Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 05.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - M.A.I. şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând să se dispună: 1) obligarea acestora la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant, prin atingerile grave aduse, de către angajaţii aflaţi în subordinea pârâtelor, drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantului, demnităţii şi reputaţiei acestuia; 2) obligarea la plata sumei de 36.126 RON, cu titlu de daune materiale şi 3) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
La 06.06.2018, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a arătat că cheamă în judecată şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov, în calitate de pârât.
Ulterior, la 29.08.2018, reclamantul A. a depus cerere precizatoare prin care a indicat cuantumul daunelor materiale ca fiind de 29.510 RON, sumă care se compune din: servicii juridice acordate reclamantului în perioada 2016-2017 în dosarele penale deschise pe numele său pe care înţelege să le dovedească cu factura fiscală nr. x/06.12.2016, achitată cu următoarele chitanţe: nr. 375/07.12.2016 (2000 RON), nr. 377/31.01.2017 (1000 RON), OP din 02.08.2017 (2500 RON), extras de cont şi chitanţa nr. x/19.01.2018 (3030 RON) - total cheltuieli servicii juridice: 8.530 RON; cheltuieli şofer - salariul lunar brut 2000 RON in perioada 01.05.2016-28.02.2017 -1435 RON (salariul net) x 10 luni = 14.350 conform contractului de muncă şi actului adiţional nr. x şi salariul lunar brut 2500 RON in perioada 28.02.2017 - 23.06.2017 (data la care s-a comunicat ultima ordonanţă de clasare) - 1768 RON (salariul net) x 3 luni = 5304 RON + 1326 RON (luna iunie 2017- 15 zile lucrătoare) - total cheltuieli şofer: 20.980 RON.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 299/20.02.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., iar pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române au formulat apel incident.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 988A din 1 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă a respins apelul declarat de reclamantul A., ca nefondat, a respins apelul incident formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca nefondat, a admis apelul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 299/20.02.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, a respins cererea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
4. Decizia instanţei de recurs în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 2285 din 17 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 988A din 1 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului principal declarat de apelantul-reclamant, aceleiaşi curţi de apel şi a menţinut restul dispoziţiilor deciziei recurate.
5. Decizia pronunţată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 502A din 21 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 299/20.02.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi cu intimatul-pârât Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov, ca nefondat.
6. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 502A din 21 martie 2023 a formulat recurs reclamantul A..
În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:
Astfel, a susţinut recurentul că decizia instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că reclamantului i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reţinerii permisului de conducere şi a suspendării dreptului său de a conduce.
Procedând astfel, instanţa de apel a ignorat cadrul procesual al litigiului, încălcând principiul disponibilităţii. Instanţa de judecată a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, nicidecum cu stabilirea faptului dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză, acest aspect esenţial al întocmirii procesului-verbal din 17.12.2015 în absenţa recurentului şi al necomunicării acestuia către reclamant fiind stabilit definitiv în actele de procedura penală întocmite de organele penale în dosarele în care a fost cercetat ulterior datei de 17.12.2015, pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. (conducerea unui vehicul fără permis de conducere), exclusiv ca urmare a neîndeplinirii de către intimaţii-pârâţi a obligaţiei legale de a-i comunica procesul-verbal din 17.12.2015 şi, implicit, măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule.
Curtea de apel a nesocotit principiul disponibilităţii şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, interpretând legea de o manieră pur subiectivă, fără nicio legătură cu litera şi spiritul legii, s-a substituit instanţei penale, stabilind în mod nelegal - în lipsa existenţei vreunei dovezi de comunicare şi în lipsa oricărei menţiuni în acest sens în depoziţia martorului asistent - şi în totală contradicţie cu concluziile organelor de cercetare penală, că reclamantul a avut cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal şi de măsura suspendării permisului său de conducere şi este numai culpa acestuia că a continuat să îşi exercite dreptul de a conduce vehicule. Or potrivit art. 129 alin. (6) noul C. proc. civ.,Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", ceea ce în mod evident instanţa de apel nu a făcut.
