Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 15.02.2021 în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. recunoaşterea drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentaţiei tehnice în faza PT. (arh+rez) corp 1 pentru obiectivul "Dotare socială în concordanţă cu specificul funcţional al mănăstirii" situat în comuna Floreşti str. x. jud. Cluj, constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentaţiei tehnice indicate, obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum total de 127.609,16 RON (echivalentul sumei totale de 22.000 Euro+TVA, care cuprinde 8.500 Euro+TVA câştig nerealizat de reclamantă, 8.500 Euro+TVA beneficiu realizat pe nedrept de pârâtă şi 5.000 Euro+TVA daune morale, la cursul BNR de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată: 1 Euro=4,8743 RON) pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei, obligarea pârâtei la publicarea în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar de largă circulaţie pe cheltuiala sa a hotărârii definitive care se va pronunţa în prezenta cauză şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 05 aprilie 2021 pârâtă B. a invocat în principal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în subsidiar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2021 Tribunalul Cluj a unit cu fondul excepţia prescripţiei acţiunii şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 588 din 07.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, sens în care: s-au respins ca prescrise pretenţiile privind obligarea pârâtei la plata sumei de 8.500 euro+TVA reprezentând câştig nerealizat constând în contravaloarea documentaţiei tehnice concepute. S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. şi, în consecinţă: S-a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentaţiei tehnice în faza PT. (arh+rez) pentru obiectivul "Dotare socială în concordanţă cu specificul al mănăstirii" situat în Floreşti, str. x, f.n., jud. Cluj, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 49.014 RON cu titlu de despăgubiri pentru această încălcare. S-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 7.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale. S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
I.3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 588 din 07.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2021.
Prin aceeaşi hotărâre a fost obligată apelanta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 4000 RON cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B..
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 februarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).
Prin rezoluţia din data de 14 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convenţional avocat C. (împuternicire dosar recurs); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluţionarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 347/A din data de 12 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Cluj spre o nouă rejudecare, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 5, art. 6 şi art. 45 din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel atunci când a reţinut că intimata-reclamantă justifică calitatea procesuală activă în cauză.
În acest sens, recurenta-pârâtă a indicat faptul că instanţa de apel a reţinut că, în cauză, calitatea procesuală a intimatei-reclamante este justificată de împrejurarea că acesta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată şi pe prevederile răspunderii civile contractuală dar a reţinut şi faptul că regimul juridic al celor trei capete de cerere nu este identic, în sensul că prin primele două se tinde la apărarea unor drepturi nepatrimoniale/morale astfel cum permite art. 10 coroborat cu art. 188 din Legea nr. 188/1996 în timp ce al treilea petit, având ca obiect despăgubiri, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din lege, coroborate cu cele ale art. 188 din Legea nr. 8/1996.
Din aceste aprecieri ale instanţei de apel, recurenta-pârâtă arată că este evident faptul că primele două petite ale cererii de chemare în judecată nu pot fi întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a normei de drept. Constatarea şi recunoaşterea unor drepturi apărate de Legea specială nr. 8/1996 nu poate fi întemeiată pe o răspundere civilă contractuală. Acestea trebuie întemeiate pe prevederile Legii nr. 8/1996.
Recurenta-pârâtă a invocat şi faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 5, art. 6 şi art. 45 din Legea nr. 8/1996, apreciind că nu ar fi aplicabilă prevederea art. 3 din lege, deoarece instanţa de apel a reţinut în hotărârea recurată faptul că documentaţia care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017 este întocmită de reclamantă prin angajaţii/colaboratorii săi deşi nu există la dosarul cauzei vreo dovadă a acestui fapt şi nici a clauzelor contractuale dintre aceştia referitor la drepturile de autor create.
Instanţa de apel a reţinut faptul că sunt incidente şi prevederile art. 45 din Legea nr. 8/1996 în timp ce ulterior se arată în hotărâre faptul că nu s-au administrat suficiente probe în vederea lămuririi situaţiei de fapt în sensul determinării incidentei prevederilor art. 5, art. 6 sau art. 45 din Legea nr. 8/1996 şi nu se poate statua cu exactitate asupra calificării documentaţiei tehnice din perspectiva Legii nr. 8/1996. Acest aspect a fost apreciat de instanţa de apel ca irelevant condiţiile în care s-a concluzionat deja că reclamanta justifică calitate procesuală activă în cauză în raport de faptul că a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei.
Prin memoriul de recurs s-a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei invocate de către recurenta-pârâtă.
Astfel s-a arătat că, în condiţiile în care, cel puţin în ceea ce priveşte cel de-al treilea petit al cererii de chemare în judecată, reclamantă a arătat în mod expres că îşi întemeiază pretenţiile pe răspunderea civilă contractuală instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea art. 2520 alin (1) pct. 8 C. civ., termenul de prescripţie în această situaţie fiind de 1 an şi nu de 3 ani, conform prevederilor art. 2517 C. civ.
Referitor la momentul de la care termenul de prescripţie trebuia calculat s-a susţinut faptul că instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea art. 2528 C. civ., dreptul de a solicita repararea pagubei curgând de la momentul de la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât şi persoana care se face răspunzătoare de aceasta.
