Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 26.05.2017 (ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Sectorului 1 prin sentinţa civilă nr. 7192/05.10.2017), reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcţiilor (două corpuri de clădire, mai puţin apartamentele vândute, în temeiul Legii nr. 112/1994, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1998), situate în Bucureşti, str. x, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor, în suprafaţă de 292,19 mp; cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 410,39 mp din terenul în suprafaţă totală de 529 mp, teren construit şi neconstruit, situat în Bucureşti, str. x, înscris în cartea funciară nr. x a Mun. Bucureşti-Sectorul 1, număr cadastral x; cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcţiei formată din apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, cota parte din părţile şi dependinţele de folosinţă comună (mai puţin apartamentele vândute, în temeiul Legii nr. 112/1994, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1996 şi nr. y/1997), situate în Bucureşti, str. x, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, în suprafaţă de 272,62 mp din suprafaţa totală de 346 mp., înscris în cartea funciară nr. x a Mun. Bucureşti - Sectorul 1, număr cadastral xl. în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând dublul preţului primit de autoarea pârâtului de la reclamanţi, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D..
Atât în cadrul dezbaterilor din 14.05.2021, cât şi prin concluziile scrise depuse la 24.05.2021, reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile, arătând că solicită doar obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând dublul preţului primit de autoarea sa, conform antecontractului de vânzare-cumpărare.
2. Hotărârea tribunalului în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 52/12.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins cererea ca prescrisă.
3. Hotărârea curţii de apel în primul ciclu procesual
Împotriva sentinţei civile nr. 52/12.01.2018, la 23.03.2018, reclamanţii au formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă prin decizia civilă nr. 999A/12.10.2018, fiind anulată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 2212 din 21.11.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a anulat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 999A din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
4. Hotărârea tribunalului în al doilea ciclu procesual
Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 04.06.2020.
Prin încheierea de şedinţă din 13.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a dispus unirea acesteia cu fondul, apreciind că este necesară administrarea unui probatoriu comun cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 854/28.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 108.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii), reprezentând dublul preţului primit de către autoarea pârâtului de la reclamanţi, precum şi la plata sumei de 13.140,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
5. Hotărârea curţii de apel în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1606A din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.11.2020 şi a sentinţei civile nr. 854/28.05.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.. A fost respinsă cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
6. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1606A din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul C..
În dezvoltarea criticilor formulate recurentul a arătat că prin decizia recurată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. De asemenea, a apreciat că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
A solicitat instanţei să i se admită cererea de recurs, să fie casată decizia recurată şi, rejudecând, să se decidă admiterea apelului, modificarea sentinţei civile nr. 854 din 28 mai 2021 a Tribunalului Bucureşti cu consecinţa respingerii acţiunii ca nefondată. Subsidiar, a solicitat admiterea acţiunii doar cu privire la imobilele din str. x.
Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a înlăturat critica din propriul apel ce priveşte împrejurarea că imobilul din Bucureşti, strada x nr. 51 nu a fost înstrăinat de către autoarea acestuia şi a aparţinut dintotdeauna altor persoane.
Prin această critică urmăreşte să dovedească neîndeplinirea condiţiilor activării clauzei penale, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive cu privire la acest imobil, cu atât mai mult cu cât notificarea nr. x/01.03.2017 face referire la imobilul din str. x.
Arată că reclamanţii nu au solicitat îndreptarea erorii materiale din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iulie 2004, de la data întocmirii acestuia şi până în prezent şi nici nu au formulat, în termen legal, cerere de modificare a acţiunii introductive de instanţă cu privire la obiectul material al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pe care îşi întemeiază pretenţiile.
În aceste condiţii, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat prin norme imperative, de ordine publică, norme procedurale a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii (art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), principiul contradictorialităţii (art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.), întrucât nu a pus în discuţia părţilor "eroarea materială" asupra căreia s-a pronunţat prin autoînvestire, aspect care modifică obiectul material al acţiunii reclamanţilor.
Apreciază că identificarea imobilului însuşită de către reclamanţi este decisivă pentru verificarea condiţiilor de activare a clauzei penale cu privire la imobilul în discuţie şi nu mai poate fi modificat în căile de atac.
Instanţa de apel a omis incidenţa şi valorificarea normelor legale imperative, de ordine publică, care reglementează îndreptarea erorilor materiale strecurate în actele notariale, respectiv dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 36/1995, forma în vigoare la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2004.