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut în hotărârea recurată că aspectele invocate de reclamant nu îndeplinesc caracteristicile unei fapte ilicite întrucât "există o distincţie între comunicarea unui act administrativ şi efectele măsurii în lipsa comunicării legale şi cunoaşterea măsurilor dispuse prin aceasta chiar şi în lipsa unei comunicări legale a măsurii suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice."
Motivarea instanţei excede legii, care prevede imperativ obligaţia de a comunica procesul-verbal celui împotriva căruia se emite, tocmai ca o garanţie a dreptului la apărare a celui în cauză şi pentru a preveni orice abuz al autorităţilor. Niciunde textul de lege nu cuprinde vreo derogare de la obligativitatea comunicării procesului-verbal, iar motivarea instanţei este străină atât de litera cât şi de spiritul legii, reprezentând o adăugare la lege.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să existe distincţia dintre comunicarea actului şi efectele măsurii - pe care îşi întemeiază în mod nelegal soluţia instanţa de apel - ar fi prevăzut acest lucru în mod expres în textul de lege.
Or o astfel de distincţie nu există, obligaţia de a se comunica procesul-verbal, respectiv măsura reţinerii permisului şi a suspendării dreptului de a conduce este una imperativ stabilită în textul de lege şi încălcarea flagrantă a acestei obligaţii imperative a dus în mod indubitabil la încălcarea drepturilor sale subiective, datorită acestei fapte ilicite fiind cercetat în alte 3 dosare penale pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis, fapta prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (2) C. pen.
Hotărârea instanţei de apel îi încalcă dreptul la un proces echitabil, instanţa refuzând, practic, să cerceteze producerea efectelor măsurii complementare în cazul necomunicării măsurii suspendării dreptului de a conduce.
Instanţa de apel a adăugat la lege atunci când concluzionează că restituirea permisului spaniol s-a făcut pentru că măsura reţinerii s-a dispus cu privire la permisul românesc, nu cel spaniol (singurul pe care de altfel îl deţinea); legea stabileşte predarea permisului aflat asupra conducătorului autovehiculului, nedistingând între un permis emis de autoritatea dintr-un stat şi un permis emis de autoritatea din alt stat, neavând nicio relevanţă cu câte permise figurezi în baza de date care, cel puţin în cazul său, în mod evident nu a fost actualizată din culpa exclusivă a intimaţilor.
În mod nelegal, cu nesocotirea normelor de drept material, s-a apreciat că măsura suspendării dreptului reclamantului de a conduce autovehicule, dispusă prin procesul-verbal din 17.12.2015, necomunicat acestuia, a produs efecte juridice, respectiv suspendarea dreptului de a conduce, chiar în lipsa semnării procesului-verbal constatator şi în lipsa comunicării acestuia la domiciliul contravenientului, aşa cum impun prevederile legale, faţă de împrejurarea că i s-ar fi comunicat verbal această măsură şi ar fi predat permisul spaniol.
Instanţa de apel a pronunţat soluţia cu nesocotirea dispoziţiilor legale în materie care prevăd obligativitatea comunicării procesului-verbal atunci când acesta nu este semnat de către cel împotriva căruia se întocmeşte şi în baza prezumţiei simple că ar "fi avut cunoştinţă despre faptul că a comis o faptă ce urma să fie cercetată penal" pentru că a predat permisul spaniol.
În ceea ce priveşte încălcarea legii/aplicarea greşita a legii, curtea de apel a nesocotit prevederile legale privind reţinerea permisului de conducere şi obligativitatea comunicării măsurii suspendării dreptului de a conduce, recurentul făcând referiri ample la legislaţia naţională şi europeană în materie.