Astfel, s-a arătat că este evident că termenul de prescripţie a început să curgă încă din anul 2017, reclamanta menţionând în înscrisul denumit Contract nr. x/2017, la pagina 2, capitolul 3 - Valoarea lucrărilor, la rubrica total 3.750 euro+TVA (varianta 1) autorizată cu AC nr. 229/12.05.2017. Astfel, este evident ca la momentul întocmirii acestui înscris, reclamanta avea cunoştinţă de emiterea Autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017.
Prin memoriul de recurs s-a susţinut faptul că opera de arhitectură a fost creată începând cu data de 13 mai 2015 de către arhitectul D., astfel cum se indică în răspunsul comunicat recurentei în data de 10 februarie 2023 şi utilizată, cel mai probabil, de către societatea E. S.R.L. şi A. S.R.L. pentru obţinerea autorizaţiei de construire.
Recurenta-pârâtă a indicat că instanţa de fond a considerat că înscrisul nesemnat numit Contractul de proiectare nr. x/2017 ar fi produs efecte între părţi şi ar fi reprezentat continuarea raporturilor contractuale începute în baza Contractului de proiectare nr. x/2016. Contractul a reprezentat, în opinia instanţei, cauza dreptului de autor asupra operei.
Prin recurs s-a menţionat că este adevărat că izvorul dreptului de autor în litigiul de faţă este contractual, dar este vorba de raporturile contractuale dintre arhitectul D. şi societatea E. S.R.L.. Termenul general de prescripţie care curge în prezenta cauză este de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 2517 C. civ., şi se calculează, în opinia recurentei de la data semnării contractului dintre aceasta şi societatea E. S.R.L., respectiv 13.05.2015.
Totodată au fost indicate de către recurentă şi alte momente de la care termenul de prescripţie ar fi început să curgă respectiv de la data ridicării autorizaţiei de construire nr. 229 la data de 12.05.2017 de la Consiliul Local Floreşti de către arhitectul D., respectiv de la data înscrisului denumit "Invitaţie", prin care recurenta fi fost invitată pentru a lămuri situaţia documentaţiei pentru autorizaţia de construire şi a părţii financiare legate de aceasta pentru data de 29.11.2017.
Pe fondul cauzei recurenta-pârâtă reiterează faptul că arhitectul D. este persoana fizică autor al operei de arhitectură şi deţinătorul drepturilor patrimoniale de autor, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea 8/1996 iar instanţa de apel în mod netemeinic a respins toate solicitările în probaţiune efectuate în vederea dovedirii susţinerilor din apel, aspect ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Totodată, recurenta-pârâtă invocă şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel nu a motivat respingerea apelului în ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, reţinând doar faptul că, aspectele semnalate de către pârâtă prin apelul depus nu ar constitui critici efective, şi deci nu mai necesită a fi analizate.
În motivarea recursului său, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile efectuate de aceasta în ciclurile procesuale anterioare, arătând faptul că a încheiat Contractul de proiectare nr. x/13.05.2016 cu societatea E. S.R.L. iar pentru întocmirea documentaţii necesare pentru realizarea PUD - Planul Urbanistic în detaliu, a achitat intimatei-reclamante suma de 11.250 RON dar nu a încheiat şi alte contracte cu intimata-reclamantă ci cel mai probabil societatea E. S.R.L. a colaborat cu această pentru a obţine Autorizaţia de Construire nr. x/12.05.2017. A mai susţinut recurenta că depunerea şi ridicarea documentelor la Primăria Floreşti de către A. S.R.L. în vederea obţinerii autorizaţiei de construire nu s-a realizat cu acordul său în baza împuternicirii recurentei-pârâte şi că a luat la cunoştinţă de faptul că intimata-reclamantă a ridicat autorizaţia de construire în anul 2017.
Anterior obţinerii autorizaţiei de construire, arhitectul D. a realizat integral proiectul DTAC şi PT, precum şi proiectul pentru PUZ. Tot acesta a obţinut autorizaţia de construire nr. x/23.06.2016 de la Consiliul local al Comunei Floreşti, pe autorizaţie apărând numele său, precum şi toate acordurile şi autorizaţiile pentru electricitate, apa-canal, gaz.
Instanţa a reţinut corect că, potrivit art. 7 lit. h) din Legea 8/1996, operele de arhitectură, inclusiv planşele care le compun, sunt obiect al dreptului de autor şi protejate de lege, aşa cum este şi în cazul de faţă. Dar există, de asemenea, un drept moral al autorului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (art. 10 lit. b) din Legea 8/1996), aşa cum este în cazul de faţă.
În acest context, recurenta-pârâtă susţine că arhitectul D. este singura persoană îndreptăţită să solicite recunoaşterea calităţii de autor a operei conform art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, aceasta fiind cel care a întocmit documentaţia iar contravaloarea acesteia a fost achitată de recurentă societăţii E. S.R.L. Opera constând în documentaţia tehnică a fost creată în baza contractului nr. x/13.05.2015 termenul general de prescripţie fiind împlinit în privinţa pretenţiilor întemeiate pe drepturile patrimoniale de autor.
În continuarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă reia din nou susţinerile privind situaţia de fapt deja expusă anterior în memoriul de recurs, fiind enumerate sumele achitate de către recurenta-pârâtă altor societăţi de specialitate în vederea corectării deficienţelor documentaţiei şi a proiectului ce a fost întocmit de E. S.R.L.
Revenind la excepţia prescripţiei, invocând dispoziţiile art. 2500, art. 2501 şi art. 2517 C. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că, termenul de prescripţie reglementat de lege este de 3 ani, însă, desigur, există posibilitatea ca, prin norme speciale, să fie instituit un alt termen, cum este cazul celui de un an prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. aplicabil, printre altele, în situaţia arhitecţilor. Art. 2523 C. civ. stabileşte că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui iar Art. 2500 alin. (1) pct. 8 teza finală prevede că "termenul de prescripţie se va socoti din ziua in care s-a terminat lucrarea".
Recurenta a arătat că, susţinerea intimatei-reclamante din cererea de chemare în judecată potrivit căreia a luat la cunoştinţă cu certitudine de faptul că recurenta a utilizat documentaţia întocmită în baza Contractului de prestări servicii nr. x/28.02.2017 abia la data comunicării adresei din data de 24 iunie 2019 de Primăria Comunei Floreşti, este nereală, deoarece în cererile de judecată anterioară ce au format obiectul dosarelor nr. x/2017 înregistrat la data de 21.05.2018, respectiv nr. 26450/211/2019 înregistrat la data de 22.11.2019, intimata-reclamantă a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală şi contractuală.
Prin urmare, intimata-reclamanta a cunoscut cu mult anterior promovării prezentului proces, respectiv chiar anterior promovării primului litigiu (cel din dosar nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca) aspectele pretins a fi cunoscute cu certitudine abia la data 24.06.2019.
Raportat la aceste temeiuri de fapt menţionate se arată că în situaţia în care autorizaţia a fost emisă la data de 12.05.2017 este evident că documentaţia tehnică a fost depusă anterior, prin urmare "termenul la care s-a terminat lucrarea" a fost anterior datei de 12.05.2017.
Având în vedere faptul că prin prezenta acţiune s-a solicitat recunoaşterea drepturilor de autor iar în motivarea cererii s-a făcut trimitere la admisibilitatea cererii prin prisma îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuală, recurenta-pârâtă susţine că atât termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 2520 alin. (1) C. civ. aplicabilă arhitecţilor, cât şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. erau împlinite la data introducerii acţiunii, 15.02.2021.
Un alt motiv de recurs, subsumat de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a privit excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată raportat la faptul că prin acţiune a fost invocat contractual de proiectare nr. 12/2017 invocând răspunderea contractuală în timp ce recurenta-pârâtă a susţinut că încălcarea drepturilor de autor ce atrage incidenţa prevederilor art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
|Recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile din ciclurile procesuale anterioare susţinând faptul că nici aceasta şi nici intimata-pârâtă nu a semnat Contractul de proiectare nr. x/28.02.2017 depus la dosarul cauzei, sumele la care a făcut trimitere intimata-reclamanta nu au fost niciodată discutate sau negociate cu recurenta care avea deja un contract de proiectare DTAC şi PT cu E., cu care ulterior a aflat că intimata-reclamanta colaborează, proiectul restaurantului fiind realizat de E. şi modificat ulterior de intimata-reclamantă, pentru multe dintre modificări neexistând acordul recurentei-pârâte.
Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că în situaţia în care intimata-reclamantă considera că presta servicii de proiectare în nume propriu şi nu în colaborare cu E., avea obligaţia "de a încheia un contract in formă scrisă, pentru orice prestaţie a sa remunerată, indiferent de forma de exercitare a profesiei", obligaţie prev. de art. 28 alin. (1) lit. b) din Codul Deontologic al profesiei de arhitect din 21.05.2012. Lipsa încheierii unui contract de prestări nu poate conduce decât la concluzia caracterului nefondat al pretenţiilor formulate.
La data de 29 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus cerere de completare a recursului formulat prin intermediul căreia recurenta-pârâtă susţinut, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motive suplimentare de nelegalitate faţă de cele invocate prin memoriul iniţial de recurs.
Un prim aspect ce a fost invocat de recurentă a fost acela referitor la excepţia lipsei calităţii procesuală active a intimatei-reclamante invocate de recurentă în apel, respinsă de instanţa de apel conform considerentelor dar necuprinsă în dispozitivul hotărârii prin care apelul este respins ca nefondat.
Raportat la considerentele hotărârii civile recurate, s-a susţinut, că în situaţia în care instanţa de apel nu s-a lămurit cu privire la starea de fapt în privinţa soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar aceeaşi instanţă de apel a reţinut că nu există un contract încheiat între părţi nefiind însă exclusă încheierea unui atare contract, a cărui existentă, încheiere chiar si în formă nescrisă, întindere, trebuie dovedită, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active s-a făcut netemeinic şi nelegal cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) şi art. 237 alin. (2) pct. 3 şi 7 C. proc. civ.
