Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 11.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 14.816.605 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 14.293 mp situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, şi valoarea de 22.277.800 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.08.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 14.316.605 RON de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 14.316.605 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
În drept, reclamanţii au indicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 19 august 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La 8 decembrie 2021, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a Congregaţiei Notre Dame de Sion.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 586 din 20 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu chematele în garanţie S.C. A. S.A. şi Congregaţia Notre Dame de Sion, ca tardiv formulată.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 1194A din 11 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 586 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Recursul
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.
A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.
Recurentul a învederat că instanţa de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripţiei are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune."
A susţinut că, din interpretarea normei menţionate rezultă că naşterea dreptului la acţiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.
Recurentul a mai arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar şi pe cel care răspunde de ea, reţinută de curtea de apel ca fiind cea a înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2020, precum şi unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.
Pe de altă parte, la data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, având doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.
A învederat că nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, reţinută de curtea de apel, deoarece la acel moment se cunoştea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, nu şi existenţa unei pagube.
Recurentul a invocat şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nemotivată în privinţa recurentului Ministerul Finanţelor întrucât nu este dezvoltat niciun raţionament pentru care termenul de prescripţie nu ar începe să curgă de la data înregistrării în evidenţe a adresei nr. x/18.02.2020.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 18 martie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 30 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.
Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).
Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs, cel al înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă.
Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren şi construcţie demolată situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 19 august 2009 în dosarul de despăgubire nr. 41885/CC, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 19 august 2009 în dosarul de despăgubire nr. 41885/CC, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.
Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 7260 din 29 ianuarie 2010.
Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 586 din 20 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1194 din 11 octombrie 2023, apelul declarat de reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 586 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, acesta având, totodată, şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze existenţa anumitor neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziţie mecanismele legale şi administrative reglementate de lege în acest sens.
Contrar susţinerilor recurentului, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum şi la circumstanţele cauzale ale speţei.
Decizia de despăgubire nr. 7260 din 29 ianuarie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de plată începând cu anul 2014 şi până în 2018.
Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.
Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.
Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare întocmit la 19 august 2009 în dosarul de despăgubire nr. 41885/CC, emiţând decizia nr. 7260 din 29 ianuarie 2010, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată în favoarea fostului proprietar al imobilului expertizat.
Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul de evaluare întocmit la 19 august 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.
Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, la data de 19 august 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de B. S.R.L. din dispoziţia Curţii de Conturi a României, adusă la cunoştinţa recurentului în anul 2020.
Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.
Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.
În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."
Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.
Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 februarie 2020, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.
Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, la data de 19 august 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. B. S.R.L. la 10 decembrie 2019, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.
Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 7260, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării titlurilor de plată între anii 2014-2018, ultimul titlu de plată fiind emis la 23 aprilie 2018, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.
Prin critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că argumentele instanţei de prim control judiciar vizează exclusiv apelul Statului Român, acestea neputând fi opuse Ministerului Finanţelor care nu a participat la procedura administrativă prin care s-a emis titlul de despăgubire şi care nu are atribuţii în auditarea altor instituţii.
A susţinut că decizia recurată este nemotivată în privinţa acestui reclamant deoarece nu dezvoltă niciun raţionament pentru care termenul de prescripţie nu ar începe să curgă de la data înregistrării în evidenţe a adresei nr. x/18 ianuarie 2020.
Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind nemotivarea.
Critica este nefondată.
Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanţa de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susţin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, pentru reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, prin prisma acestuia, şi pentru reclamantul Ministerul Finanţelor, considerentele exprimate fiind clare şi concise.
Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.
Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale argumentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este hotărârea este nemotivată, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.
De altfel, criticile recurentului vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste prevederi legale urmând a fi respinse, ca nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1194 din 11 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1194 din 11 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.