A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. apreciind ca fapta de a nu i se comunica procesul-verbal din 17.12.2015 şi implicit măsura suspendării dreptului de a conduce nu constituie faptă ilicită şi nu a avut drept consecinţă producerea prejudiciilor morale şi materiale pe care le-a suferit.
Totodată, recurentul a arătat că, în mod nelegal, printr-o aplicare greşita a legii, instanţa a stabilit că între fapta ilicită a intimaţilor pârâţi de a nu-i comunica procesul-verbal din 17.12.2015 şi măsura suspendării dreptului de a conduce vehicule şi prejudiciul suferit, nu exista o legătura de cauzalitate.
Or, având în vedere că măsura suspendării dreptului de a conduce vehicule nu i-a fost comunicată niciodată şi că, exclusiv ca urmare a acestei fapte ilicite a lucrătorilor de poliţie aflaţi în subordinea intimaţilor pârâţi, a fost cercetat în 3 dosare penale pentru infracţiunea prevăzuta şi pedepsita de art. 335 alin. (2) C. pen. (conducere fără permis) - dosare ale căror subiect activ nu ar fi fost daca ar fi cunoscut că în data de 17.12.2015 i-a fost suspendat dreptul de a conduce vehicule - este indubitabil că, chiar dacă acestea s-au soluţionat prin netrimiterea în judecată, cercetările penale la care a fost supus peste 3 ani de zile i-au afectat grav reputaţia, onoarea, demnitatea, i-au ştirbit prestigiul profesional, i-au afectat imaginea în plan profesional şi personal, recurentul fiind cunoscut în mediul social şi profesional ca un profesionist desăvârşit, cu o pregătire foarte bună în domeniul transporturilor, şi având o reputaţie ireproşabilă şi un statut bine determinat în societate.
În raport de istoricul cauzei, consideră că sunt îndeplinite toate condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale a intimaţilor-pârâţi prevăzute de art. 1349 şi urm. C. civ., fiind dovedită atât existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
7. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a arătat că, în raport cu derularea procesului în ciclurile anterioare de judecată, soluţia dispusă cu privire la Ministerul Afacerilor Interne, de respingere a acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă, a intrat sub autoritate de lucru judecat.
Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
De asemenea, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Ilfov a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, ca nefondat.
8. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 502A din 21 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la 10 octombrie 2024, ora 9:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, faţă de conţinutul explicit al susţinerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.
Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Totodată, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanţele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond. Aceasta şi pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."
Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi, respectiv, a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.
Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a pretins, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate susţinând că instanţa de apel s-a substituit instanţei penale, stabilind, în lipsa existenţei vreunei dovezi de comunicare şi în lipsa oricărei menţiuni în acest sens în depoziţia martorului asistent, în contradicţie cu concluziile organelor de cercetare penală, că reclamantul a avut cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal şi de măsura suspendării permisului său de conducere şi este numai culpa acestuia că a continuat să îşi exercite dreptul de a conduce vehicule.
Pentru a fi incident motivul de casare în analiză este necesar să existe o incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa de judecată săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.
Înalta Curte notează că, invocând acest motiv de casare, recurentul contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, urmare evaluării probatoriului cauzei, cu privire la cunoaşterea de către acesta a măsurii suspendării dreptului său de a conduce autovehicule pe drumurile publice.
Or, se constată că evaluarea probatoriului administrat în dosar şi coroborarea acestuia în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate şi administrate este atributul instanţei de judecată, fiind de esenţa activităţii judecătorului, care are sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.
În consecinţă, reţinând că susţinerile invocate şi încadrate de recurentul-reclamant în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ca justificând depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti, reprezintă, în realitate, exercitarea prerogativelor legale recunoscute judecătorului de art. 264 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii.
În argumentarea acestei critici recurentul a arătat că instanţa de apel a ignorat cadrul procesual al litigiului, încălcând principiul anterior menţionat, când a stabilit că i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reţinerii permisului de conducere şi a suspendării dreptului său de a conduce, întrucât instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, nicidecum cu stabilirea faptului dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză.