Invocând prevederile art. 22, art. 254 şi art. 257 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de apel şi-a exprimat nelămuririle şi neclarităţile direct prin considerentele hotărârii atacate, încălcând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ceea ce, în raport de soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată, a condus şi la încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul recurentei la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la petitul trei al cererii de chemare în judecată recurenta-pârâtă a criticat, în esenţă, considerentele avute în vedere în stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Astfel recurenta-pârâtă a arătat că anterior datei de 21.05.2018 (data înregistrării dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca) reclamanta a cunoscut că recurenta a demarat lucrările de construcţie, acest aspect rezultând din susţinerile referitoare autorizaţia de construire nr. x/12.05.2017 la care face referire atât în Procesul-verbal de predare primire emis în baza "invitaţiei" prin care recurenta a fost notificată să se prezinte la punctul de lucru al societăţii la data de 29.11.2017 cât şi în Contractul nr. x/2017, în care se face referire inclusiv la "variante modificatoare 2, 3, 4" ale autorizaţiei nr. x/12.05.2017.
În baza acestor susţineri recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta a cunoscut cel târziu la data de 29.11.2017 despre eliberarea autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017, emisă în baza documentaţiei tehnice de care aceasta din urmă se prevalează.
Aceleaşi aspecte reies şi din acţiunea promovată de intimata-reclamantă ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca înregistrată la data de 22.11.2019 în care s-a făcut trimitere la autorizaţia de construire nr. x/12.05.2017.
În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei este greşită în condiţiile în care la dosarul cauzei există ataşate ambele dosare aferente cererilor de chemare în judecată anterioare ale reclamantei, înscrisurile relevante depuse chiar de reclamantă în toate cele trei dosare dintre părţi, fiind încălcate prevederile art. 6 din C. proc. civ. şi art. art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.
Prin cererea de completare a recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel şi instanţa de fond au omis a avea în vedere şi aspectul puterii de lucru judecat susţinut de recurentă cu privire la hotărârea civilă nr. 4794/25.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Prin această hotărâre s-a stabilit că termenul de prescripţie aplicabil raportului juridic contractual dintre părţi este termenul special de prescripţie de 1 an care a început să curgă cel mai târziu la data de 12.05.2017.
În prezenta cauză, pretenţiile intimatei-reclamante se întemeiază pe acelaşi raport contractual şi are la bază aceeaşi cauză, identică cu cea reclamată în dosarul nr. x/2019 motiv pentru care în prezenta cauză termenul de prescripţie nu poate curge de la alt moment decât cel stabilit prin sentinţa civilă nr. 4794/25.09.2020, ca fiind cel mai târziu data de 12.05.2017 ceea ce implică aplicarea cu putere de lucru judecat a acestei hotărâri.
S-a susţinut, de asemenea şi faptul că stabilirea datei de începere a termenului de prescripţie ca fiind 21.05.2018 apare ca fiind ilogică deoarece presupune că în aceeaşi zi a aflării utilizării autorizaţiei de construcţie intimata-reclamantă să fi redactat şi depus acţiunea, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă a cunoscut încă din cursul anului 2017 despre emiterea autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017.
În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2523 C. civ. deoarece termenul de prescripţie nu începe să curgă atunci când partea declară sau recunoaşte că a început să curgă ci de la momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune.
Prin cererea de completare a recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că pretenţiile formulate pentru suma de 8.500 Euro + TVA solicitată cu titlu de beneficiu realizat pe nedrept de recurentă nu au fost dovedite.
Recurenta-pârâtă susţine că termenii utilizaţi în cererea de chemare în judecată privind faptă ilicită şi câştig nerealizat ar presupune aplicarea prevederilor art. 1385 C. civ.. Cu toate acestea dispoziţiile art. 1385 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot fi aplicabile din moment ce, în cauză, s-a reţinut că acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.
În contextul în care nici cuantumul despăgubirilor nu au fost dovedite cu nici un mijloc de probă şi nefiind administrată nici o probă în acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că devin incidente - în sensul nelegalităţii hotărârii pronunţate prevederile art. 22 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la data de 22 aprilie 2024 prin intermediul căreia a solicitat anularea completării la recurs din 29.01.2024, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, respingerea recursului şi a completării la recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 347/A/2023 pronunţată în data de 12.12.2023 de către Curtea de Apel Cluj, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În aceea ce priveşte nulitatea completării la recurs, intimata-reclamantă a susţinut că aceasta nu îndeplineşte toate condiţiile pentru admisibilitate deoarece recurenta-pârâtă trebuia să arate, în concret, care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit şi în ce mod au fost încălcate sau aplicate greşit. S-a susţinut că este incidentă sancţiunea nulităţii cererii de completare de recurs pentru nemotivarea corespunzătoare a acesteia.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, prin întâmpinare s-a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod corect calitatea procesuală activă prin prisma art. 6 şi art. 45 din Legea nr. 8/1996 motivat de faptul că art. 3 din Legea nr. 8/1996 invocat de către recurentă se aplică doar în cazul operei realizate de către persoane fizice în timp ce art. 5 şi art. 6 din aceeaşi lege conţin prevederi ce reglementează situaţii în care opera este creată de mai multe persoane, iar dreptul de autor aparţine persoanei juridice sau fizice sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
Intimata-reclamantă a susţinut şi faptul că în mod corect s-a reţinut că lipsa administrării unei probaţiuni suficienţe nu are relevanţă în cauză pentru stabilirea calităţii procesuale active a subscrisei, fiindcă pentru soluţionarea excepţiei calităţii procesuale active a subscrisei este suficientă pe de o parte documentaţia tehnică întocmită de unde rezultă cine este persoana juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost elaborată lucrarea, iar pe de altă parte dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 trasează limite clare pentru stabilirea autorului documentaţiei tehnică.
