Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 07.12.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., B., C., D. şi E., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la achitarea următoarelor sume, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate cu soluţionarea dosarului nr. x/2010: suma de 267.710,06 RON (216.324,78 RON + TVA în valoare de 51.385,28 RON), reprezentând onorariu de avocat, respectiv: onorariu avocaţial achitat pentru fond: 94.278,93 RON + TVA în valoare de 22.626,94 RON; onorariu avocaţial achitat pentru apel: 68.425,01 RON + TVA în valoare de 16.422 RON; onorariu avocaţial achitat pentru recurs: 53.620,84 RON + TVA în valoare de 12.336,33 RON; şi suma de 41.512,85 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, respectiv: taxa judiciară de timbru pentru fond în valoare de 25.956,85 RON; taxa de timbru pentru apel în valoare de 15.552 RON; taxa de timbru pentru recurs în valoare de 4 RON.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194, art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) şi art. 455 C. proc. civ., respectiv art. 1.443 C. civ.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1995/08.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2010 în sumă totală de 111.508,85 RON, din care suma de 41.508,58 RON reprezintă taxa judiciară de timbru datorată pentru fond şi apel, iar suma de 70.000 RON reprezintă onorariul de avocat redus (pentru fond 40.000 RON, iar pentru apel 30.000 RON). A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 890A/07.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti prin Primar General; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L.; a respins apelul incident formulat de apelanţii-pârâţi B., F., G., H. şi I. împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a pe obligat pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 6.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu de avocat redus; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, cât şi pârâta S.C. A. S.R.L., ambele recursuri fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
i. Criticile formulate de către recurentul-reclamant:
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentul-reclamant contestă reducerea de către instanţele de fond a cuantumului prejudiciului ce reprezintă onorariul de avocat aferent soluţionării dosarului nr. x/2010, în contextul în care sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se atrage răspunderea pârâţilor pentru fapta proprie, întrucât aceste părţi au căzut în pretenţii, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cele două contracte de vânzare ce au făcut obiectul respectivului dosar fiind anulate, iar imobilul a fost redobândit în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Susţine recurentul-reclamant că prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu fac distincţie între soluţiile pronunţate în diferite faze procesuale, importantă fiind, pentru legiuitor, obligarea părţii care a pierdut procesul, în final, la suportarea cheltuielilor de judecată.
Or, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel nu putea analiza fiecare fază procesuală pentru a dispune cu privire la cheltuielile de judecată, întrucât ceea ce contează în această analiză este identificarea părţii care a câştigat procesul, respectiv Municipiul Bucureşti.
Recurentul-reclamant învederează că potrivit jurisprudenţei majoritare, instanţa, la eventuala cenzurare a onorariului avocaţial, trebuie să justifice fiecare reducere, nu să stabilească o sumă globală pe care să o considere corectă a reflecta munca prestată de avocat.
Recurentul-reclamant a achitat un onorariu orar pentru apărarea în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, iar cheltuielile de judecată solicitate au reflectat numărul de ore petrecut de reprezentanţii convenţionali în formularea apărărilor Municipiului Bucureşti şi în reprezentarea la termenele de judecată.
Instanţele de fond au încuviinţat obligarea pârâţilor la plata aceluiaşi procent din cheltuielile de judecată, aproximativ 30% din valoarea acestora, deşi pentru faza de apel cenzurează onorariul considerându-l prea mare prin raportare la munca îndeplinită de avocat, considerent care lipseşte din analiza rezonabilităţii cheltuielilor din fond.
De asemenea, cenzurarea onorariului a fost făcută întrucât acesta a fost considerat mare, deşi instanţa observă şi valoarea litigiului, 850.000 USD, deci implicit şi riscul suportat de recurentul-reclamant de a pierde din patrimoniu un imobil valoros.
Instanţa a ignorat şi circumstanţele cauzei, imobilul fiind transferat fraudulos urmare a infracţiunilor de fals şi uz de fals săvârşite în legătură cu imobilul.
Recurentul-reclamant învederează că nu se impunea reducerea pretenţiilor, dat fiind faptul că onorariul avocaţial solicitat a fost stabilit cu aplicarea principiilor prevăzute la art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat şi este necesar, real şi rezonabil raportat la onorariul orar, la durata fiecărui serviciu prestat şi a soluţionării cauzei, precum şi ţinând cont de faptul că imobilul a fost scos din patrimoniul Municipiului Bucureşti în urma unei activităţi infracţionale, iar pârâţii, deşi fuseseră condamnaţi pentru aceasta, nu au înţeles să repare prejudiciul de bunăvoie, să dea dovadă de îndreptare şi să achieseze la pretenţiile Municipiului Bucureşti.
