag. 6 paragraf ultim şi pg. 7), destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa soluţionare greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestator.
După cum s-a subliniat şi anterior, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a înţeles să răspundă acestuia, întrucât ţine de esenţa judecăţii, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestaţiei în anulare s-ar putea urmări şi corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanţe substanţiale şi imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, şi Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speţă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestaţiei în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuţie de către contestatorul B. privind nelegalitatea deciziei nr. 1200 din 19 iunie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, o va respinge, ca nefondată.
De asemenea, reţinând culpa procesuală a contestatorului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei civile nr. 1200 din 19 iunie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
Obligă contestatorul B. la plata către intimata A. a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.