Contractul de proiectare nr. x/2016, pe care recurenta l-a semnat, cât şi în Contractul de proiectare nr. x/2017, la Capitolul VIII art. 16 este prevăzută o clauză redactată identic în ambele contracte prin care se prevede că "Dreptul de autor asupra proiectului şi originalului aparţin Proiectantului", respectiv intimatei-reclamante A. S.R.L. ce a avut calitatea de Proiectant General.
În ceea ce priveşte excepţia dreptului material la acţiune intimata-reclamantă a indicat faptul că susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data elaborării documentaţiei tehnică din 13.05.2015 de către arhitectul D. nu au în vedere faptul că documentaţia tehnică elaborată de E. S.R.L. prin arhitect D. a avut ca urmare emiterea Autorizaţiei de construire nr. x/23.06.2016 iar din înscrisurile care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/2017 rezultă că recurenta s-a folosit de documentaţia tehnică elaborată de subscrisa, nu cea elaborată de E. S.R.L.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabilă în cauză, intimata-reclamantă a arătat că termenul de un an prevăzut la art. 2520 alin. (1) pct. 8 Cod se aplică doar pentru plata sumelor ce li se cuvin categoriei profesionale menţionate la pct. 8, adică pentru plata preţului prevederile neputând fi extinse pentru orice fel de solicitare de natură patrimonială.
Referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, intimata-reclamantă a arătat că recurenta trebuia să dovedească că anterior formulării acţiunii în dosarul civil nr. x/2018 i-ar fi fost comunicată intimatei-reclamante autorizaţia de construire.
Intimata-reclamantă nu ar fi putut lua la cunoştinţă de utilizarea documentaţiei tehnică la data emiterii autorizaţiei de construcţie nr. x/12.05.2017 deoarece aceasta nu a cunoscut actele care au stat la baza eliberării sale. Data la care a cunoscut folosirea documentaţiei tehnice de către recurenta-pârâtă este clarificată de adresa răspuns nr. x/24.06.2019 eliberată de Comuna Floreşti, în acest răspuns fiind menţionat expres că documentaţia tehnică elaborată de intimata-reclamantă a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017. Cu toate acestea, instanţa de fond a prezumat un moment anterior, respectiv 21.05.2018, care însă nu a dus la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani.
În ceea ce priveşte înscrisul intitulat "Invitaţie" datată 29.11.2017 acesta a avut ca scop doar plata de către recurentă a preţului stabilit în contract pentru documentaţia tehnică întocmită de intimata-reclamantă, aceasta nefiind în posesia altor informaţii referitoare la acţiunile ulterioare ale recurentei-pârâte.
Intimata-reclamantă a susţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel a respins cererile de probe doar după ce şi-a exercitat rolul activ şi a cerut lămuriri de la părţi, iar hotărârea a fost motivată suficient şi concis.
Referitor la susţinerile recurentei-pârâte că documentaţia tehnică elaborată de intimata-reclamantă nu a putut fi promovată deoarece s-au cerut completări prin Adresa nr. x/09.06.2017 emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii Cluj, prin întâmpinare s-a susţinut că acestea confirmă faptul că recurenta s-a folosit de documentaţia tehnică şi anterior Autorizaţiei de Construire nr. x/12.05.2017.
La data de 17 mai 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii cererii de completare a cererii de recurs motivat de faptul că aceasta a indicat în mod concret motivele de nelegalitate ale hotărârii instanţei de apel, iar pe fond respingerea apărărilor formulate.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
II.2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Din analiza motivelor de recurs (astfel cum au fost completate) rezultă că recurenta-pârâtă realizează o expunere nestructurată a unor critici de ordin factual şi juridic, solicitând instanţei de recurs o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase.
Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), motive de recurs care nu permit o nouă analiză a situaţiei de fapt şi nici o reapreciere a probatoriului administrat.
Aşadar, controlul de legalitate exercitat de instanţa de recurs se raportează la situaţia de fapt reţinută în mod suveran de către instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel), argumentarea şi demonstrarea unor erori de drept procesual ori material raportându-se la situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, iar nu la situaţia de fapt afirmată de recurentă şi care contrazice în mai multe privinţe constatările de fapt ale instanţei de apel.
