Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020 din data de 04.12.2020 reclamanta UCMR-ADA, A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei: la plata sumei de 20.820,00 RON la care se adaugă TVA egală cu valoarea triplului remuneraţiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiu, perioada şi modalităţile menţionate la capetele 1.1,1.2,1,3,1.4 şi 1.5 corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: 1.1. Restaurant "B.", jud. Bihor, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.2 Restaurant "B.", jud. Cluj, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.3 Restaurant "B.", jud. Harghita, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.4 Hotel "B.", jud. Cluj, in perioada noiembrie 2017 - martie 2020; 1.5 Hotel "B.", jud. Harghita, în perioada noiembrie 2017 - martie 2020.
În subsidiar capătului unu al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 6.940,00 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) sumei de 22.631,51 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; c) la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.11.2020 şi până la data plăţii efective a sumei de 6.940,00 RON.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, dispoziţiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012 şi nr. 81/2019 precum şi prevederile art. 30 alin. (1) şi art. 148 şi următoarele C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta B. S.R.L. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, excepţia necompetenţei teritoriale ale aceleaşi instanţe şi excepţia insuficientei/nelegalei timbrări iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 iunie 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale ale acestei instanţe, precum şi excepţia insuficientei timbrări, ca neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din data de 01 martie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA, A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, a omologat raportul de expertiză contabilă efectuat de expert C., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.707 RON TVA inclus reprezentând contravaloarea remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spaţiile administrate de pârâtă: restaurant B. din mun. Cluj-Napoca jud. Cluj în perioada noiembrie 2017 - martie 2020, restaurant B. din mun. Oradea jud. Bihor în perioada noiembrie 2017 - decembrie 2018 şi restaurant B. din loc. Praid jud. Harghita pentru luna noiembrie 2017, a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 19.415,82 RON, calculate până la data de 03.04.2022 şi în continuare penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, până la achitarea debitului principal restant menţionat, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.673 RON reprezentând triplul contravalorii remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spaţiile administrate de pârâtă: restaurant B. din mun. Oradea jud. Bihor în perioada ianuarie 2019 - martie 2020, restaurant B. din loc. Praid jud. Harghita în perioada decembrie 2017- martie 2020 şi pensiune/hotel Praid în perioada noiembrie 2017- martie 2020, a respins cererea privind plata TVA aferentă triplului remuneraţiei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.595 RON, cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru, contravaloare certificat O.N.R.C., onorariu avocat şi onorariu expert.
I.3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 46A din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 247/01.03.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.
II. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 28 martie 2024, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 1 aprilie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convenţional avocat D. (împuternicire aflată la dosar recurs); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluţionarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi respingerea în integralitate a pretenţiilor intimatei faţă de recurenta-pârâtă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
Intimata-reclamantă UCMR-ADA, A. a arătat în acţiunea depusă că recurenta-pârâtă deţine trei locaţii în care îşi desfăşoară activitatea, în cadrul cărora sunt comunicate public opere muzicale prin mijloace de sonorizare şi prin televizoare, însă nu a dovedit în niciun fel acest aspect. Recurenta-pârâtă susţine că nu a fost sancţionată niciodată, după controalele efectuate, că ar fi pus muzică sau ar fi folosit televizoare pentru redarea de opere muzicale, fără a deţine autorizaţie. Astfel, apreciază că acţiunea reclamantei este nedovedită.
Arată recurenta-pârâtă faptul că instanţa de apel a reţinut faptul că obligaţia de plată izvorăşte din lege, în sensul că chiar dacă nu s-a dovedit că recurenta-pârâtă ar fi utilizat muzica ambientală sau televizoarele montate la pensiunea de la Praid, aceasta este obligată să achite aceste servicii.
În acest sens recurenta-pârâtă susţine că nu o poate obliga nimeni sa achite un serviciu care nu îl doreşte, nu îl utilizează şi de care se poate lipsi din activitatea desfăşurată tocmai pentru că nu îşi permite să achite contribuţii la trei organisme de gestiune colectivă, apreciind totodată că astfel nu există niciun prejudiciu.