Critica este nefondată.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.
Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.
Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.
În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.
Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.
În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, astfel cum a statuat tribunalul.
Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamant.
Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la 29.08.2018, priveşte obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, prin atingerile grave aduse, de către angajaţii aflaţi în subordinea pârâţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantului, respectiv demnităţii şi reputaţiei acestuia, precum şi obligarea aceloraşi pârâţi la plata sumei de 29.510 RON cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul identificat la pct. 1 din prezenta decizie.
Fundamentul pretenţiilor reclamantului îl constituie modul în care poliţiştii rutieri i-au aplicat şi comunicat măsura reţinerii permisului de conducere, măsură ce a fost implementată în baza de date a poliţiei la 17.12.2015, în condiţiile în care permisul de conducere i-a fost restituit la aceeaşi dată. Ca urmare a acestei conduite a lucrătorilor de poliţie, recurentul susţine că nu a cunoscut faptul că i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, fiind depistat în trafic şi cercetat în trei dosare penale pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzuta şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen.
În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a cererii adiţionale, reclamantul a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1din Protocolul nr. 4 la această convenţie, precum şi dispoziţiile art. 57 din Constituţia României, art. 192 şi art. 253 C. proc. civ., ca şi dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002.
Invocând motivul de casare în analiză recurentul pretinde a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecată de către instanţa de apel atunci când a statuat că i-a fost comunicată, verbal, în prezenta unui martor, măsura reţinerii permisului de conducere şi a suspendării dreptului său de a conduce, deşi instanţa de judecată a fost învestită cu "soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală", nicidecum cu stabilirea faptului "dacă i-a fost comunicat sau nu procesul-verbal în cauză."
În acest context, raportat şi la considerentele de ordin teoretic anterior evidenţiate, Înalta Curte constată confuzia evidentă pe care recurentul o face între calificarea cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia.
Or, din analiza deciziei recurate, sub un prim aspect, se remarcă faptul că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat cu privire la condiţiile necesare pentru a fi angajată o formă de răspundere civilă delictuală, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea cu care a sesizat instanţa de judecată.
Sub un al doilea aspect, din examinarea aceleiaşi decizii, rezultă preocuparea instanţei de apel pentru determinarea situaţiei de fapt pe care a fost fundamentată acţiunea în răspundere civilă delictuală, respectiv pe stabilirea, pe baza probelor administrate, dacă faptele afirmate s-au săvârşit în maniera expusă de reclamant, iar această sarcină presupunea tocmai verificarea dacă şi în ce mod a fost înştiinţat petentul despre măsura suspendării dreptului său de a conduce autovehicule pe drumurile publice.
Prin urmare, Înalta Curte constată atât că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele obiectului cererii cu care a fost învestită, cât şi faptul că cercetarea judecătorească şi evaluarea probatoriului administrat au fost făcute în raport de starea de fapt afirmată de reclamant şi pentru determinarea acesteia, motivul de recurs analizat nefiind astfel incident.
Printr-un ultim motiv de recurs recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greşitei soluţionări a cererii sale susţinând că, urmare aplicării greşite a art. 1349 şi art. 1357 C. civ., în mod eronat instanţa de apel a reţinut că necomunicarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice nu constituie faptă ilicită şi nu a avut drept consecinţă producerea prejudiciilor morale şi materiale solicitate.
Critica recurentului se vădeşte a fi întemeiată în limitele şi pentru motivele ce succed.
Răspunderea civilă delictuală cunoaşte, potrivit art. 1349 C. civ., atât forma răspunderii directe(care presupune repararea prejudiciului cauzat prin fapta proprie a persoanei responsabile), cât şi forme de răspundere indirectă care presupun fie repararea prejudiciului cauzat prin fapta altei persoane decât persoana responsabilă(răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă special şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi), fie a celui cauzat de lucrurile ori animalele aflate sub paza persoanei răspunzătoare, precum şi de ruina edificiului.