Pe de altă parte, recursul nu poate fi constatat nul, întrucât analiza motivelor de recurs formulate în termenul legal permite decelarea unor critici care pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., chiar dacă, într-o manieră neprocedurală, aceste critici sunt amestecate cu diferite critici de netemeinicie (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.). De asemenea, completarea adusă motivelor de recurs este formulată în ultima zi a termenului legal de motivare a recursului, iar dezvoltarea unora dintre critici permite încadrarea în cazurile de casare prevăzute de lege, motiv pentru care va fi respinsă excepţia nulităţii cererii de completare a recursului.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la statuarea potrivit căreia intimata-reclamantă are calitate procesuală activă, acestea sunt nefondate.
Instanţa de apel a reţinut două argumente pentru a afirma calitatea procesuală activă, statuând în primul rând că acţiunea este fundamentată pe răspunderea civilă contractuală a pârâtei, situaţie în care nu se poate susţine că reclamanta, ca parte a contractului de care se prevalează, nu ar justifica calitate procesuală activă în cauză, raportat la prevederile art. 36 C. proc. civ. Pe de altă parte, din perspectiva Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, s-a reţinut calitatea procesuală activă din perspectiva art. 6 alin. (2), respectiv art. 45 din Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care documentaţia a fost elaborată de colaboratorii sau angajaţii intimatei-reclamante, din iniţiativa şi sub coordonarea acesteia.
Din perspectiva calităţii procesuale active, se observă că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Aşadar, calitatea procesuală presupune o suprapunere între calităţile formale de reclamant, respectiv de pârât şi calitatea de subiect activ, respectiv de subiect pasiv în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv astfel cum acesta este dedus judecăţii, astfel cum prevede art. 36 teza I C. proc. civ. De vreme ce intimata-reclamantă se afirmă parte într-un contract încheiat cu recurenta-pârâtă, iar pe de altă parte, se afirmă (pretinde) titular al dreptului de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală, are calitate procesuală activă în sensul celor arătate. Apărările formulate de recurenta-pârâtă, subsumate lipsei calităţii procesuale active, tind în realitate a demonstra inexistenţa dreptului pretins şi privesc, ca atare, fondul raportului juridic litigios (art. 36 teza a II-a C. proc. civ.).
Pe fondul cauzei, se constată că, în fapt, ultima instanţă devolutivă a reţinut că în ceea ce priveşte documentaţia tehnică în discuţie, aceasta a fost întocmită conform înscrisurilor de la dosar de către Biroul de Arhitectură, Proiectare, A., la întocmirea acestuia participând mai multe persoane, respectiv: F. în calitate de arhitect, G. în calitate de verificator, H. în calitate de proiectant structură şi I. în calitate de proiectant instalaţii. În ceea ce priveşte arhitectul D., nominalizat de către apelantă în cuprinsul cererii de apel, acesta nu este menţionat în documentaţie. Ţinând cont de faptul că documentaţia care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2017 este întocmită de către reclamantă, prin angajaţii/colaboratorii acesteia, astfel cum se menţionează explicit în cuprinsul său, nu se poate reţine că aceasta ar fi fost întocmită de către o altă persoană fizică.
Astfel cum s-a arătat, controlul de legalitate în calea extraordinară a recursului se exercită prin raportare la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele devolutive.
Ca urmare, situaţia de fapt evocată nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, motiv pentru care vor fi înlăturate, ca excedând dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., toate criticile de netemeinicie prin care recurenta-pârâtă contestă că documentaţia a fost elaborată de angajaţii ori colaboratorii intimatei-reclamante, respectiv afirmă că autorul documentaţiei este numitul D., acesta fiind singurul care ar putea pretinde drepturi în virtutea calităţii de autor.
De vreme ce s-a reţinut în fapt că intimata-reclamantă este cea sub controlul căreia a fost întocmită documentaţia tehnică în discuţie, în drept, această constatare este suficientă pentru a se reţine caracterul fondat al pretenţiilor formulate pe temei contractual faţă de recurenta-pârâtă, care nu se poate sustrage obligaţiilor sale contractuale prin invocarea calităţii de autor a unor persoane fizice terţe faţă de proces. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă, în calitate de beneficiar al documentaţiei, nu poate invoca raportul intern dintre societatea intimată-reclamantă şi colaboratorii acesteia pentru a fi exonerată de folosirea fără drept a operei de creaţie intelectuală materializate în cuprinsul respectivei documentaţii.
Nu sunt fondate nici criticile formulate prin cererea completatoare de recurs, prin care se invocă în esenţă încălcarea dispoziţiilor art. 22, art. 237 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive, deşi nu este conturată într-o manieră ideală, este determinată într-o manieră suficientă pentru a permite controlul de legalitate al instanţei de recurs. Totodată, criticile referitoare la neadministrarea unor probe nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci unele de netemeinicie, în vreme ce neexercitarea rolului activ în materie probatorie, prin dispunerea unor probe din oficiu, nu poate constitui motiv de apel ori de recurs, astfel cum prevede art. 254 alin. (6) C. proc. civ.
De asemenea, sunt nefondate afirmaţiile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, caracterul echitabil şi contradictoriu al procedurii, în ansamblul său, rezultând din ansamblul procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor devolutive. Totodată, criticile formulate în apel şi-au găsit un răspuns adecvat în cuprinsul deciziei recurate.
