Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data 26.07.2022 sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul ilicit, denigrator, defăimător, batjocoritor al afirmaţiilor pârâtei la adresa sa, făcute prin intermediul comentariilor postate de aceasta pe reţeaua publică de socializare C., în momentul difuzării de către publicaţia D., pe data de 2 noiembrie 2021, a unei emisiuni live în care a fost invitat reclamantul; obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acesteia, într-un cotidian de întindere regională, timp de 30 de zile; obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale - cu menţiunea că se obligă să doneze această sumă către o instituţie care se ocupă de protecţia persoanelor aflate în nevoi, dintr-o zonă defavorizată - pentru repararea prejudiciului nepatrimonial injust cauzat prin atingerea personalităţii, atingerile aduse vieţii private/intime, atentat la onoarea, demnitatea şi cinstea reclamantului, provocate de afirmaţiile acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă
Prin sentinţa nr. 122 din 9 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului 100 RON, cheltuieli de judecată.
3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă
Prin decizia nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva încheierii din 19 ianuarie 2023 şi a sentinţei nr. 122 din 9 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Caraş Severin, secţia I civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pârâta B. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Susţine că instanţa de apel nu a expus motivele pe care se întemeiază când apreciază că este suficientă suma acordată cu titlu de daune morale, în cuantum de 1000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, în contextul în care nu a arătat care sunt suferinţele psihice ale reclamantului, ci doar le exemplifică şi se raportează la suferinţe psihice în general.
Mai susţine că instanţa de apel nu arată motivele pe care se sprijină când aplică criteriul proporţionalităţii şi echităţii între suferinţele morale şi suma acordată cu titlu de despăgubiri, mai ales în contextul în care reclamantul este persoană publică. Afirmă că trebuia apreciat cât de afectat a fost reclamantul de injuriile aduse, care sunt activităţile pe care nu le-a mai putut desfăşura din cauza tristeţii şi neliniştii provocate.
Învederează că instanţa de apel invocă motive străine de natura cauzei, apreciind că pârâta a divulgat date cu caracter personal, fără a analiza faptul că postările privind datele cu caracter personal nu îi aparţin acesteia.
Recurenta susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanţa de apel apreciind greşit cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Afirmă că, în speţă, instanţa de apel nu a motivat îndeplinirea condiţiei prejudiciului cert, arătând, la modul general, că există o legătură de interdependenţă între prejudiciul creat şi fapta ilicită, ceea ce conduce la concluzia că prejudiciul nu există sau nu are caracter cert. Afirmă că prejudiciul nu poate consta în reacţia oamenilor din comunitate care au avut propriile păreri şi convingeri, raportate la situaţia descrisă.
Relativ la existenţa faptei ilicite, afirmă că aceasta există, în forma sa comisivă, atunci când autorul ei încalcă o normă expresă care interzice acţiunea săvârşită.
Susţine că instanţa de apel nu analizează care este norma expresă care interzice folosirea unor expresii precum "ordinar", "nenorocit", "nemernic" şi care este criteriul pe baza căruia se apreciază că aceste expresii sunt jignitoare sau ofensatoare pentru reclamant, având în vedere că faptele relatate sunt dovedite şi unanim apreciate ca veridice. Afirmă că este normal ca persoana care săvârşeşte astfel de fapte să fie catalogată ca un om lipsit de valoare sau de calitate inferioară, fără ca acest aspect să fie o jignire, ci doar o constatare a stării de fapt.
Învederează că existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu nu a fost dovedită şi motivată, iar, referitor la îndeplinirea condiţiei vinovăţiei, afirmă că motivarea hotărârii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a analizat susţinerile recurentei, prin care a arătat că toate postările sale sunt opinii personale şi motivul pentru care nu a fost respectat dreptul la opinie şi liberă exprimare, consfinţit de art. 11 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, corespunzător art. 10 din CEDO.
Cu referire la jurisprudenţa CEDO, învederează ca instanţa de apel nu a analizat, în aprecierea vinovăţiei pârâtei, faptul că intenţia sa a fost doar de informare a opiniei publice şi nu una de jignire a persoanei în cauză, beneficiind de protecţia conferită de art. 10 din CEDO.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul a invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că hotărârea a fost comunicată părţilor la 27 noiembrie 2023, iar recursul a fost declarat în luna ianuarie 2024.
Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Susţine că instanţa de apel a prezentat motivele pentru care a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, hotărârea cuprinzând argumentele părţilor, raţionamentul logico-juridic pe care se bazează soluţia, cu referiri la starea de fapt rezultată din probele administrate, la textele legale incidente şi la jurisprudenţa instanţei supreme şi a CEDO.
Învederează că dreptul la liberă exprimare nu este absolut, iar pârâta putea să îl exercite fără să recurgă la insulte şi calomnii, cu atât mai mult cu cât nu a avut calitatea de moderator al unei emisiuni care să supună dezbaterii publice un subiect de interes general.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 18 martie 2024, a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, prin raportare la suferinţele reclamantului şi criteriul proporţionalităţii şi echităţii.
Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.
Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, se reţine că, pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, şi nu o chestiune de cantitate.
Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care au stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită instanţa de judecată.
Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă şi concisă, pentru a avea putere de convingere şi a reda fidel raţionamentul în fapt şi în drept al organului judiciar.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, având în vedere contextul în care au fost făcute afirmaţiile denigratoare, pe pagina de C. a unui ziar, numărul de vizualizări, conţinutul concret al cuvintelor folosite şi în raport cu suferinţele pretinse de persoana vătămată (ruşinea, tristeţea, neliniştea şi umilirea), apreciate ţinând cont de mediul social din care face parte reclamantul, statutul social al acestuia şi circumstanţele săvârşirii faptei, astfel cum au rezultat din probele administrate.
Se reţine, aşadar, că aprecierea rezonabilă a cuantumului daunelor morale, pe bază de echitate, a avut în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, susţinerea recurentei privind lipsa motivării acestui cuantum prin raportare la suferinţele reclamantului şi criteriul proporţionalităţii şi echităţii neputând fi primită.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta critică decizia atacată şi prin prisma considerentelor străine de natura cauzei, invocând că instanţa de apel a reţinut că pârâta a divulgat date cu caracter personal, fără a analiza faptul că postările privind datele cu caracter personal nu îi aparţin acesteia.
Contrar acestor afirmaţii, se constată că instanţa de apel nu a procedat la analiza susţinerilor pârâtei privind postările datelor cu caracter personal ale reclamantului întrucât a apreciat că nu au relevanţă în soluţionarea căii de atac, dat fiind că prima instanţă nu a constatat caracterul ilicit al faptei pârâtei cu privire la faptele imputate reclamantului, ci doar cu referire la judecăţile de valoare constând în folosirea expresiilor injurioase, iar sentinţa a fost apelată doar de către pârâtă.
Se observă, aşadar, că instanţa de apel a răspuns, în mod argumentat şi punctual, criticilor invocate de pârâtă în susţinerea căii de atac formulate, ceea ce face posibil controlul instanţei de recurs asupra legalităţii sale, iar reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea agreată de recurentă şi interpretarea într-o altă modalitate a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
O altă critică formulată, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, anume a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ.
Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare şi reputaţie (art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi dreptul pârâtei la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană.
O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, astfel că a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie doar pentru că s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că pârâta s-a aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Considerând că pârâta şi-a exercitat dreptul cu rea-credinţă şi cu încălcarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, art. 30 din Constituţia României, art. 1357 şi art. 1349 C. civ., admiterea acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost formulată.
În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că:
"Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)".
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".
C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că:
"Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.".
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.:
"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.:
"(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că:
"(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".
Potrivit art. 252 C. civ.:
"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.".
Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut:
"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.".
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:
"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
Legalitatea soluţiei instanţei de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispoziţiilor art. 10 din CEDO, de natură să determine o greşită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentei pârâte, aceasta susţinând că intenţia sa a fost de informare a opiniei publice şi nu una de jignire a reclamantului, iar postările au constituit opinii personale, fiind necesar a-i fi respectat dreptul la liberă exprimare.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâta a săvârşit o faptă ilicită, fiind depăşite limitele libertăţii de exprimare.