Mai mult, a învederat că a fost depusă la dosarul cauzei o fotografie cu un televizor pe care rula o filmare făcută de copiii din tabără cu activităţile lor, de la locaţia din Praid în care recurenta-pârâtă organizează tabere. Din aceasta fotografie se poate observa că nu există vreo siglă a unui program TV sau o melodie care rulează ci în poza luată de pe contul recurentei-pârâte de E. se pot vedea nişte copii. A învederat că probele pe care reclamanta le-a depus la dosar sunt anterioare perioadei pentru care se solicită prestaţiile, respectiv poze din mai 2017, care nu dovedesc faptul că se difuzează muzică în local pentru perioada noiembrie 2017- martie 2020 aspect care poate fi verificat şi de către instanţă.
Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă invocă hotărârea CJUE în cauzele reunite C-775/21 (UCMR-ADA) şi C-826/21 (UPFR) prin care s-a stabilit că organismul de gestiune colectivă este obligat să facă dovada comunicării publice de opere protejate ceea ce nu ar rezulta din motivarea instanţei. Arată că, în anul 2021, Curtea de Apel Bucureşti a adresat două întrebări preliminare pentru a clarifica această contradicţie între legislaţia europeană şi metodologiile de gestionare colectivă.
Recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile considerentului 27 al Directivei 2001/29 conform căruia "Furnizarea pură şi simplă a facilităţilor care permit sau efectuează comunicarea nu reprezintă comunicare în sensul prezentei directive" normă ce dispune că simpla deţinere a unui echipament, indiferent de tipul acestuia nu implică automat o comunicare publică şi nu atrage obligaţia de plată a remuneraţiei. În contradicţie cu textul directivei, majoritatea metodologiilor organismelor de gestiune colectivă din România includ, în primele articole, prevederi care obligă la plata remuneraţiilor pentru faptul că persoana este proprietarul unui spaţiu în care sunt instalate sau, pur şi simplu, "deţinute aparate şi alte mijloace tehnice sau electronice (...) ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet".
În acest context şi în baza acestor prevederi s-au achitat remuneraţii şi s-au dat decizii de instanţe care obligă utilizatorii să plătească sume semnificative fără nicio dovadă că au avut loc acte de comunicare publică.
Arată recurenta-pârâtă faptul că organismul de gestiune colectivă consideră că deţinerea unui televizor implică automat un act de "comunicare publică", însă dacă o cameră nu are amplasat un televizor, nu este clasificat conform standardelor.
Mai arată recurenta-pârâtă că deşi hotărârea Curţii Europene se referă la avioane şi companii de transport acestea nu se aplică exclusiv acestor utilizatori, ci tuturor care deţin care deţin echipamente care permit comunicarea, dar nu le folosesc pentru comunicarea publică a operelor protejate indicând în acest sens considerentele paragrafului 83 din aceeaşi hotărâre care prevede că: "Prin urmare, această dispoziţie se opune unei reglementări naţionale care stabileşte o prezumţie simplă de comunicare publică bazată pe prezenta unor astfel de instalaţii de sonorizare. Într-adevăr, o asemenea reglementare poate conduce la impunerea plăţii unei remuneraţii pentru simpla instalare a acestor instalaţii de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică, cu încălcarea dispoziţiei menţionate".
Prin memoriul de recurs se arată că instanţele sunt obligate să respecte hotărârea instanţei europene şi să nu considere că simpla deţinere de echipamente drept "comunicare publică" obligând organismele de gestiune colectivă să furnizeze dovezi că astfel de acte de comunicare publică a avut loc. Deţinerea unui televizor sau a unui sistem de sonorizare nu constituie, în opinia recurentei, o dovadă ci comunicarea efectivă a operelor protejate.
Dreptul de comunicare publică al prestaţiilor artistice este prevăzut expres de dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ca putând fi gestionat facultativ şi nu obligatoriu.
Recurenta-pârâtă susţine că plata anterioară a unor taxe către intimata-reclamantă nu o obligă să le plătească în continuare dacă nu deţine mijloace materiale pentru acestea. Din toamna anului 2017 aceasta a sistat orice fel de comunicare de muzică în spaţiile deţinute aspect ce ar putea fi confirmat de martorii F. şi G..
Consideră că în mod greşit instanţa de fond prin hotărârea menţinută de instanţa de apel a obligat recurenta-pârâtă la plata remuneraţiei pentru locaţia din localitatea Praid, jud. Harghita pentru perioada noiembrie 2017- martie 2020 în contextul în care a arătat că această locaţie este deschisă doar pe perioada verii, aproximativ 3-4 luni pe an în funcţie de cerere în timp ce prestaţiile au fost calculate pe 12 luni/an pentru o perioada de 3 ani. Mai susţine recurenta-pârâtă faptul că această locaţie este închiriată pentru tabere şi excursii iar televizorul existent în sala de mese este utilizat de organizatori pentru a difuza materiale sau pentru alte activităţi desfăşurate de către aceştia şi nu pentru a difuza opere muzicale în locaţie.
