Şedinţa publică din data de 29 mai 2024
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 5671/10.06.2010, emise de Autoritatea Naţionala Pentru Restituirea Proprietăţilor, de invalidare a Hotărârii nr. 2134/29.06.2017, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, cu solicitarea de emitere a unei noi decizii de validare integrală, cu privire la toate imobilele ce fac obiectul cererii de despăgubire, în favoarea reclamantului A., în condiţiile Legii nr. 164/2014, cu stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial de către Comisie.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 888 din 10 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a anulat, în parte, Decizia de invalidare nr. 5671/10.06.2019.
A obligat pârâta să valideze Hotărârea nr. 2134/29.06.2017 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru imobilul casă de locuit situat în Cernăuţi, str. x, în suprafaţă utilă de 480,72 mp, având valoarea de 164.056,52 RON.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1825A din 06 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 888 din 10.07.2020, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.
A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1825A din 06 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după redarea situaţiei de fapt din dosar, recurentul a invocat greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.
Arată, în legătură cu imobilul, că prima instanţă de fond a reţinut în mod corect faptul că declaraţiile autentificate ale martorilor şi ale reclamantului se coroborează cu extrasul de carte funciară din registrul 2422, paginile 621, 624, 625, în cuprinsul căruia, sub nr. 2880/2, este înscrisă parcela de clădire cu casa zidită de 2 etaje, având ca proprietar pe autorul reclamantului, B.. Legea nu impune condiţia depunerii actului de proprietate, fiind suficiente acte provenind de la autorităţi şi, în completarea acestora, declaraţii de martori autentificate.
Cu privire la neacordarea de compensaţii/despăgubiri pentru imobilul situat în Cernăuţi, arată recurentul că dovada dreptului de proprietate a fost făcută cu declaraţii de martori, în lipsa cărţii funciare care s-a pierdut din cauza războiului. Arată că a făcut dovada demersurilor pentru obţinerea de înscrisuri doveditoare.
În ceea ce priveşte neacordarea compensaţiilor pentru fabrica de tricotaje si ciorapi "C.", spaţiu cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, având o suprafaţă utilă de 1580 mp şi teren în suprafaţă de 1.555 mp., situată în oraşul Cernăuţi, str. x nr. 3b, actual strada x "B" nr. 30, susţine că, potrivit procesului-verbal din 07.06.1934 întocmit cu prilejul adunării generale extraordinare a asociatiiilor firmei C., autentificată de notar public, B., autorul reclamantului, avea o participaţie de 32% (1.440/4.500.000) la capitalul social al societăţii, restul participaţiilor revenind lui D. şi E..
Se susţine că, prin efectele Înaltului Decret Regal din noiembrie 1944, toate actele rasiale au fost desfiinţate cu efect retroactiv. Aceasta are drept consecinţă faptul că patrimoniul a rămas al asociaţiilor iniţiali.
Societatea generală cu răspundere limitată nu era reglementată de legea română, până în anul 1990, când a intrat în vigoare Legea nr. 31.
Însă, în cauză este vorba despre o societate de persoane, sintagma F. arătând că era o întreprindere familială, căreia nu îi puteau fi atribuite caracterele unei societăţi anonime.
Când societatea a fost dizolvată de drept, tot patrimoniul acesteia a ajuns la asociaţi. Or, unicul asociat era B., tatăl reclamantului, acestuia revenindu-i toate drepturile decurgând din acest patrimoniu.
Art. 25 din Tratatul de Pace de la Paris din 1947 prevede că România se obligă ca, în toate cazurile în care, cu începere de la 1 septembrie 1939, bunurile, drepturile sau interesele legale din România ale unor persoane de sub jurisdicţie română au făcut obiectul unor măsuri de sechestru, de confiscare sau de control pe temeiul originei rasiale sau a religiei unor asemenea persoane, bunurile, drepturile sau interesele legale menţionate să fie restituite împreună cu accesoriile lor sau, dacă restituirea este imposibilă, o despăgubire echitabilă să fie acordată.
Art. 1 din Legea nr. 290/2003 prevede că cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al II-lea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recoltele neculese din anul 1940, în condiţiile prezentei legi.