Apreciază că este contrară situaţiei de fapt constatată de către instanţa de apel (că obiectul convenţiei este imobilul din strada x nr. 23), ca şi principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii concluzia instanţei de apel potrivit căreia clauza penală s-ar fi activat şi dacă antecontractul ar fi vizat imobilul din str. x pentru că autoarea pârâtului a fost de rea-credinţă.
Această interpretare vine în contradicţie cu propriile constatări ale instanţei de apel privind cunoaşterea de către promitentul-cumpărător A., din conţinutul procurii autentificate sub nr. x/14.07.2004, că este împuternicit să o reprezinte pe E. "în vederea obţinerii actelor necesare vânzării cotei indivize pe care o deţine din imobilul situat pe strada x nr. 23, iar nu 51", privind actele depuse în dosarul BNP F. pentru autentificarea antecontractului, referitoare la imobilul din str. x.
Arată că interpretarea corectă a contractului este că părţile au intenţionat să tranzacţioneze asupra imobilului de pe strada x nr. 23, dar reclamanţii au ales să solicite antrenarea răspunderii contractuale pentru pretinsa neîndeplinire a unei clauze inexistente - obligaţia de a vinde cota indiviză din dreptul de proprietate asupra unui imobil aflat în proprietatea altcuiva.
Solicită instanţei de recurs să observe exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către reclamanţi şi să se constate că în mod greşit a fost reţinută calitatea procesuală pasivă în cauză.
În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. recurentul invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a statuat lipsa de efecte juridice a tranzacţiei autentificate sub nr. x din 12.07.2001 la BNP G. prin care autoarea recurentului, E., a cedat cotele sale indivize din dreptul de proprietate asupra imobilelor din Bucureşti, str. x şi 71 către comoştenitoarea H..
Hotărârea în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat este decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu şi cu autorii reclamanţilor. Prin această decizie s-au statuat, cu autoritate de lucru judecat, două chestiuni esenţiale în examinarea îndeplinirii condiţiilor antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu pentru activarea clauzei penale privind imobilele din Bucureşti, str. x şi 71: obiectul tranzacţiei autentificate sub nr. x/12.07.2001 nu îl constituiau drepturile litigioase referitoare la cele două imobile şi prin tranzacţia în discuţie autoarea E. nu a renunţat la drepturile sale litigioase asupra celor două imobile.
Arată că instanţa de apel a valorificat tranzacţia pentru a justifica activarea clauzei penale cuprinsă în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., întrucât E. ar fi înstrăinat drepturile sale asupra imobilelor care constituie obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în anul 2001, deci anterior încheierii tranzacţiei şi calitatea procesuală pasivă a recurentului, dedusă din împrejurarea că la data decesului autoarei sale, E., exista în patrimoniul acesteia obligaţia conţinută în clauza penală întrucât anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare (2004) înstrăinase drepturile sale indivize referitoare la imobilele din str. x şi nr. 71.
În dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel ca fiind valabilă şi producătoare de efecte juridice tranzacţia autentificată sub nr. x/12.07.2001 la BNP G., în mod specific pct. 2 şi pct. 8 - privitoare la imobilele din Bucureşti, str. x, sectorul 2 şi str. x, în sensul că prin aceasta autoarea recurentului ar fi înstrăinat drepturile promise a fi vândute reclamantului A. prin antecontractul autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D..
Tranzacţia nu este semnată de autoarea recurentului, ci de mandatara sa, H., pe baza procurii generale autentificate sub nr. x/18.06.2001 la BNP G., în lipsa unei procuri speciale care să cuprindă şi prerogativa de a renunţa la drepturi.
Procura generală, chiar calificată ca fiind specială, nu acorda dreptul mandatarei să cedeze cu titlu gratuit cotele indivize din drepturile mandantei întrucât: o împuterniceşte pe mandatara sa să susţină interesele mandantei, nu să le submineze privând-o de drepturi; o împuterniceşte pe mandantă să-i susţină interesele "în legătură cu revendicarea de imobile în care aş fi subsemnata parte", deci doar în procedurile având ca finalitate drepturile indivize, prin cedare gratuită; în scopul susţinerii intereselor mandantei, mandatara poate "să efectueze tranzacţii în numele meu stabilind lotul care mi se cuvine şi eventualele sulte, încasând sau achitând aceste sulte", ceea ce exclude acte cu titlu gratuit şi limitează strict la operaţiunile menţionate în obiectul mandatului.