Invocând practica judiciară a instanţelor naţionale, recurentul-reclamant arată că diminuarea onorariului nu se impune în lipsa unei motivări temeinice.
Susţine că cenzurarea onorariului înfrânge principiul acordării şi recuperării integrale a sumelor avansate în legătură cu procesul, iar prin raportare la numărul de ore efectiv lucrate, la apărările formulate, la faptul că litigiul a fost necesar pentru a recupera în patrimoniul recurentului-reclamant imobilul transferat în urma unor activităţi infracţionale, precum şi în considerarea valorii deosebit de importante, de 850.000 USD, reducerea onorariului apare lipsită de temei.
Mai mult, onorariul cenzurat în mod vădit nelegal de către instanţa de apel (6.000 RON), se rezumă efectiv la jumătate din valoarea T.V.A. (12.336,33 RON).
Prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc faptul că instanţa poate cenzura cheltuielile de judecată, însă reducerea trebuie să fie motivată şi argumentată.
ii. Criticile formulate de către recurenta-pârâtă A. S.R.L.:
Recurenta-pârâtă A. S.R.L. învederează că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a prevederilor art. 167 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă arată că prin motivele de apel a invocat nelegala citare în faţa primei instanţe, în raport de prevederile art. 165, art. 166 C. proc. civ. (nefiind citată prin afişare la uşa instanţei, pe portalul instanţelor de judecată, prin publicitate şi nu a fost desemnat curator special), întrucât la dosar au fost restituite toate citaţiile emise de tribunal.
Pretinde recurenta-pârâtă că, prin hotărârea recurată, s-a reţinut în mod eronat că dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. se aplică doar persoanelor fizice, în contextul în care aceste dispoziţii legale sunt de strictă aplicare şi nu fac distincţie între persoanele fizice şi cele juridice.
5. Apărări formulate în cauză
În termen procedural, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Procedura filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12.06.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate în cauză şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 30.10.2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
i. În ceea ce priveşte recursul reclamantului Municipiul Bucureşti prin Primar General:
Procedând la analizarea unicii critici de nelegalitate reţinute prin încheierea din 12 iunie 2024, de admitere în principiu a recursurilor declarate în cauză, din perspectiva dispoziţiilor incidente, respectiv a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a susţinut interpretarea, respectiv aplicarea eronată, de către instanţa de prim control judiciar, a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva identificării părţii care a câştigat procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, aspect care, în opinia recurentului-reclamant, nu permitea analiza separată a fiecărei faze procesuale, motiv pentru care s-ar fi impus, în viziunea acestuia, obligarea pârâţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în respectiva pricină, se reţine caracterul nefondat al acesteia.
În esenţă, critica recurentului-reclamant are în vedere valenţa juridică dată de instanţele fondului noţiunii de "parte care pierde procesul", prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., text de lege potrivit căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Este adevărat că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, însă acest concept juridic nu poate fi privit izolat, cum pretinde recurentul-reclamant, ci numai prin corelare cu judecata înfăptuită în parte, în fiecare din etapele jurisdicţionale promovate în cadrul demersului judiciar analizat.
De altfel, doar în acest mod se poate determina, în mod riguros (cu ocazia devoluţiunii depline a pretenţiei deduse judecăţii pe cale separată), întinderea culpei pârâţilor şi, ca o consecinţă, justificarea sau, după caz, dimensionarea cheltuielilor de judecată efectuate din perspectiva realităţii, necesităţii şi caracterului lor rezonabil.
Aceasta întrucât, spre exemplu, aprecierea volumului de muncă depus de avocatul părţii care a câştigat litigiul nu se poate face global, prin raportare doar la soluţia de admitere a acţiunii promovate, cu ignorarea hotărârilor pronunţate în fiecare dintre fazele procesuale în care au fost angrenate părţile, cum, în mod corect, au reţinut şi instanţele fondului.