În ceea ce priveşte locaţia din Cluj Napoca recurenta-pârâtă susţine că la aceasta s-a prezentat de numeroase ori inspectorul intimatei-reclamante, care a insistat şi i-a ameninţat în diferite rânduri pentru a semna autorizaţia pentru toate spaţiile deţinute, fără a li se explica faptul că autorizaţiile sunt obligatorii doar pentru spaţiile în care se difuzează muzică ambientală, cu toate că în acea perioadă nu difuzau muzică în niciun spaţiu, tocmai pentru a nu achita aceste contribuţii.
La momentul controlului, inspectorul intimatei-reclamante a constatat acest aspect-că nu se difuzează muzică în restaurant, însă s-a legat de faptul că erau în spaţiu boxe, care nu le-am demontat şi care puteau fi folosite pentru eventualele evenimente private. Totodată, dacă difuza muzică ambientală, mai trebuia să achite contribuţii altor două organisme de gestiune colective - UPFR şi CREDIDAM, iar bugetul nu îi permitea acest lucru.
În ceea ce priveşte locaţia din Cluj-Napoca, str. x recurenta-pârâtă arată că nu există niciun hotel, doar un restaurant, iar pe pensiunea de la punctul de lucru din Praid sunt televizoare în fiecare cameră dar care nu funcţionează.
Referitor la restaurantul din Oradea, prin memoriul de recurs se precizează faptul că în respectiva locaţie nu s-a mai difuzat muzică ambientală de la data comunicării către intimata-reclamantă că nu se va mai achita remuneraţia, la fel ca în fiecare locaţie a recurentei.
În final, recurenta-pârâtă a susţinut că suma de 6.940 RON care a fost solicitată iniţial este una estimată, nu certă, lichidă şi exigibilă. Consideră că proba cu expertiza contabilă administrată în cauză este o probă inutilă, nefiind dovedit prejudiciul deoarece aceasta nu a redat opere în perioada pentru care se solicită remuneraţia.
Cu privire la penalităţile de întârziere solicitate, a apreciat că acestea nu pot fi puse în sarcina sa, deoarece nu a semnat un contract în acest sens şi nu s-a obligat la plata de penalităţi, iar cuantumul penalităţilor stabilit este net superior debitului principal.
Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamantă la data de 05 aprilie 2024 însă aceasta nu a formulat întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
III.1 Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă în şedinţa publică de la termenul din data de 17 septembrie 2024, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de pârâtă, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatei-reclamante, că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, recurenta-pârâtă a invocat, printre altele, încălcarea de către instanţa de apel a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele reunite C-775/21 (UCMR-ADA) şi C-826/21 (UPFR), prin reţinerea greşită a prezumţiei de comunicare publică.
Deşi este adevărat că susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceştia tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor reclamanţilor cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de intimata-reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
III.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Faţă de cele invocate prin motivele de recurs, Înalta Curte, va proceda la analiza acelor critici care, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind a demonstra nelegalitatea hotărârii, fără a putea formula aprecieri cu privire la valoarea dată de către instanţa de apel probelor administrate în cauză sau să stabilească o altă situaţie de fapt, întrucât o atare verificare ar viza temeinicia soluţiei, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susţine că prin decizia civilă apelată, instanţa de apel a încălcat Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 20 aprilie 2023 în cauzele reunite C-775/21, C-826/21 H. şi UPFR, prin care s-a dispus ca organismul de gestiune colectivă este obligat să facă dovada comunicării publice de opere protejate, ceea ce din motivarea instanţei nu rezultă. A mai arătat recurenta-pârâtă faptul că instanţele sunt obligate să ţină cont de decizia Curţii Europene şi să nu mai considere simpla deţinere de echipamente drept "comunicare publică" obligând organismele de gestiune colectivă să formuleze dovezi că astfel de acte de comunicare au avut loc.
Criticile sunt nefondate.
