Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017 la 5 septembrie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2800 mp, situat în B-dul x Noi fără număr, cu următoarele vecinătăţi: la N şi E - lacul Griviţa, la V - B-dul x Noi, la S - cimitirul Străuleşti, ca efect al uzucapiunii de 30 ani şi prin joncţiunea posesiei exercitate de reclamant şi de autorul său, B..
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 24 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 1043A din 1 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1035 din 24 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, a anulat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017* la 15 februarie 2019.
4. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în rejudecare
Prin sentinţa civilă nr. 383 din 11 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general, ca neîntemeiată.
5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin încheierea din 10 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie, formulată de C..
Prin decizia civilă nr. 791 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarant de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 383 din 11 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar general, şi intervenienta C..
6. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Susţine că hotărârea recurată este nemotivată întrucât nu prezintă raţionamentul propriu al instanţei de control judiciar, ci sunt reluate considerentele sentinţei primei instanţe care a apreciat că posesia nu este utilă şi publică, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Învederează că hotărârea instanţei de apel cuprinde şi motive contradictorii. Astfel, se reţine că terenul care face obiectul acţiunii este situat în interiorul unei parcele înscrise în cartea funciară a Municipiului Bucureşti, unde se indică faptul că terenul aparţine domeniului privat al CGMB sau al statului, pentru ca în finalul hotărârii să se concluzioneze că este fără absolut nicio îndoială că terenul a cărui uzucapare se solicită face parte din domeniul public al statului şi nu poate fi uzucapat.
Afirmă că această motivare este nelegală, atât prin prisma considerentelor contradictorii, cât şi din punct de vedere al celor statuate prin hotărârile pronunţate în litigiul anterior (sentinţa civilă nr. 1469 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia civilă nr. 117A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 7462 din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi al puterii de lucru judecat a acestora, conform art. 431 C. proc. civ.
Susţine că în litigiul anterior instanţele de judecată au respins definitiv acţiunea în uzucapiune, formulată de tatăl recurentului, pentru o altă perioadă de timp, dar care privea acelaşi teren, iar prin hotărârile pronunţate s-a reţinut că bunurile aparţinând statului pot fi uzucapate, cu menţiunea că anterior exista o singură formă de proprietate a statului.
Astfel, considerentele prin care instanţa de apel, în cauza pendinte, a apreciat că terenul este proprietate publică a statului şi nu poate fi uzucapat contrazic statuările din litigiul anterior, contrar art. 431 C. proc. civ.
Mai arată că proprietatea de stat reglementată de Constituţiile anterioare anului 1991 nu poate fi echivalată cu proprietatea publică, astfel cum este descrisă de dispoziţiile C. civ., întrucât nu există reglementare legală care să asimileze regimul juridic al proprietăţii publice cu cel al proprietăţii socialiste de stat, acestea fiind instituţii juridice diferite.
7. Apărările formulate
În cauză nu a fost depusă întâmpinare.
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 martie 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 791 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea recurată este nemotivată întrucât nu prezintă raţionamentul propriu al instanţei de control judiciar, ci sunt reluate considerentele sentinţei primei instanţe care a apreciat că posesia nu este utilă şi publică.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul critică decizia atacată şi prin prisma considerentelor contradictorii, susţinând că instanţa de apel a reţinut că terenul care face obiectul acţiunii este situat în interiorul unei parcele înscrise în cartea funciară a Municipiului Bucureşti, unde se indică faptul că terenul aparţine domeniului privat al CGMB sau al statului, pentru ca în finalul hotărârii să se concluzioneze că este fără absolut nicio îndoială că terenul a cărui uzucapare se solicită face parte din domeniul public al statului şi nu poate fi uzucapat.
Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Prin urmare, acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, obligaţie consacrată şi de jurisprudenţa CEDO, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume, lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care cuprinde motive care sunt contradictorii.
