Şedinţa publică din data de 30 mai 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 9.09.2021, sub nr. x/2021, Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.946.638 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 4.140.060 RON, pretul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009 şi valoarea de 2.193.422 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren, în suprafaţă de 1942,49 mp situat în mun. Brasov, jud. Brasov, str. x, nr. 11-13-15, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie si pana la data plătii.
În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 3 martie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 643 din 12 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 1773A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a anulat sentinţa civilă nr. 643 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, rejudecând fondul, a respins acţiunea, ca nefondată.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1773A din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864, art. 1241 C. civ., fiind aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.
A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.
Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator A./evaluator S.C. B. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.
Totodată, a precizat că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.
Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi a art. 1241 C. civ., situaţie subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu referire la cererea de chemare în judecată, a precizat că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă şi corespondenţa prin care ANRP a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat, şi anume 1.946.638 RON, reprezentând diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.
Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosar, în condiţiile în care intimata-pârâtă ANRP nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Învederează că este greşită interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia nu există raport de prepuşenie între expert şi ANRP întrucât între aceştia există un raport contractual şi arată că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către ANRP potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului cadru şi a onorariilor minimale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titulului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Invocă dispoziţiile art. 1000 C. civ. şi arată că între Statul Român şi evaluator nu există un raport juridic născut în baza contractului încheiat între ANRP şi evaluator, astfel încât prejudiciul creat Statului Român prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator.
Susţine că a dovedit prejudiciul invocat, din moment ce ANRP, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există prejudiciu recunoscut şi cuantificat, există şi fapta ilicită cauzatoare a acestuia.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 18 martie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 30 mai 2024 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ întrucât instanţa de apel a încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.
Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.
Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.
Conform dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."
Iar, potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.
Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.
Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că această instanţă a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul - reclamant nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.
Astfel, instanţa de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurentul - reclamant împotriva sentinţei tribunalului, anularea acesteia şi reţinerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi ale art. 270 din C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.
Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare, prin care a fost adusă la cunoştinţa recurentului existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi a raportului de reevaluare efectuat în anul 2019, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2009, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei - pârâte cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.
Înalta Curte reţine că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului şi transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părţi, aşa cum se susţine.
Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de valoare pretinsă de reclamant, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au aceeaşi valoare probatorie.
Aşa cum reiese din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, sub denumirea de principiul nemijlocirii.
Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că cel de-al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.
A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurentului probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.
Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, întrucât aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurentul a înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către aceştia, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
De altfel, argumentele referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurent, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 9, cât şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 noul C. civ.).
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 şi a art. 1172 din C. civ., incident raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine argumentele expuse anterior.
De asemenea, este nefondat şi motivul de recurs prin care se pretinde o încălcare a prevederilor art. 1000 din C. civ., potrivit cu care "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră".
În sprijinul acestui motiv de casare se aduce un singur argument şi anume că intimata - pârâtă trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat de primul evaluator în temeiul raportului de prepuşenie dintre aceştia.
Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
Înalta Curte reţine că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcţionează, supraveghează şi controlează activitatea prepusului în exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terţ. Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut că este raport juridic de tip comitent - prepus doar cel între intimata-pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raportul de prepuşenie rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi expert este contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie.
Această concluzie a instanţei este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert şi intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părţi neexistând subordonarea specifică raportului de prepuşenie, fiind lipsită de relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.
Pe de altă parte, chiar recurentul arătă că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de intimata-pârâtă. Însă, pretinde că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi evaluator, nu poate recupera prejudiciul care a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator.
În speţă, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepuşilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, şi a concluzionat că nu se identifică în sarcina lor vreo faptă ilicită.
De asemenea, a verificat legalitatea rapoartelor de expertiză şi a constatat că nu există probatorii care să ateste că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2009 nu era conform cu standardele internaţionale de evaluare. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se poate constata existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către expert.
Recurentul nu aduce alte critici concrete şi nu arată în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanţei prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
În concluzie, nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1773 din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1773 din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.