Referitor la fapta ilicită şi la intenţia recurentei de a afecta dreptul la onoare şi reputaţie al intimatului, ca formă a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat în sensul amintit, judecata instanţei de apel trebuie privită în ansamblu şi este corectă raportat la circumstanţele speţei şi la limbajul neadecvat folosit de recurentă în postările sale.
Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut a stabili, conform art. 477 C. proc. civ., dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe o pagină C. despre o persoană care deţine o funcţie publică, cea de consilier judeţean al Consiliului judeţului Caraş-Severin, care cuprindeau expresii de tipul "măăă ordinarule", "samsar nenorocit", "eşti un nemernic", reprezintă sau nu o faptă ilicită, ce poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine ale reclamantului.
În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanţă cu drepturile reclamantului la onoare şi reputaţie, instanţa de apel a pornit de la demersul de calificare a postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare.
Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, regula de tradiţie este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul naţional, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin şi Kislov c. Rusiei, § 49).
Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franţei, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuşi, trebuie precizat că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputaţiei (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franţei, § 38-41).
Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, analizând în concret faptele imputate recurentei pârâte, instanţa de apel a calificat opiniile exprimate de aceasta ca fiind judecăţi de valoare, prin intermediul unor cuvinte ofensatoare care nu erau indispensabile pentru comunicarea mesajului său.
În înclinarea balanţei între art. 8 şi art. 10 din Convenţie, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul şi limbajul folosite, precum şi modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenţie protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se doreşte a fi transmis, ci şi forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credinţă a autorului mesajului (cauza Reklos şi Davourlis c. Greciei, § 68).
Analizând cuvintele şi expresiile folosite de pârâtă, instanţa de apel a reţinut că limbajul ofensator al afirmaţiilor ce au format substanţa postărilor pe pagina C. reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viaţa privată şi a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa generată în aplicarea acesteia.
Înalta Curte constată că forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, raţionamentul curţii de apel fiind corect, în condiţiile în care termenii folosiţi, faţă de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenţia recurentei de a afecta onoarea şi reputaţia părţii adverse.
Astfel, discursul pârâtei care a inclus şi expresii ofensatoare relative la persoana reclamatului nu poate fi apreciat că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general, reprezentând jigniri intenţionate ale părţii vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenţei CEDO, pentru transmiterea mesajului.
Exprimarea opiniilor personale de către pârâtă în acest context nu poate fi calificată, raportat la expresiile utilizate, ca fiind rezultatul unei nevoi sociale imperioase, de natură a urmări un scop legitim. Fapta pârâtei a fost comisă cu intenţie, astfel cum a reţinut instanţa de apel, iar aceasta a condus la producerea unui prejudiciu reclamantului, în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită imputată.
Din analiza dispoziţiilor art. 10 din CEDO, citat anterior, rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).
Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie subzistă în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).
Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Astfel, recurentei pârâte nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept şi maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc.
În ce priveşte existenţa şi dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul despăgubirilor morale, limbajul ofensator al afirmaţiilor din postările pârâtei la adresa reclamantului este una inerentă şi nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica. În alţi termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel şi afectarea acestei demnităţi este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.
De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.
În consecinţă, prezumţia implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptei ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia şi principiul reparării prejudiciului moral.
Cât priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârşite de pârâtă, instanţa de apel considerând, în mod corect, că, faţă de drepturile atinse, aceasta a fost demonstrată.
Relativ la concluzia instanţei de prim control judiciar vizând dovedirea de către reclamant, raportat la probele administrate în cauză, a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, Înalta Curte reaminteşte că nu poate reevalua, în recurs, aspectele de fapt rezultate din probatoriul administrat, care au determinat soluţia deciziei atacate.
Prin urmare, nu poate cenzura chestiunile pretinse de recurentă, referitoare la faptul că prejudiciul nu poate consta în reacţia oamenilor din comunitate care au avut propriile păreri şi convingeri, raportate la situaţia descrisă, precum şi la faptul că este normal ca persoana care săvârşeşte fapte ca cele ale reclamantului să fie catalogată ca un om lipsit de valoare sau calitate inferioară, fără ca acest fapt să fie o jignire, ci doar o constatare a stării de fapt.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 252 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.