Din această perspectivă, se constată că, fie şi într-o manieră succintă, instanţa de apel a răspuns argumentat motivelor de apel formulate, ceea ce corespunde exigenţelor minime statornicite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la nelegala respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, se constată că petiţia introductivă de instanţă cuprinde trei capete de cerere, respectiv 1. recunoaşterea drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentaţiei tehnice în faza PT. (arh+rez) corp 1 pentru obiectivul "Dotare socială în concordanţă cu specificul funcţional al mănăstirii" situat în comuna Floreşti str. x. jud. Cluj; 2. constatarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei asupra documentaţiei tehnice indicate; 3. obligarea pârâtei la plata de daune-interese.
Curtea de Apel a apreciat că, în timp ce prin primele două petite formulate se tinde la apărarea unor drepturi nepatrimoniale/morale, astfel cum permite art. 10 coroborat cu art. 188 din Legea nr. 8/1996, cel de-al treilea petit, având ca obiect plata unor despăgubiri, este întemeiat pe prevederile art. 12 şi 13 din lege, coroborate cu cele ale art. 188 din Legea nr. 8/1996. Prin urmare, raportat la prevederile art. 2502 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. civ. dreptul la acţiune este imprescriptibil în privinţa primelor două petite formulate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a susţinut de către reclamantă în dosarul de fond.
Această statuare cu privire la primele două capete de cerere nu face obiectul recursului declarat în cauză, nefiind criticată.
În ceea ce priveşte al treilea capăt de cerere, instanţa de apel a apreciat că în mod corect a fost stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, nefiind contestat de către părţi că în acest caz dreptul la acţiune este unul prescriptibil, petitul fiind unul principal, iar nu accesoriu, în raport de dispoziţiile Legii nr. 8/1996.
Potrivit deciziei recurate, deşi s-a susţinut de către pârâtă prin cererea de apel că reclamanta ar fi cunoscut anterior momentului formulării acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca că documentaţia tehnică elaborată de către aceasta a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire, nu s-a combătut pertinent concluzia instanţei de fond în sensul că din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantei i-a fost comunicată anterior acestui moment autorizaţia de construire, faptul că avea cunoştinţă de emiterea acesteia pe baza documentaţiei întocmite nerezultând nici din cuprinsul înscrisului denumit "invitaţie", depus la dosar. Ca urmare, s-a apreciat a fi corectă interpretarea dată de către instanţa de fond probelor adminstrate în cauză referitor la chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsa oricăror argumente ale apelantei pârâte în combaterea concluziei trase de către instanţa de fond.
Aşa fiind, se constată că în privinţa pretenţiilor de natură pecuniară întemeiate pe Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor, incidenţa termenului general de prescripţie de 3 ani, respectiv împrejurarea că acesta a început să curgă la momentul formulării acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca, moment la care este evident că intimata-reclamantă cunoştea că documentaţia tehnică elaborată de către aceasta a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire.
Printr-o prima categorie de critici, recurenta invocă alte înscrisuri din care ar rezulta cunoaşterea pagubei, precum şi a celui care răspunde de ea, la un moment anterior celui reţinut de instanţele devolutive (respectiv data formulării acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca).
Înalta Curte reţine însă că instanţa de recurs exercită controlul de legalitate asupra momentului apreciat ca fiind cel de început al prescripţiei extinctive doar prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive, nefiind posibilă reaprecierea probatoriului pentru a se concluziona diferit asupra momentului de început al prescripţiei. Nu se poate de altfel reţine nici că instanţa de apel ar fi ignorat susţinerile părţii, criticile referitoare la momentul de început al prescripţiei fiind înlăturate motivat, cu trimitere la probele administrate, ceea ce constituie o motivare adecvată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Ca urmare, în mod legal s-a statuat că de la momentul cunoaşterii folosirii documentaţiei de către recurenta-pârâtă a început să curgă prescripţia, statuarea fiind în consonanţă cu prevederile art. 2523 C. civ. Potrivit acestui text de lege care statorniceşte regula generală în materia începutului cursului prescripţiei, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Prescripţia nu începe aşadar să curgă chiar de la data naşterii dreptului la acţiune (care în speţă ar coincide cu data folosirii documentaţiei de către recurentă), ci de la data cunoaşterii, de către titularul dreptului la acţiune, a elementelor de fapt care justifică să recurgă la acţiune, în sensul arătat de art. 29 C. proc. civ. Acest element este stabilit fie în mod subiectiv (data la care a cunoscut), fie într-o manieră obiectivizată (data la care ar fi trebuit, după împrejurări, să cunoască).
În cauză nu se relevă o greşită interpretare ori aplicare a acestui text de lege, ci se solicită reinterpretarea situaţiei de fapt şi deducerea cunoaşterii anterioare a elementelor relevante acţiunii; această critică este însă una de netemeinicie, întrucât implică o reapreciere a probelor, iar nu una de legalitate, privitoare la interpretarea şi aplicarea legii faptelor stabilite în mod suveran de instanţa devolutivă.