Apreciază că tranzacţia este lovită de nulitate pentru lipsa consimţământului, dar şi pentru cauză ilicită, imorală, întrucât mandatara şi-a atribuit drepturile indivize ale mandantei E., acţionând astfel nu numai în lipsa mandatului special obligatoriu pentru valabilitatea tranzacţiei, ci şi în frauda intereselor legitime ale mandantei.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de H. în frauda drepturilor mandantei este lovit de nulitate - partea care priveşte drepturile autoarei recurente, fiind contrar legii şi având o cauză imorală, ilicită.
Arată că invocă nulitatea doar pentru a paraliza activarea clauzei penale şi nu pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ. arată că instanţa de apel a încălcat normele de interpretare a contractelor, instituite prin dispoziţiile art. 977, 978, 982 şi 983 din C. civ., cu privire la înţelesul, obiectul şi efectele juridice ale declaraţiei autoarei recurentului autentificată sub nr. x/18.06.2001 la BNP G., tranzacţiei autentificate sub nr. x/14.07.2001 la BNP G. şi antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP G..
Declaraţia autoarei recurentului autentificată sub nr. x/18.06.2001 la BNP G. se referă doar la drepturile litigioase asupra imobilelor din str. x şi str. x., este un act unilateral, neproducător de efecte juridice în lipsa acordului celorlalţi coindivizari, se referă la drepturi viitoare şi nu precizează că înţelege să transmită cu titlu gratuit respectivele drepturi. Prin urmare, în mod eronat a interpretat instanţa de apel respectiva declaraţie ca fiind un act juridic apt să activeze clauza penală.
În ceea ce priveşte tranzacţia autentificată sub nr. x/14.07.2001 la BNP G. în raport de imobilele din str. x operează autoritatea de lucru judecat, iar tranzacţia este lovită de nulitate, deci lipsită de eficienţă sub aspectul activării clauzei penale şi transmiterii în pasivul patrimoniului succesoral a obligaţiei de a plăti promitentului-cumpărător despăgubiri, iar în raport de imobilul din str. x acesta nu formează obiectul învestirii instanţei de judecată, fiind fără relevanţă împrejurarea că referitor la transmiterea drepturilor autoarei s-a luat act de tranzacţia în discuţie în cauza soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 972/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În ceea ce priveşte antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP G., instanţa de fond a respins excepţia neexecutării contractului de către promitentul-cumpărător ca o consecinţă a greşitei interpretări a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Apreciază că interpretarea Curţii de Apel este una literală, care înlătură voita părţilor, astfel cum rezultă ea din textul convenţiei. Prin interpretarea dată, instanţa a rescris contractul.
Voinţa comună a părţilor este confirmată prin interpretarea conjugată a paragrafelor prin care promitenta-vânzătoare îl împuterniceşte pe A. să îndeplinească operaţiunile obligatorii pentru a putea perfecta actul de vânzare-cumpărare - paragraful 6 din pagina a doua, cu paragrafele 3, 4 şi 5 din pagina a treia, prin care promitentul-cumpărător îşi asumă aceste obligaţii.
Prin urmare, interpretarea instanţei de apel în sensul că promitentul-cumpărător ar avea obligaţia de a se prezenta la notariat pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare contravine normelor art. 977 şi 982 C. civ.
Clauzele nu sunt neclare, sub aspectul obligaţiilor care cad în sarcina lui A., întrucât împuternicirea acordată de către E. acestuia detaliază operaţiunile concrete de îndeplinit, iar reclamantul nu a susţinut că ar fi îndeplinit aceste obligaţii contractuale asumate conştient şi liber.
Procura încheiată la aceeaşi dată, 14.07.2004, detalia obligaţiile asumate de către promitentul-cumpărător referitor la imobilele care formează obiectul material al antecontractului în litigiu şi oferă acestuia instrumentul legal pentru a şi le îndeplini.
Instanţa de apel a ignorat principiile deduse din dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ., procura necontestată de către reclamantul A. reflectând recunoaşterea şi asumarea obligaţiilor stabilite prin antecontract, în lipsa îndeplinirii cărora nici nu se putea încheia actul autentic de vânzare-cumpărare.
Antrenarea clauzei penale se putea realiza doar după îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale de către A..