Consideră recurentul că cerinţele din textul normativ antemenţionat sunt îndeplinite, motiv pentru care se impune admiterea acţiunii şi cu privire la aceste imobile.
Mai subliniază recurentul că, în ceea ce priveşte dovada refugiului, a calităţii de persoană îndreptăţită şi calitatea de unic moştenitor, au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, aceste aspecte intrând sub puterea lucrului judecat.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea dosarului la instanţa de apel pentru rejudecare, cu consecinţa acordării de compensaţii/despăgubiri pentru bunurile solicitate şi care nu mai pot fi restituite.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Arată că, prin Legea nr. 188/2023 nu au fost modificate rigorile art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu privire la forţa probantă a înscrisurilor ce trebuie depuse în susţinerea dreptului de proprietate pentru bunurile pentru care se solicită acordarea de despăgubiri.
Astfel, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 dau posibilitatea susţinerii cererilor cu declaraţii de martori, în completare, fiind obligatoriu, însă, ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorităţi.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 25 iulie 2019, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În esenţă, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de anulare a Deciziei nr. 5671/10.06.2010 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a dispus invalidarea Hotărârii nr. 2134/29.06.2017, emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitându-se emiterea unei noi decizii de validare, cu privire la toate imobilele ce fac obiectul cererii de despăgubire şi anume: imobil casă de locuit compusă din parter şi două etaje situată în oraşul cernăuţi, str. x, în suprafaţă utilă de 480,72 mp; fabrica de tricotaje şi ciorapi C. - spaţiu cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, având suprafaţă utilă de 1580 mp, situată în oraşul Cernăuţi, str. x, nr. 3b; construcţia cu altă destinaţie decât cea de locuinţă "prăvălie" situată pe str. x; imobil casă de locuit situat pe str. x; două imobile - casă situate pe str. x nr. 3b.
Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurent, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată, pe de-o parte, a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că instanţa de apel a negat valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea dreptului de proprietate şi a apreciat ca fiind inutilă proba testimonială, neputând fi coroborată restul probelor administrate iar, pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 290/2003, în sensul în care instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 290/2003 sau Legea nr. 164/2014 nu recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru construcţii industriale, anexe ale acestora sau terenuri aferente unor astfel de edificii.
În contextul datelor speţei, s-a arătat de către recurent că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin care se recunoaşte posibilitatea probării existenţei dreptului de proprietate prin depunerea de înscrisuri emanate de la autorităţile competente, care pot fi completate cu declaraţii de martori.
Totodată, s-a invocat încălcarea art. 25 din Tratatul de Pace de la Paris din 1947 şi art. 1 din Legea nr. 290/2003, care prevăd că cetăţenilor români care au fost deposedaţi de bunurilor lor ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa li se acordă compensaţii în condiţiile acestei legi.
Astfel, având în vedere că Hotărârea nr. 2134/2017 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 29 iunie 2017, fiind invalidată prin Decizia nr. 5671/10.06.2019 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, atacate în cauza de faţă, se reţine că prezentei speţe îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport cu care dispoziţiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
În forma sa anterioară, Legea nr. 290/2003, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor se face prin depunerea de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau prin declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate, fără ca norma să prevadă ca înscrisurilor doveditoare să li se acorde o valoare probatorie prestabilită.
De altfel, declaraţiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte este criticată de partea pârâtă au fost depuse de reclamant în probaţiune în respectarea normei de drept menţionate, care, în considerarea folosirii conjuncţiei disjunctive sau, permitea dovedirea pretenţiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declaraţia petentului însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori.
Prin art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat că persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, respectiv că cererile trebuie însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi şi că doar în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura acte, aceste înscrisuri pot fi completate cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.
Este de precizat însă că la data soluţionării cererii reclamantului era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".
Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, extind probele şi mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul nu mai este ţinut să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.
Verificând aplicarea acestor norme la situaţia concretă din dosar, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în legătură cu imobilul situat în loc. Cernăuţi, str. x a apreciat că prin depunerea la dosar a cărţii funciare nr. x nu se face dovada unui drept exclusiv de proprietate al autorului reclamantului, ci doar a unui drept de coproprietate în cotă parte de 27/100, întrucât diferenţa de cotă de 73/100 ar fi fost înstrăinată la 28.06.1928. Totodată, a reţinut că din cele menţionate la partea A din cartea funciară nu se poate identifica imobilul asupra căruia poartă dreptul de proprietate în cotă de 27/100. De asemenea, a arătat că, atâta vreme cât nu s-a depus la dosar şi cartea funciară nr. x, nu se poate cunoaşte situaţia juridică a acestui imobil după data de 19.10.1926.