Prin Hotărârea CJUE invocată de către recurent, instanţa europeană a reţinut că art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o "comunicare publică", în sensul acestei dispoziţii, instalarea la bordul unui mijloc de transport a unui echipament de sonorizare şi, dacă este cazul, a unui program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală pentru călătorii care beneficiază de acesta independent de voinţa lor. De asemenea s-a reţinut că această dispoziţie se opune unei reglementări naţionale care stabileşte o prezumţie simplă de comunicare publică întemeiată pe prezenţa unor astfel de instalaţii de sonorizare. Într-adevăr, o asemenea reglementare poate conduce la impunerea plăţii unei remuneraţii pentru simpla instalare a acestor instalaţii de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică, cu încălcarea dispoziţiei menţionate. (paragrafele 82-83).
Pentru aceste motive, instanţa europeană a stabilit că "articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale, care stabileşte o prezumţie simplă de comunicare publică a operelor muzicale întemeiată pe prezenţa unor instalaţii de sonorizare în mijloacele de transport".
Trebuie observat că, în cauzele care au ocazionat sesizarea Curţii de Justiţie, existenţa instalaţiilor de sonorizare constituiau singurul temei de fapt pe baza căruia s-a reţinut în primă instanţă că a avut loc o comunicare publică, neexistând alte probe ori indicii concordante cu privire la actul de utilizare a unor opere protejate.
Din decizia evocată rezultă însă că simpla existenţă a unor instalaţii de sonorizare, prin sine însăşi şi fără existenţa altor probe care să se coroboreze cu această împrejurare, nu poate justifica concluzia unor acte de comunicare publică. Decizia instanţei europene nu se opune însă soluţiei de a corobora toate probele şi indiciile din care rezultă existenţa unor acte de comunicare publică.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că decizia civilă recurată nu încalcă dispoziţiile trasate de hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene deoarece raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel nu a fost întemeiat pe aplicarea prezumţiei legale de comunicare publică ce rezultă din faptul vecin şi conex al existenţei unor instalaţii de sonorizare, ci instanţa de apel a avut în vedere probele administrate în cauză ce au dovedit comunicarea publică de către recurenta-reclamantă.
Prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond în baza probelor administrate, situaţie ce nu poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut faptul că deşi prezumţia de utilizator ar putea fi dedusă din existenţa în spaţiile comerciale ale intimatei a unor boxe montate, această prezumţie este sprijinită de probele din dosarul cauzei în sensul că aceste boxe au şi servit efectiv pentru difuzarea de muzică. Instanţa de apel a avut în vedere probele administrate în primă instanţă valorificate în expertiza efectuată în cauză, probele depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 17 ianuarie 2024, respectiv oferta de pe site-ul recurentei, informaţiile O.N.R.C. dar şi comportamentul şi susţinerile recurentei-pârâte, care a arătat că a organizat evenimente festive care, adaugă instanţa de recurs, implică în mod uzual comunicarea publică de fonograme.
De asemenea, la stabilirea situaţiei de fapt au fost avute în vedere şi postările relevante făcute de parte pe reţelele sociale.
Astfel, recurenta nu a negat pe parcursul litigiului că a desfăşurat activitatea care implică şi comunicarea de fonograme, dimpotrivă a susţinut faptul că activitatea sa a fost redusă iar în cuprinsul apelului a afirmat că a achitat anterior în baza autorizaţiilor încheiate cu intimata-reclamantă sume pentru aceste servicii, însă susţine că nu înţelege să le mai achite deoarece are venituri care nu îi permit să continue să le achite.
Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a considerat suficientă prezumţia de comunicare publică rezultată din simpla existenţă a instalaţiilor de sonorizare, ci a avut în considerare probele administrate în cauză, pe temeiul cărora s-a reţinut în mod argumentat că este vorba despre o comunicare publică efectivă. Ca urmare, pentru care recurenta datorează remuneraţii chiar dacă nu s-a încheiat un contract de licenţă, întrucât obligaţia de plată a remuneraţiei rezultă în mod direct din Legea nr. 8/1996, precum şi din metodologiile aplicabile şi opozabile tuturor utilizatorilor, fiind corelativă utilizării operelor muzicale.
În jurisprudenţa recentă, prin Hotărârea din data de 20 iunie 2024 în cauza C-135/23, GEMA, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: Articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, trebuie interpretat în sensul că noţiunea de "comunicare publică" prevăzută în această dispoziţie cuprinde punerea deliberată la dispoziţie de către operatorul unei clădiri de apartamente închiriate a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care, fără altă intervenţie, recepţionează semnale şi permit difuzarea de emisiuni, în măsura în care locatarii acestor apartamente pot fi consideraţi un "public nou".