Din considerente lipseşte analiza referitoare la existenţa şi stadiul demersurilor reclamantului A. privind obligaţiile asumate de acesta, fiind relevante normele imperative ale art. 23 alin. (4)-(6) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data încheierii antecontractului în litigiu (14.07.2004), precum şi cu privire la împrejurarea că activarea clauzei penale poate fi solicitată de partea care invocă nerespectarea obligaţiilor cocontractantului numai în ipoteza în care ea însăşi şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale.
Consideră că reclamantul A. îşi invocă propria sa culpă, întrucât nu a depus timp de 13 ani nici o diligentă pentru realizarea formalităţilor necesare perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare, însă nu a înscris în cartea funciară a imobilului antecontractul şi a acţionat pentru a se asigura că promitenta-vânzătoare nu mai are cum să îşi onoreze obligaţiile, iar prin notificarea transmisă arată că trebuie prezentată întreaga documentaţie necesară întocmirii contractului, în condiţiile în care acesta se obligase să le obţină.
La 14.07.2004 erau emise Dispoziţiile Primarului Municipiului Bucureşti nr. 1077/23.06.2003, nr. 1680/05.11.2003 şi nr. 1684/05.11.2003, menţionate şi în antecontract.
Prin urmare, A. avea obligaţia şi posibilitatea legală de a îndeplini formalităţile necesare pentru încheierea actelor autentice de vânzare-cumpărare, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.
Din toate contractele de vânzare-cumpărare referitoare la imobile, cumpărătorii sunt cei doi copii ai reclamanţilor, I. şi J., iar procuratori de fonduri sunt reclamanţii, care au cumpărat prin persoane interpuse.
Se evidenţiază intenţia reclamanţilor de a dobândi inclusiv cotele indivize deţinute de autoarea recurentului din drepturile asupra imobilelor vizate de antecontract, înstrăinate în lipsa consimţământului acesteia, în mod fraudulos, de către mandatara H., pentru ca ulterior să-şi justifice acţiunea în justiţie şi activarea clauzei penale, invocând propria turpitudine.
7. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 29 mai 2023, în termen procedural, intimaţii au solicitat anularea recursului, întrucât motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Pe fond au solicitat respingerea recursului, criticile aduse deciziei recurate nefiind fondate.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, la 16 iunie 2023, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea acestuia, întrucât este fondat. Invocă excepţia nulităţii întâmpinării prin raportare la dispoziţiile art. 205 şi 175 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu sunt prezentate argumentele în fapt şi în drept în susţinerea excepţiei şi a apărărilor invocate.
8. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 mai 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.
A admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1606A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen pentru judecata recursului la 10 octombrie 2024, complet C4 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs în analiză, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca examinarea criticilor de nelegalitate în calea de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.
Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."
Împrejurarea că recurenta-pârâtă a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul pretinde că decizia recurată este nelegală ca urmare a nesocotirii de către instanţa de apel a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.
În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că încălcarea celor două principii rezultă din faptul că, deşi reclamanţii nu au solicitat îndreptarea erorii din antecontractul încheiat şi nu au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că obiect al convenţiei a fost imobilul din Bucureşti, str. x şi nu cel din str. x, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor existenţa erorii materiale pe care a constatat-o în convenţia încheiată de reclamanţi cu autoarea sa şi pe care a analizat-o în considerentele deciziei.
Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în mod corect recurentul a încadrat aceste critici în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.
Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Subsumat motivului de recurs analizat, printr-o primă categorie de argumente se sugerează pronunţarea de către instanţa de apel asupra unei alte pretenţii decât cea cu care a fost învestită, în sensul că deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au avut în vedere imobilul situat în Bucureşti, str. x, instanţa de apel s-a raportat la cel din str. x, fără a exista o modificare procedurală a cerii de chemare în judecată.
Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ., care implică că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.
Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.
În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că acţiunea este întemeiată, astfel cum a statuat tribunalul.
Examinarea acestor critici de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamanţi.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, astfel cum a fost ulterior precizat, priveşte obligarea pârâtului, în calitate de succesor al defunctei E., mama sa, la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori preţul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanţi, conform clauzei penale cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., ca urmare a neîndepliniri de către promitenta vânzătoare a obligaţiei asumate prin contract de a transmite cota parte din proprietatea mai multor imobile(teren şi construcţii) printre care şi imobilele din str. x, Bucureşti.