Relativ la prima critică subsumată acestui motiv de recurs, contrar celor afirmate de recurent, lectura deciziei atacate trimite cu evidenţă la concluzia că instanţa de apel şi-a înfăţişat propriul raţionament juridic şi argumentele de care aceasta a uzat, fără a se putea reţine că s-a mărginit la a prelua considerentele hotărârii instanţei de fond.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a expus în cuprinsul deciziei recurate considerentele pentru care a apreciat, în raport cu probele administrate, că nu sunt întrunite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, constatând că terenul a cărui uzucapare se solicită face parte din proprietatea publică a statului, iar posesia nu a fost utilă, fiind afectată de viciul precarităţii. Totodată, s-a reţinut motivat că posesia nu a fost publică şi sub nume de proprietar, nefiind îndeplinită în speţă nici condiţia esenţială a stăpânirii timp de 30 de ani a terenului în litigiu.
Se reţine, aşadar, că instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului, conform art. 476 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a analizat obiectul cererii, susţinerile părţilor, a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, ceea ce face posibil controlul instanţei de recurs asupra legalităţii hotărârii.
Referitor la invocarea considerentelor contradictorii în motivarea deciziei, Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anterior evocat, contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată.
Din examinarea deciziei recurate se observă că instanţa de apel, în expunerea situaţiei de fapt, a reţinut că menţiunile din raportul de expertiză efectuat în cauză sunt în sensul în care terenul în litigiu face parte din parcela înscrisă în cartea funciară a municipiului Bucureşti, unde se indică faptul că terenul aparţine domeniului privat al CGMB sau al statului.
Însă, în analiza efectuată cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu, raportat la întreg probatoriul administrat, instanţa de apel a constatat că imobilul face parte din proprietatea publică a statului şi, astfel, nu poate forma obiect al prescripţiei achizitive.
Faţă de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conţine dispoziţii contradictorii, motivarea deciziei recurate fiind una clară, structurată şi coerentă, prin raportare la probele administrate şi dispoziţiile legale incidente.
Astfel, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale neputând fi primite.
În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., prin prisma puterii de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunţate în litigiul anterior - sentinţa civilă nr. 1469 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia civilă nr. 117A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 7462 din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Afirmă că prin aceste hotărâri s-a reţinut că bunurile aparţinând statului pot fi uzucapate, cu menţiunea că anterior exista o singură formă de proprietate a statului.
Apărarea recurentului pune în discuţie chestiunea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, prevăzută de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., textul legal statuând că "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Înalta Curte constată că în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar general, constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, cu privire la acelaşi teren ca în prezenta cauză, invocând, însă, un alt interval de timp al posesiei.
Deşi este reală susţinerea recurentului potrivit căreia în considerentele hotărârilor pronunţate în litigiul anterior s-a reţinut că bunurile aparţinând statului pot fi uzucapate, cu menţiunea că în perioada regimului politic comunist exista o singură formă de proprietate a statului, acest aspect nu vine în contradicţie cu considerentele deciziei recurate în prezenta cauză.
Astfel, prin decizia civilă nr. 117A din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă prin decizia civilă nr. 7462 din 6 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că în perioada 1948-1991 legislaţia nu cunoştea conceptul de proprietate publică, bunurile deţinute de stat neputând avea un asemenea caracter, ceea ce semnifică faptul că nu poate fi exclusă de plano posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra bunului imobil deţinut de stat în perioada de referinţă.
Însă, în considerentele aceloraşi decizii invocate de recurent, s-a menţionat că imobilul în litigiu intră în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, fiind relevant regimul juridic al terenului la momentul la care se solicită constatarea dreptului de proprietate.
Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi prin decizia recurată de către instanţa de apel care, analizând regimul juridic al terenului în litigiu, a constatat că superfaţa în litigiu este spaţiu verde, aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Metrorex, conform extrasului de carte funciară nr. x, iar din raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie, avizat de OCPI, rezultă că terenul în discuţie se suprapune în totalitate cu cel întabulat în cartea funciară nr. x, care este folosit ca spaţiu verde, neîngrădit.
În acest context, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2009 pentru a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 791 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 791 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2024.