Atât răspunderea directă, cât şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, presupun, ca şi condiţie pentru angajare, existenţa unei fapte ilicite care a cauzat prejudiciul. În primul caz este necesară fapta ilicită proprie a persoanei responsabile, iar în cel de-al doilea fapta ilicită a prepusului pentru care răspunde comitentul.
Din punct de vedere teoretic, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere. Pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii unei fapte ilicite, de regulă cu vinovăţie, în limitele mai sus arătate. În aceste condiţii, fapta ilicită declanşează mecanismul antrenării obligaţiei de despăgubire pe temei delictual.
Dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, în sens larg, fac referire la fapta ilicită fără a detalia conţinutul acestei sintagme, principalele coordonate ale ilicităţii faptei fiind stabilite de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, ca element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv, s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acţiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor juridice ori de convieţuire socială sau o inacţiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia şi putea fi făcut.
Spre deosebire de fapta ilicită contractuală care se raportează strict la nerespectarea obligaţiilor stabilite prin acordul de voinţă al părţilor, fapta ilicită delictuală poate fi săvârşită într-un număr nedeterminat de modalităţi.
În cauza de faţă, recurentul a susţinut că fapta ilicită reclamată constă în modul în care poliţiştii rutieri angajaţi în cadrul IPJ Ilfov - Poliţia Oraşului Chitila i-au aplicat şi comunicat măsura reţinerii permisului de conducere cu ocazia constatării faptei din 17.12.2015, pretinzând că, deşi iniţial i s-a reţinut de către poliţistul rutier permisul de conducere spaniol nr. x-J, iar în aceeaşi zi acesta i-a fost restituit, cu toate acestea, în baza de date a poliţiei măsura reţinerii permisului de conducere(s.i. în realitate a suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice) a fost implementată la aceeaşi dată, fără fi înştiinţat în vreun fel despre această din urmă operaţiune.
Mai arată că, urmare restituirii permisului de conducere, a continuat să conducă autovehicule pe drumurile publice, ocazie cu care, fiind oprit pentru control sau comiterea de contravenţii, pe baza faptului că figura în baza de date a poliţiei cu dreptul de a conduce autovehicule suspendat, i-au fost întocmite trei dosare penale pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis, astfel că solicită repararea prejudiciului constând în daunele morale şi materiale pe care le-a suferit cu ocazia cercetării sale în dosarele penale, dar şi pentru că a fost nevoit să-şi angajeze un şofer.
Pornind de la premisa că fapta ilicită reclamată constă într-o inacţiune, respectiv "neaducerea la cunoştinţa reclamantului a împrejurării că i-a fost suspendat dreptul de a conduce pe drumurile publice", faţă de circumstanţele de fapt dovedite ale cauzei, instanţa de apel a ajuns la concluzia că această faptă nu există.
Contrar celor avute în vedere de curtea de apel, Înalta Curte constată că faptele cu privire la care reclamantul pretinde că au caracter ilicit sunt mai complexe cuprinzând şi acte comisive, pe lângă omisiunea de a aduce la cunoştinţa acestuia a împrejurării că i-a fost suspendat dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, astfel încât modul de aplicare a dispoziţiilor legale se va raporta la această complexitate.
Sub aspectul situaţiei de fapt, astfel cum a fost aceasta stabilită de către instanţele fondului, s-a reţinut că la 17.12.2015, reclamantul A. a condus ansamblul format din cap tractor marca B., cu numărul de înmatriculare x şi semiremorca marca C., cu numărul de înmatriculare x, iar agenţii de politie au constatat că acesta era oprit pe partea carosabilă a variantei de urcare spre pasarela către Drumul Naţional "Centura Bucureşti" pe sensul de mers către Mogoşoaia, blocând circulaţia pe acest sector de drum, ocazie cu care au fost întocmite de către lucrătorii de poliţie din cadrul I.P.J. Ilfov - Poliţia Oraşului Chitila - Formaţiunea Rutieră atât un proces-verbal de sesizare din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de împiedicare sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice prevăzută de art. 339 alin. (3) C. pen., cât şi un proces-verbal de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule cu începere de la data de 17.12.2015, fiind sesizat organul de cercetare penală care a emis, în aceeaşi zi, ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem.