Se constată aşadar că pretenţia/obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamanţii au învestit instanţele constă în obligarea pârâtului la plata unor daune contractuale conform clauzei penale cuprinsă în antecontractul de vânzare cumpărare menţionat în precedent, iar asupra acestei pretenţii s-au pronunţat ambele instanţe de fond, tribunalul şi curtea de apel.
Faptul că în cererea de chemare în judecată şi în convenţia părţilor a fost menţionat din eroare numărul imobilelor ca fiind nr. 51 în loc de nr. 23, iar instanţa de apel a identificat, verificat şi corectat prin considerentele deciziei pronunţate această eroare nu poate avea semnificaţia pretinsă de recurent în sensul că ar fi fost nesocotit principiul disponibilităţii.
În acest sens, pe de o parte, se reţine că potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial, sub aspectul oricărora dintre elementele care configurează demersul său judiciar în instanţă - părţi, obiect şi cauză, precum şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii. Ca moment temporal, cererea trebuie formulată de reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situaţie în care instanţa va dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat.
Alineatul al doilea al aceluiaşi articol enumeră situaţiile care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, fiind trecute în încheierea de şedinţa declaraţiile verbale făcute în instanţă, atunci când reclamantul: îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii; solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă (acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă).
Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretenţiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Cum modificarea cererii de chemare în judecată reclamă schimbarea unui element esenţial din cuprinsul cererii iniţiale de chemare în judecată (părţi, pretenţii/obiect, motive de fapt, motive de drept), reiese că indicarea eronată a numărului unuia dintre imobilele promise spre vânzare nu reprezintă decât o simplă greşeală materială ce poate fi îndreptată prin procedura prevăzută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.
Or, în cauza de faţă se constată că prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterilor din apel şi consemnate în încheierea din 21.10.2022, reprezentantul reclamanţilor a făcut precizările corespunzătoare în sensul că părţile au avut în vedere imobilele situate în str. x.
Pe de altă parte, fiind vorba despre conţinutul unei convenţii, instanţa de apel ca instanţă de fond suverană asupra determinării situaţiei de fapt, a procedat la analiza şi interpretarea antecontractului care constituie fundamentul pretenţiei reclamanţilor şi a stabilit că voinţa reală a părţilor a fost de a promite să vândă, respectiv să cumpere imobilul situat pe str. x şi nu pe str. x.
Prin urmare, în raport de considerentele precedente, Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.
Printr-o altă categorie de argumente subsumate aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pretinde nelegalitatea deciziei instanţei de apel pentru nerespectarea de către aceasta a principiului contradictorialităţii în sensul că nu ar fi pus în discuţia părţilor aspectele cu privire la eroarea materială din cererea de chemare în judecată şi din contract cu privire la numărul imobilelor.
Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil în sensul că în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună şi să administreze probe ori să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului, indiferent dacă elementele puse în discuţie reprezintă rezultatul iniţiativei lor ori al judecătorului, concretizând astfel o componentă importantă a dreptului la apărare. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, părţile trebuie să îşi aducă la cunoştinţă reciproc şi în timp util motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, fiind obligate, în acelaşi timp, la a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, iar instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul.
El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultată şi cealaltă parte - principiul constituind, în realitate, un set de drepturi şi obligaţii, pentru instanţă şi pentru părţi, reglementate astfel încât să confere dialogului judiciar echilibrul necesar pentru o judecată echitabilă,
Principiul contradictorialităţii îşi găseşte consacrarea legală în dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., relevanţă pentru analiza motivului de recurs în discuţie având-o alin. (4), (5) şi 6 ale acestui articol conform cărora "(4)Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.".
Având ca premisă aceste consideraţii de natură teoretică, dar şi de reglementare, cu referire la afirmaţiile analizate, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea de apel pârâtul a invocat apărări cu referire la obiectul antecontractului de vânzare cumpărare susţinând că imobilul din str. x nu a aparţinut promitentei vânzătoare, aducând aşadar în discuţie neclaritatea contractului sub aspectul obligaţiei asumată de autoarea sa.
Pe de altă parte, din analiza încheierii de dezbateri de la termenul din 21.10.2022, Înalta Curte remarcă faptul că, prin concluziile orale expuse, atât reprezentantul apelantului pârât, cât şi cel al intimaţilor reclamanţi au exprimat puncte de vedere consistente asupra acestui aspect.
Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefundat.
Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a statuat lipsa de efecte juridice a tranzacţiei autentificate sub nr. x din 12.07.2001 la BNP G. prin care autoarea recurentului, E., a cedat cotele sale indivize din dreptul de proprietate asupra imobilelor din Bucureşti, str. x şi 71 către comoştenitoarea H..
Hotărârea în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat este decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006. Se arată că prin această decizie s-au statuat, cu autoritate de lucru judecat, două chestiuni esenţiale în examinarea îndeplinirii condiţiilor antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu pentru activarea clauzei penale privind imobilele din Bucureşti, str. x şi 71: obiectul tranzacţiei autentificate sub nr. x/12.07.2001 nu îl constituiau drepturile litigioase referitoare la cele două imobile; prin tranzacţia în discuţie autoarea E. nu a renunţat la drepturile sale litigioase asupra celor două imobile.
Aceste critici se vădesc a fi nefondate în considerarea celor ce succed.
Autoritatea de lucru judecat reprezintă cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi cunoaşte două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.
După cum s-a anticipat, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc. civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."
În cauza de faţă, se constată că recurentul a invocat autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al acestuia prin raportare la cele statuate în decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006 sub aspectul efectelor tranzacţiei autentificate sub nr. x/12.07.2001.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), fiind însă necesară identitatea părţilor şi existenţa unei identităţi de chestiune litigioasă, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional între aceleaşi părţi).
Constatările anterioare sunt întărite şi de dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic şi legal, Înalta Curte constată că reclamanţii din cauza de faţă nu au fost părţi în dosarul nr. x/2006 în care s-a pronunţat decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, întrucât reclamanţii nu au fost părţi în judecata desfăşurată în dosarul nr. x/2006, recurentul nu le poate opune acestora dezlegările date de instanţe prin hotărârile pronunţate în acel dosar cu privire la efectele tranzacţiei autentificate sub nr. x/12.07.2001.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."
În raport de dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. considerentele se împart în considerente decisive, care explică şi justifică soluţia adoptată, fără de care aceasta nu ar putea fi înţeleasă şi despre care s-a spus că fac corp comun cu dispozitivul, respectiv cu rezolvarea dată chestiunii litigioase, într-un sens logic, desigur; considerente decizorii, prin care instanţa statuează asupra unor apărări formulate de pârât prin întâmpinare, apărări care sunt de natură să extindă obiectul litigiului (în sensul art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), obligând instanţa să statueze asupra lor prin considerente; considerente suprabundente sau indiferente ori, în altă exprimare, considerente subiective, care nu intră în autoritate de lucru judecat, întrucât nu sunt indispensabile înţelegerii soluţiei adoptate.
Totodată, Înalta Curte notează că a stabili care considerent este decisiv ori decizoriu, pe de-o parte, ori indiferent sau supraabundent, pe de altă parte, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu litigiul ulterior, care trebuie să examineze şi ce rol are respectivul considerent în economia întregii motivări, din perspectiva cererilor şi apărărilor formulate.
Or, procedând la analiza hotărârii în raport de care s-a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 1458/16.09.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă cererea de completare a sentinţei civile nr. 293/08.02.2008, pronunţată în acelaşi dosar de aceeaşi instanţă, formulată de intervenienta principală K. în sensul pronunţării de către instanţă şi cu privire la cererea, formulată la data de 18.10.2006, prin care se solicitase să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase, cu privire la imobilele revendicate în acel dosar(s.i. situate în str. x şi nr. 71), rezultată din convenţia denumită "tranzacţie" autentificată sub nr. x/12.07.2001 de BNP G..
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 293/08.02.2008, reţinând în acest sens că cererea formulată la 18.10.2006 are natura juridică a unei cereri modificatoare şi a fost formulată în afara termenului legal.
Împotriva sentinţei civile nr. 1458/16.09.2008 au formulat apel, printre alte părţi, intervenientele K. şi L. şi reclamanţii din acel dosar M., N. şi O..
După parcurgerea unui ciclu procesual complet, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 279/29.06.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1458/16.09.2008.