Cu privire la imobilul din Cernăuţi, str. x (fosta str. x), instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse de reclamant la dosar, respectiv adresa nr. x/29.06.2005 a Biroului Comunal Regional Cernăuţi de Investigare Tehnică, însoţită de planuri, adeverinţa nr. x/12.03.2005 emisă de Arhivele de Stat Cernăuţi, actul său de naştere şi declaraţiile martorelor G. şi H. nu ar face dovada dreptului de proprietate, acestea atestând doar lipsa din arhivele instituţiilor emitente a documentelor cu privire la titularii dreptului de proprietate până în anul 1949. Cât priveşte registrul de evidenţă a proprietarilor caselor de pe str. x, a reţinut instanţa că la nr. 40 nu apare numele autorului reclamantului, ci o altă persoană, al cărei nume nu este perfect lizibil. În aceste condiţii, în care a apreciat că nu s-au depus la dosar acte care să facă dovada proprietăţii asupra acestui imobil, declaraţiile martorilor ar fi inutile, neputând fi coroborate cu înscrisurile de la dosar.
Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o greşită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, făcând o aplicare incompletă a acestei norme.
Astfel, observând situaţia concretă din prezentul dosar, se constată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că recurentul-reclamant a depus la dosar o serie de înscrisuri care îndeplineau cerinţele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind fie înscrisuri care emanau de la autorităţile vremii, fie erau înscrisuri care erau certificate de autorităţi, prin care se făcea dovada proprietăţii ori reprezentau un început de dovadă a dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Cernăuţi, str. x şi str. x 40 (fosta str. x).
În acest sens, se observă faptul că la filele x din vol. I al Tribunalului se află traducerea legalizată şi apostilată a cărţii funciare nr. x a loc. Cernăuţi, la registrul cadastral nr. 2880/2 figurând imobilul din str. x, în calitate de proprietari fiind menţionaţi, în anul 1922 autorul reclamantului, B., cu o cotă de 73/100 din imobil, restul cotei de 27/100 aparţinând lui I.. Ulterior, conform menţiunilor din aceeaşi carte funciară, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Cernăuţi la 06 septembrie 1928 dreptul de proprietate al lui B. a fost reîntregit cu cota de 27/100 aparţinând iniţial lui I., devenind astfel unic proprietar al acestui imobil.
Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant dovedise calitatea de proprietar asupra imobilului situat în Cernăuţi, str. x la momentul 1928, prin depunerea la dosar a cărţii funciare nr. 2422.
Cât priveşte eventuala înstrăinare a dreptului de proprietate între momentul dobândirii şi momentul refugiului, această probă nu a fost făcută, ea incumbând părţii care pretindea existenţa unui atare eveniment.
Astfel, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să observe că sarcina probei revenea părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilul ar fi fost înstrăinat în respectiva perioadă de timp.
Cum nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilului, în privinţa căruia recurentul-reclamant a probat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acestuia a dreptului de proprietate, instanţa de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014.
Cât priveşte imobilul din Cernăuţi str. x 40 (fosta Sf. Treime nr. 40), este adevărat că reclamantul nu a depus la dosar un înscris care să facă dovada necontestată a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, însă a realizat demersuri şi a obţinut negaţii de la autorităţile competente, care i-au comunicat lipsa de informaţii în arhive cu privire la acest imobil. Totodată, în faţa curţii de apel, la fila x a fost depus Registrul de evidenţă a proprietăţii, în care, la numărul poştal 40 apare înscrisă o persoană al cărei nume nu este lizibil, motiv pentru care nu se putea deduce că acesta nu se referea la autorul reclamantului.
Astfel, prin depunerea la dosar a cărţii de identitate a reclamantului, care a purtat menţiunea domiciliului în Cernăuţi, str. x, coroborată cu negaţiile obţinute de la Arhivele de Stat din Cernăuţi şi observând inexistenţa la dosar a unui înscris care să facă dovada necontestată a deţinerii acestui imobil de către o altă persoană străină de familia reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant a reuşit să facă un început de dovadă cu privire la deţinerea în proprietate a acestui imobil.