Cu aceeaşi ocazie, reclamantul a predat poliţiştilor rutieri permisul de conducere pe baza căruia îşi exercita dreptul de a conduce pe drumurile publice a ansamblului auto anterior menţionat, respectiv permisul nr. x-J emis de autorităţile spaniole.
În aceeaşi zi, prin intermediul martorului D., poliţiştii au restituit reclamantului permisul de conducere anterior menţionat. Cu toate acestea, tot în ziua respectiv - 17.12.2015 - poliţiştii au implementat în baza de date a poliţiei măsura suspendării dreptului reclamantului de a conduce autovehicule pe drumurile publice. Această din urmă măsură nu a fost comunicată formal reclamantului.
Înalta Curte, în raport de circumstanţele cauzei, constată că dispoziţiile legale incidente din legislaţia rutieră, în vigoare la epoca faptelor, reglementează două categorii de măsuri ce pot fi luate de poliţiştii rutieri cu ocazia constatării săvârşirii unor abateri la regimul circulaţiei pe drumurile publice, respectiv măsuri tehnico-administrative şi măsuri de suspendare a exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, acestea din urmă aplicându-se, de regulă, ca sancţiune contravenţională complementară.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002, varianta în vigoare la data de 17.12.2015, "(1) În cazurile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă, poliţistul rutier dispune şi una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative: a) reţinerea permisului de conducere şi/sau a certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau, după caz, a dovezii înlocuitoare a acestora;(…)(2) Reţinerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către poliţistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.(3) Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. (…) (6) Procedura aplicării măsurilor tehnico-administrative se stabileşte prin regulament."
Totodată, art. 111 din actul normativ anterior menţionat reglementează situaţiile în care se reţine permisul de conducere. Astfel, potrivit temeiului legal de referinţă " Art. 111 - (1) Permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reţine în următoarele cazuri: a) la cumularea a cel puţin 15 puncte de penalizare; b) când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) şi la art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din C. pen. c) la săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) şi în situaţia prevăzută la art. 115 alin. (1); d) când titularul acestuia a fost declarat inapt pentru a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie; e) când prezintă modificări, ştersături sau adăugări ori este deteriorat; f) când se află în mod nejustificat asupra altei persoane; g) când perioada de valabilitate a expirat. (2) La reţinerea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la alin. (1), titularului acestuia i se eliberează o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie. (3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi d), la art. 102 alin. (3) lit. a) şi c) din prezenta ordonanţă de urgenţă, precum şi în cele menţionate la art. 334 alin. (2) şi (4), art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1), art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din C. pen., dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie."
Conform dispoziţiilor art. 190 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006 "Art. 190 - (1) În cazurile prevăzute de lege, odată cu constatarea faptei, poliţistul rutier sau, după caz, poliţistul de frontieră reţine permisul de conducere, eliberând dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie, după caz. (2) Permisul de conducere reţinut în condiţiile alin. (1), împreună cu un raport de reţinere, al cărui model este prevăzut în anexa nr. 1E, se trimit, cel mai târziu în prima zi lucrătoare care urmează celei în care a fost eliberată dovada înlocuitoare, la serviciul poliţiei rutiere pe raza căruia a fost săvârşită fapta, care are obligaţia să facă imediat menţiunile corespunzătoare în evidenţa conducătorilor de autovehicule şi tramvaie. (3) Raportul de reţinere, precum şi documentele sau plăcuţele cu numărul de înmatriculare reţinute unui conducător de autovehicul care posedă permis de conducere sau certificat de înmatriculare eliberat de o autoritate străină se trimit poliţiei rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru a fi trimise autorităţilor emitente."