Cu privire la cererea de completare a hotărârii în discuţie, curtea de apel a reţinut că soluţia tribunalului de a respinge această solicitare este legală întrucât cererea modificatoare din data de 18.10.2006 a fost tardiv formulată, în mod corect prima instanţă nu s-a pronunţat asupra sa ca şi capăt de cerere distinct al acţiunii, astfel încât soluţia de respingere a cererii de completare a hotărârii este şi aceasta legală.
În considerentele aceleiaşi decizii curtea de apel a dezvoltat şi considerente secundare prin care a arătat că şi chiar dacă prima instanţă "ar fi calificat cererea respectivă(formulată tardiv) ca reprezentând o cerere de a se lua act de intervenirea unei tranzacţii, soluţia nu ar fi fost diferită", expunând în continuare motivele subsidiare pentru care prin acea convenţie nu s-a realizat o cesiune a drepturilor litigioase în sensul afirmat de apelanţii din acel dosar.
În continuare, împotriva deciziei curţii de apel anterior menţionată, au formulat recurs, printre alţii, intervenientele K. şi L. şi reclamanţii din acel dosar H., M., N. şi O., recurs care a fost respins prin decizia nr. 1760/28.03.2013 a ÎCCJ, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2006.
În decizia menţionată în precedent, a cărei autoritate de lucru judecat se susţine că s-a nesocotit, se reţin următoarele:
"Prin recursul formulat reclamanţii şi intervenientele au invocat nelegalitatea hotărârii pronunţate în apel, pentru faptul că, nu s-a luat act de cesionarea drepturilor litigioase între comoştenitori şi schimbarea înţelesului tranzacţiei încheiate de părţi.
Cu privire la această critică se constată că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că a fost formulată tardiv şi că, în condiţiile calificării acestei cereri ca fiind tranzacţie, soluţia nu ar fi fost alta, întrucât din analiza sistematică a convenţiei părţilor a rezultat că acestea au înţeles să-şi partajeze bunurile după momentul dobândirii lor în materialitate .
După casarea cu trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, au formulat cerere precizatoare intervenientele şi reclamanţii prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate de foştii chiriaşi, lăsarea în deplină proprietatea a întregului teren şi a construcţiilor aflate pe acesta urmând a se lua act şi de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din tranzacţia încheiată la 12 iulie 2001, sub nr. 1284 la BNP G., între moştenitorii autorilor P. şi Q..
Prin sentinţa nr. 1458 din 16 septembrie 2008, respingându-se cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 293 din 8 februarie 2008 s-a reţinut că cererea de a se lua act de cesionarea drepturilor litigioase între comoştenitori, a fost formulată după trimiterea cauzei spre rejudecare şi deci nu a putut fi primită ca o cerere în completare, pentru că nu a fost formulată în termenul legal.
Prin cererea depusă la 18 octombrie 2006, părţile au formulat o serie de precizări cu privire la capetele de cerere formulate, însă în cuprinsul acesteia, părţile nu pot formula cereri noi, care să ducă la completarea cererilor introductive pentru că nu mai sunt în termen.
Soluţia instanţei de apel de reţinere, ca tardivă, a cererii de a se lua act de cesionarea drepturilor litigioase intervenită între comoştenitori se constată legală faţă de data la care aceasta a fost formulată în proces."
În cuprinsul considerentelor deciziei de referinţă, Înalta Curte a dezvoltat argumente secundare prin care a arătat că nici criticile invocate de recurenţi cu referire la cele statuate în subsidiar de curtea de apel în ce priveşte "înţelesului tranzacţiei" nu sunt fondate .
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluţiile instanţelor din dosarul nr. x/2006 cu privire la tranzacţia autentificată sub nr. x/12.07.2001 de BNP G. au fost în sensul respingerii cererii formulată în acel dosar în legătură cu această convenţie, ca tardivă.
Prin urmare, considerentele decisive care sprijină dispozitivele hotărârilor judecătoreşti şi care au intrat în autoritatea de lucru judecat sunt cele care analizează tardivitatea, iar nu cele secundare cu referire la "înţelesul tranzacţiei" ori efectele acesteia.
Or, în raport de această constatare, se impune concluzia că prin decizia pronunţată de curtea de apel şi care face obiectul recursului de faţă nu a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat derivat din decizia civilă nr. 1760/28.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Printr-o altă categorie de critici, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susţine nevalabilitatea tranzacţiei autentificată sub nr. x/12.07.2001 la BNP G. întrucât aceasta nu este semnată de autoarea recurentului, ci de mandatara sa, H., pe baza procurii generale autentificate sub nr. x/18.06.2021 la BNP G., în lipsa unei procuri speciale care să cuprindă şi prerogativa de a renunţa la drepturi.