Separat de acest aspect, declaraţiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel au fost depuse de recurentul-reclamant la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncţiei disjunctive sau, permite, aşa cum s-a arătat anterior, dovedirea pretenţiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declaraţia petentului însoţită de alte două declaraţii ale unor martori.
Legiuitorul a urmărit, aşadar, instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003).
Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.
Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să aibă ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.
Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun.
Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu interzice proba cu declaraţii de martori şi, contrar susţinerilor curţii de apel, nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).
Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.
Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.
Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanţa de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deţinerii imobilelor la momentul refugiului de către autorul recurentului.
În privinţa acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietar.
În fine, este de observat că prin actele normative menţionate în precedent nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declaraţia petentului şi declaraţii de martori.
Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.
Aşa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greşita interpretare a normelor de drept speciale relative la probaţiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce priveşte imobilele din Cernăuţi, situate administrativ în str. x şi str. x (fosta str. x) se dovedeşte a fi întemeiată.
Faţă de aceste elemente, ce pun în evidenţă atât stăruinţa recurentului în încercarea de procurare a unor înscrisuri care să consolideze împrejurarea deja conturată în legătură cu dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului din x nr. x abandonat în Bucovina de Nord, şi în vederea complinirii situaţiei prezumate, până la proba contrară, în ceea ce priveşte imobilul din fosta str. x, reţinând şi lipsa unei analize reale şi efective a curţii de apel cu referire la înscrisurile şi celelalte probe ce întrunesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamant. În consecinţă, urmează ca, în rejudecarea cererii având ca obiect acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilele din Cernăuţi, situate administrativ în str. x şi str. x (fosta str. x), instanţa de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv declaraţiile de martori, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.
Cât priveşte, însă, despăgubirile solicitate pentru fosta C. şi imobilele din str. x, care se aflau în patrimoniul fabricii de tricotaj şi ciorapi, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut de către instanţa de apel că acestea nu pot face obiectul Legii nr. 164/2014, al cărei domeniu de aplicare este restrâns la bunurile aparţinând persoanelor fizice, iar nu şi persoanelor juridice, constând în terenuri intravilane, terenuri agricole şi forestiere, livezi, construcţii cu destinaţie de locuinţă şi anexe ale acestora, precum şi recoltele neculese de porumb, grâu, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, viţă de vie, fructe, in, tutun şi mac, astfel cum se menţionează în mod expres în Anexele nr. 1 şi 2 la lege.
Astfel, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel urmează a fi menţinută, criticile din recurs vizând calitatea autorului reclamantului de asociat unic al fabricii C. neputând fi primite, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o cerere în constatarea acestei calităţi, ci cu o contestaţie împotriva Deciziei nr. 5671/10.06.2010 emise de Autoritatea Naţionala Pentru Restituirea Proprietăţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, în care calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită a fost verificată în raport cu autorul B., ceea ce nu presupunea şi verificarea calităţii de unic dobânditor al tatălui recurentului asupra bunurilor şi participaţiilor deţinute de o persoană juridică.
Pentru aceste considerente, observând şi faptul că în privinţa soluţiei primei instanţe de fond de respingere a pretenţiilor în legătură cu prăvălia situată în str. x nu a fost declarat apel şi nici recurs, precum şi că existenţa refugiului şi dovada calităţii de persoană îndreptăţită au fost recunoscute cu titlu definitiv prin sentinţa civilă nr. 7883 din 11 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, instanţa de rejudecare urmează a reanaliza cauza doar în limitele trasate prin prezenta hotărâre.
Faţă de cele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel, în vederea rejudecării apelurilor îndreptate împotriva soluţiei pronunţate de tribunal asupra cererii de acordare a despăgubirilor solicitate pentru imobilele din Cernăuţi, situate administrativ în str. x şi str. x (fosta str. x), reţinându-se întrunirea în speţă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1825 A din 06 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în privinţa despăgubirilor solicitate pentru imobilele din Cernăuţi, situate administrativ în str. x şi str. x (fosta str. x).
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.