Din dispoziţiile legale anterior enunţate rezultă că suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice se poate aplica fie ca sancţiune contravenţională complementară, în cazul în care fapta constatată constituie contravenţie la regimul circulaţiei rutiere, fie ca măsură(cu sens de sancţiune legală cu caracter administrativ) autonomă, de sine stătătoare, în celelalte cazuri.
Astfel, în cazul particular la reţinerii permisului de conducere când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1) şi la art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din C. pen., suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule are natura juridică a unei sancţiuni legale cu caracter administrativ care se aplică în considerarea faptelor constatate ca fiind infracţiuni.
În cazul de faţă, s-a constatat de către instanţa de apel că procesul-verbal prin care i s-a aplicat reclamantului sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce nu are caracterul unui proces-verbal de constatare a contravenţiei, astfel încât măsura dispusă nu are caracterul unei sancţiuni contravenţionale complementare.
Faţă de această statuare a instanţei de apel, prin raportare la faptul că în aceleaşi împrejurări poliţiştii s-au sesizat şi cu privire la săvârşirea de către recurent a infracţiunii prevăzute de art. 339 alin. (3) din C. pen., Înalta Curte reţine că măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce dispusă de poliţişti are natura juridică a sancţiunii legale cu caracter administrativ aplicată în relaţie cu constatarea săvârşirii acestei din urmă infracţiuni.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut ocazia de a se pronunţa asupra interpretării şi aplicării art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002 în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei. Astfel, prin decizia nr. 8/2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că:
"58. În conformitate cu dispoziţiile art. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 210 din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ, reţinerea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă, constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere, până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii.
59. Măsura se dispune de poliţistul rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce.
60. Permisul de conducere conferă astfel, până la ridicarea sa, dreptul de a conduce în persoana celui care îl posedă şi, tocmai de aceea, suspendarea dreptului de a conduce, în cazurile limitate şi concrete, începe să curgă de la data la care permisul a fost predat autorităţilor competente sau reţinut de aceste.
61. În acest sens, la art. 210 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 se prevede că, în situaţia în care conducătorul de autovehicul săvârşeşte o faptă pentru care, potrivit legii, se reţine permisul de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce, eliberându-se dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie, sancţiunea contravenţională complementară operează începând cu ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea dovezii; când dovada înlocuitoare a permisului de conducere este eliberată fără drept de circulaţie, suspendarea exercitării dreptului de a conduce operează din momentul aplicării sancţiunii contravenţionale complementare prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
62. Se poate astfel constata că, în cazul comiterii unei contravenţii de natura celei descrise anterior, măsura tehnico- administrativă a reţinerii permisului de conducere are natura juridică a punerii în executare a sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce."
Astfel, dintr-o primă perspectivă, se reţine că, deşi situaţia analizată în cauză nu rezultă din săvârşirea unei contravenţii, considerentele anterior arătate ale Înaltei Curţi sunt aplicabile mutatis mutandis şi în speţa de faţă.
Pe de altă parte, potrivit art. 209 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în cazul suspendării exercitării dreptului de a conduce ca urmare a cumulării a cel puţin 15 puncte de penalizare, suspendarea operează în ziua următoare celei în care a fost predat permisul de conducere sau, după caz, a expirat termenul de predare a acestuia stabilit prin înştiinţarea scrisă transmisă conducătorului auto pentru a preda permisul de conducere.
Aşadar, sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce, indiferent de felul său, se pune în executare, fie prin reţinerea sau predarea permisului de conducere, fie prin expirarea termenul de predare a acestuia, stabilit prin înştiinţarea scrisă transmisă conducătorului auto, acestea fiind momentele de la care ea devine efectivă şi pot fi operate menţiunile corespunzătoare în evidenţa conducătorilor de autovehicule şi tramvaie, ţinută de poliţie, conform art. 190 alin. (2) din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006.