Se mai arată că tranzacţia este lovită de nulitate pentru lipsa consimţământului, dar şi pentru cauză ilicită, imorală, întrucât mandatara şi-a atribuit drepturile indivize ale mandantei E., acţionând astfel nu numai în lipsa mandatului special obligatoriu pentru valabilitatea tranzacţiei, ci şi în frauda intereselor legitime ale mandantei.
Totodată, se afirmă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.12.2018 întrucât acesta a fost încheiat de H. în frauda drepturilor mandantei în partea care priveşte drepturile autoarei recurentului, fiind contrar legii şi având o cauză imorală, ilicită.
Referitor la criticile de referinţă, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susţinerile anterior sintetizate reprezintă apărări noi care nu au fost invocate în faţa instanţelor de fond, nefăcând, astfel, obiect de cercetare pentru acestea. Aceasta pentru că, până la acest moment, deşi dosarul a mai parcurs un ciclu procesual, nu a fost invocată niciodată nulitatea tranzacţiei autentificată sub nr. x/12.07.2001 ori a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.12.2018.
Pe de altă parte, se remarcă faptul că prin criticile în analiză se pretinde nulitatea unor acte juridice, solicitându-se instanţei de recurs să analizeze conţinutul acelor convenţii şi, pe baza probatoriului administrat în cauză, să stabilească faptul că acesta au fost încheiate cu ignorarea condiţiilor legale, respectiv să se constate lipsa consimţământului autoarei recurentului, precum şi cauza ilicită şi imorală la încheierea convenţiilor.
În acest context al analizei, Înalta Curte reaminteşte că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.
Or, este de principiu că, stabilirea inexistenţei consimţământului, ori caracterul ilicit sau imoral al cauzei, ca elemente esenţiale al actului juridic civil, reprezintă chestiuni de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond.
Desigur, însă, că instanţa de recurs poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. Dar nu aceasta este situaţia în cauza de faţă. Or, din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că se solicită chiar instanţei de recurs să stabilească aceste circumstanţe factuale.
Din acest motive, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Această concluzie este valabilă şi în privinţa criticilor recurentului-pârât, subsumate de acesta aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat obiectul şi efectele juridice ale declaraţiei autoarei recurentului autentificată sub nr. x/18.06.2001, tranzacţiei autentificate sub nr. x/14.07.2001, antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 şi procurii autentificate sub nr. x/14.07.2004, toate actele fiind instrumentate de BNP G..
În dezvoltarea acestor critici, sub pretextul încălcării de către instanţa de apel a normelor de interpretare a contractelor, instituite prin dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977, art. 978, art. 982 şi art. 983 din C. civ. 1864, recurentul expune argumente prin care evidenţiază care este, în opinia sa, interpretarea corectă a actelor juridice evidenţiate în precedent pretinzând, astfel, instanţei de recurs să procedeze la analiza conţinutului acestor acte şi să le determine înţelesul şi efectele.
În acest context, Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică, în realitate, statuările instanţei devolutive de fond asupra interpretării clauzelor actelor juridice încheiate de părţile procesuale, în sens larg, între ele sau cu terţe persoane. Or, interpretarea contractului şi a oricărui act juridic, determinarea voinţei concrete a părţilor contractante la momentul încheierii acestora reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei şi nu una de legalitate, astfel încât nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.
Sub cel din urmă aspect, se constată că recurentul invocă şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocarea corectă a motivului de casare de referinţă presupunea evidenţierea de către recurent în cuprinsul petiţiei de recurs a considerentelor care se contrazic ori a aspectelor esenţiale invocate şi care nu şi-au găsit răspuns în considerentele deciziei instanţei de apel sau cu privire la care analiza instanţei a fost insuficientă, precum şi a eventualelor considerente străine de natura cauzei care îl prejudiciază pe recurent.
Or, Înalta Curte constată că, deşi a invocat acest caz de casare, recurentul nu a dezvoltat critici explicite din care să rezulte care dintre ipotezele avute în vedere de temeiul legal precizat anterior este avută în vedere, motivul de recurs apărând ca fiind doar formal invocat.
În consecinţă, şi acest ultim motiv de recurs este nefondat.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1606A din 10 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2024.