În cadrul hotărârii evocate, instanţa europeană a adus clarificări cu privire la modul în care trebuie să fie privită "comunicarea publică", în funcţie de titularul care realizează această comunicare şi prin raportare la articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29.
Astfel, CJUE a reţinut în considerentele deciziei citate anterior că, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament este necesară pentru ca publicul să poată beneficia efectiv de operă ar conduce în mod automat la calificarea intervenţiei autorului punerii la dispoziţie a unor astfel de echipamente drept act de "comunicare publică", orice "furnizare a instalaţiilor care permit sau care realizează comunicarea" ar constitui un asemenea act, ceea ce considerentul (27) al Directivei 2001/29, care reia în esenţă declaraţia comună privind articolul 8 din TDA, exclude însă în mod expres (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, H., C-775/21 şi C-826/21, EU:C:2023:307, punctul 68, precum şi jurisprudenţa citată). (paragraful 28)
În schimb, Curtea a statuat, în privinţa operatorilor unui bar, ai unui hotel, ai unui centru balnear şi ai unui centru de reeducare, că aceştia efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienţilor lor, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le-au instalat în unitatea lor (a se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, EU:C:2006:764, punctul 46, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C-351/12, EU:C:2014:110, punctul 26, precum şi Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C-117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 şi 56) (paragraful 29). În această jurisprudenţă, Curtea a considerat în esenţă că, dacă operatorul unei unităţi furnizează în mod voluntar clienţilor săi semnale şi aparate de televiziune sau de radio care permit difuzarea de emisiuni codificate în aceste semnale şi care sunt instalate în mai multe locuri ale acestei unităţi, este vorba despre acte de "comunicare publică", în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, indiferent care este tehnica de transmisie a semnalului utilizată. (paragraful 30).
Or, potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză şi asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, recurenta-pârâtă deţine spaţii în care desfăşoară activităţi de alimentaţie publică şi de cazare în punctele sale de lucru care, prin natura lor, presupun şi comunicarea publică, spaţii care sunt prevăzute ca atare în Metodologia aplicabilă, o atare comunicare publică rezultând din ansamblul probelor apreciate în mod coroborat de ultima instanţă devolutivă.
Or, în speţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, recurenta-pârâtă a recunoscut existenţa aparatelor TV în incinta restaurantului din locaţia din Praid, Jud. Harghita precum şi în camerele din pensiunea din aceeaşi locaţie şi, deci, implicit, şi a actelor de comunicare publică, recunoaşteri care se coroborează cu probele administrate în cauză.
Rezultă prin urmare că în speţa de faţă nu se poate reţine simpla existenţă a unor echipamente de comunicare, ci actul voluntar şi conştient de a folosi respectivele echipamente pentru utilizarea concretă a operelor muzicale protejate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-pârâtă, reluând şi susţinerile formulate anterior, pe parcursul litigiului, în sensul că nu difuzează muzică în scop ambiental, faptul că a sistat orice fel de comunicare de muzică în spaţiile deţinute sau că nu utilizează televizoarele din locaţiile sale, pe care doar le pune la dispoziţia terţilor, precum şi cele prin care se susţine faptul că locaţia din Praid funcţionează doar câteva luni pe an iar în restaurantul din Oradea nu a mai fost pusă muzică ambientală de mulţi ani, Înalta Curte constată că prin aceste afirmaţii se invocă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, prin care recurenta-pârâtă tinde la reevaluarea şi schimbarea situaţiei de fapt reţinute în cauză, diferită de cea reţinută de către instanţa de apel, printr-o reapreciere a probelor depuse la dosar, conduită care nu este permisă, aşa cum s-a mai arătat, în faza procesuală a recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate criticile formulate de către recurenta-pârâtă vizând întinderea prejudiciului şi a penalităţilor de întârziere, sau cele privind raportul de expertiză întocmit în cauză, aspecte prin care s-au reluat, de altfel, susţinerile formulate prin cererea de apel, în aceeaşi modalitate.
Nu se poate aşadar reţine, contrar recurentei, că în cauză ar fi fost interpretate ori aplicate în mod eronat prevederile legale incidente (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii pronunţate în cauză de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă B. S.R.L. astfel că, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata către intimata-reclamantă UCMR-ADA-A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON (dovedite prin factura nr. x/16.09.2024 emisă pentru suma de 5.950 RON şi achitată prin ordinul de plată nr. x/16.09.2024, ambele aflate la dosarul de recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 46A din 17 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON către intimata-reclamantă UCMR-ADA-A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.