Or, în cauza de faţă, după cum au stabilit instanţele fondului, cu ocazia constatării săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 339 alin. (3) din C. pen., recurentul a predat poliţiştilor permisul de conducere în baza căruia îşi exercita dreptul de conduce autovehicule pe drumurile publice în momentul depistării, respectiv permisul nr. x-J emis de autorităţile spaniole.
Sub pretextul că recurentul ar deţine şi un permis de conducere emis de autorităţile din România, respectiv permisul cu seria x, fără a fi în posesia permisului românesc şi fără a-l înştiinţa în scris pe recurent despre necesitatea predării, într-un termen determinat, a acestui permis de conducere pe care pretindeau că îl deţine, poliţiştii au restituit în aceeaşi zi conducătorului auto permisul spaniol anterior menţionat.
În circumstanţele relevate în precedent, Înalta Curte consideră că operând la 17.12.2015 în evidenţa conducătorilor de autovehicule şi tramvaie ţinută de poliţie sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce de către recurent, fără a reţine sau deţine în fapt nici unul dintre cele două permise de conducere pretins avute de conducătorul auto, poliţiştii angajaţi ai IPJ Ilfov au procedat nelegal, faptele astfel determinate întrunind caracteristicile unei fapte ilicite din perspectiva răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce poate opera fără ca poliţia să reţină sau fără predarea voluntară a permisului de conducere de către conducătorul auto, această sancţiune ar fi trebuit să-i fie comunicată formal, în scris, recurentului pentru a deveni efectivă şi pentru a permite acestuia să adopte conduita corespunzătoare.
Aceasta întrucât, după cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia RIL nr. 8/2018, anterior menţionată, posedarea permisului de conducere conferă dreptul de a conduce pentru deţinătorul său, iar prin asemănare, în toate cazurile în care se dispune suspendarea exercitării acestui drept în afara reţinerii permisului de către poliţist cu ocazia constatării faptei, aceasta operează de la data predării permisului sau de la data expirării termenului de predare cu privire la care posesorul a fost înştiinţat în scris, fiind fără relevanţă cunoaşterea pe altă cale de către posesorul permisului de conducere a faptului că abaterea săvârşită atrage suspendarea exercitării dreptului în analiză.
Or, recurentului nu i s-a comunicat nici procesul-verbal prin care i s-a aplicat sancţiunea suspendării, dar nici o altă înştiinţare scrisă prin care să fie informat despre caracterul executoriu al sancţiunii ori despre necesitatea predării permisului de conducere românesc pretins deţinut, iar această conduită nu este conformă cu cerinţele echităţii, având, aşadar, caracter ilicit din perspectiva răspunderii civile delictuale.
Sub aspectul cerinţei prejudiciului ca şi condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a statuat fie că acesta nu a fost dovedit(daunele morale), fie că nu există legătură de cauzalitate între fapta reclamată şi prejudiciu(daunele materiale).
Aceste statuări ale instanţei de apel urmează a fi invalidate de către Înalta Curte în considerarea faptului că au ca premisă constatările instanţei de prim control judiciar sub aspectul inexistenţei faptei ilicite ca şi condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale. De altfel, apare dificil de argumentat lipsa unei legături de cauzalitate între o faptă inexistentă juridic şi prejudiciul comis prin aceasta.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra existenţei faptei ilicite drept condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale în raport de dispoziţiile legale analizate. Totodată, instanţa de rejudecare urmează a aprecia în ce măsură prin probele administrate în cauză reclamantul a făcut dovada atât a prejudiciului, cât şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul solicitat, ca şi condiţii generale ale răspunderii civile delictuale, dar şi, eventual, a condiţiilor specifice formei de răspundere civilă a cărei incidenţă o pretinde reclamantul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 502A din 21 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite apelul, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2024.