În al doilea rând, recurenta-pârâtă apreciază că termenul de prescripţie nu este cel de trei ani, ci termenul de un an prevăzut de art. 2.520 pct. 8 C. civ., potrivit cu care se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
Această critică este însă inadmisibilă, întrucât a fost formulată omisso medio, fără să fi fost invocată, în prealabil, prin motivele de apel formulate în termen, ceea ce art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu îngăduie. Potrivit acestui text de lege, motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Nu se poate reţine nici pretinsa autoritate de lucru judecat asupra momentul începutului prescripţiei, prin raportare la sent.civ. nr. 4794/25.09.2020 a Judecătoriei Cluj-Napoca, având în vedere că această hotărâre s-a raportat la termenul de prescripţie special, prevăzut de art. 2.520 pct. 8 C. civ., termen care la rândul său a fost invocat în prezenta cauză direct în recurs, printr-o critică inadmisibilă în raport de exigenţele sporite instituite de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, astfel cum au reţinut instanţele devolutive, acţiunea formulată în procesul de faţă are parţial alt obiect şi, în tot cazul, altă cauză juridică decât cea a cererilor anterioare, fiind întemeiată pe regulile speciale edictate în materia dreptului de autor, de unde rezultă că în mod legal au dat aceste instanţe eficienţă unor reguli diferite cu privire la cursul prescripţiei, fără ca prin aceasta să fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în ambele sale forme; diferenţa de cauză juridică înlătură şi argumentul încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).
Nu pot fi primite nici criticile prin care se invocă pretinsa incompatibilitate a unei acţiuni întemeiate pe Legea nr. 8/1996 cu regulile specifice răspunderii contractuale. Drepturile patrimoniale de autor pot fi transmise unor terţi, după cum titularul dreptului de autor poate autoriza, respectiv interzice folosirea operei sale de către alţii (art. 12 şi urm. din Legea nr. 8/1996).
În condiţiile în care, în fapt, instanţele devolutive au reţinut că între părţi s-a încheiat un contract, ca negotium iuris, sunt simple critici de netemeinicie acele susţineri care privesc pretinsa nedovedire a acestui contract, respectiv nerespectarea unor prevederi ale Codului deontologic al profesiei de arhitect în ceea ce priveşte forma înscrisului constatator al convenţiei părţilor. De altfel, este limpede că acel cod deontologic nu constituie o lege, în sensul art. 1.246 şi urm. C. civ., din a cărei posibilă nerespectare să poată izvorî sancţiunea nulităţii.
Pe de altă parte, nerespectarea unui contract care priveşte folosinţa unei opere de creaţie intelectuală dă loc răspunderii civile contractuale, astfel cum rezultă din art. 1.350 C. civ., neexistând o incompatibilitate între acest tip de răspundere şi reglementarea dreptului de autor cuprinsă în Legea nr. 8/1996, lege care reglementează, de altfel, contractul de cesiune, ca şi alte contracte care privesc exploatarea operelor de creaţie intelectuală.
Totodată, reprezintă critici de ordin factual şi, ca atare, motive de netemeinicie inadmisibile în recurs criticile prin care se invocă inexistenţa condiţiilor răspunderii, în particular lipsa prejudiciului, ca şi caracterul impropriu al prestaţiei - această chestiune trebuia invocată şi probată în faţa instanţelor devolutive. Aceste motive tind în realitate la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea rezultată din decizia recurată; simplul fapt că se invocă, în mod formal, nerespectarea art. 22, respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu poate transforma o simplă nemulţumire a părţii cu privire la situaţia de fapt stabilită într-o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte pretinsa inaplicabilitate a dispoziţiilor art. 1.385 C. civ., prevederi de altfel neavute în vedere în cuprinsul deciziei recurate, trebuie observat că instanţele devolutive, folosind categoria tehnico-juridică de beneficiu nerealizat, nu s-au raportat la o noţiune specifică doar răspunderii civile delictuale, astfel cum fără temei susţine recurenta. Dimpotrivă, potrivit art. 1.531 C. civ., intitulat "repararea integrală" (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Aşadar, beneficiul nerealizat constituie o categorie aplicabilă şi răspunderii contractuale, ca şi materiei guvernate de legea specială, după cum rezultă din prevederile art. 188 din Legea nr. 8/1996, avute în vedere în mod pertinent la pronunţarea sentinţei primei instanţe.
Nu se constată prin urmare nici incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care presupune nu doar simpla sa invocare formală, ci dezvoltarea unei veritabile critici de nelegalitate, prin care să fie indicată precis norma încălcată, maniera în care aceasta trebuie interpretată şi aplicată, precum şi argumentele pentru care soluţia recurată nu corespunde acestor exigenţe conturate în prealabil. Instanţa de recurs nu se poate însă substitui părţii interesate să invoce şi să dezvolte în termen critici de nelegalitate veritabile.
Înalta Curte constată prin raportare la cele ce preced că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimata-reclamantă A. S.R.L. se reţine că, prin înscrisurile depuse la termenul de judecată din 17.09.2024 (facturi şi extrase de cont aflate la dosar) s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 5000 RON, respectiv contravaloare bilet de avion pentru deplasarea la termenul de judecată în cuantum de 1.000 RON solicitate şi ocazionate de judecarea prezentului recurs.
În consecinţă, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 6.000 RON, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii cererii de completare a recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 347/A din 12 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.