Or, relevantă, în acest sens, este tocmai ipoteza regăsită în etapa procesuală a recursului din litigiul purtat anterior de părţi, ocazie cu care au fost respinse atât recursul reclamantului, cât şi cel al pârâtei-recurente, caz în care instanţa de prim control judiciar a reţinut că recurentul-reclamant este îndreptăţit doar la recuperarea cheltuielilor afectate apărării faţă de recursul părţii adverse, nu şi a celei aferente propriului recurs.
Aşa fiind, culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul nu poate fi extinsă dincolo de soluţiile pronunţate în respectiva cauză, privite individual, doar în considerarea soluţiei de admitere a acţiunii (rămasă definitivă tocmai ca efect al respingerii ambelor recursuri declarate).
În mod just a fost respinsă, de către instanţa de apel, pretenţia recurentului-reclamant constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate cu propriul recurs, din moment ce, în această ipoteză, nu se poate susţine că reclamantul a triumfat în demersul său judiciar din respectiva etapă procesuală.
Dimpotrivă, acesta are calitatea de parte care a pierdut procesul în judecata anterioară, cu privire la care solicită recuperarea cheltuielilor, în raport cu propriul recurs, iar în consecinţă este ţinut a suporta cheltuielile efectuate în calea de atac promovată.
De altfel, întrucât i s-a respins recursul, reclamantul nici nu poate fi considerat parte câştigătoare în respectiva fază procesuală - câtă vreme nu a demonstrat, potrivit propriului demers, nelegalitatea deciziei atacate - aşa încât numai prin aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (conform dispoziţiilor art. 502 C. proc. civ.), decizia atacată (care i-a recunoscut dreptul la cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat redus) nu va fi reformată, chiar în contextul în care nu subzistă temeiul obligării părţii adverse la plata respectivelor cheltuieli.
Aceasta întrucât, chiar dacă şi recursul pârâtei a fost respins, ca nefondat, în litigiul purtat anterior între părţi, nu se impunea obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât niciunul dintre recurenţi nu a obţinut în calea de atac soluţia pe care o preconiza, motiv pentru care erau ţinuţi a suporta propriile cheltuieli efectuate.
Va fi respinsă, aşadar, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că "instanţa de apel, constatând că Municipiul Bucureşti a fost partea care a câştigat procesul, trebuia să îi oblige pe pârâţi la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată".
De altfel, această critică tinde să ignore cadrul legal aplicabil dreptului la recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată, care, din moment ce îşi are izvorul într-un raport juridic procesual, atrage incidenţa art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
În acest sens sunt şi dezlegările date prin Decizia nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) şi art. 454 din C. proc. civ. (par. 84).
În consecinţă, soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii de obligare a recurentei-pârâte şi a intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recursul propriu al recurentului-reclamant, este legală în raport cu normele de drept evocate, neputându-le fi reţinută o culpă procesuală din această perspectivă, dreptul la dezdăunare fiind corect configurat prin prisma regulilor de procedură care permit inclusiv o redimensionare a întinderii sale.
ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtei S.C. A. S.R.L.:
Susţinerile pârâtei, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor procedurale din materia citării prin publicitate, au caracter nefondat.
Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. ar fi fost incidente inclusiv în cazul persoanelor juridice, aspect care nefiind reţinut ca atare, coroborat cu neregularitatea procedurii de citare a sa la sediul social, s-ar repercuta asupra dreptului său la apărare.
Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte şi în acord cu cele reţinute de prima instanţă prin încheierea din 24 septembrie 2018, respectiv de către instanţa de apel prin decizia recurată, se constată că domeniul de aplicare a acestor norme procesuale este restrâns la sfera persoanelor fizice.
Astfel, potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., când reclamantul învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa va putea încuviinţa citarea acestuia prin publicitate, iar conform alin. (3) al aceluiaşi text de lege, odată cu încuviinţarea citării prin publicitate, instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58 C. proc. civ., care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului.
Reiese, aşadar, că legiuitorul foloseşte la art. 167 alin. (1) C. proc. civ., termenul de "domiciliu", nicidecum pe acela de sediu social ori de sediu profesional al pârâtului.
Or, cât priveşte locul citării în cazul persoanelor juridice de drept privat, art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. stabileşte că acest act de procedură se îndeplineşte la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului acestora.
Mai mult, responsabilitatea declarării şi actualizării datelor privind coordonatele sediului social şi ale punctelor de lucru incumbă persoanei juridice, prin reprezentanţii săi legali.
În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar incidenţa prevederilor art. 229 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, în raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.
Relevantă, în acest sens, este şi prevederea cuprinsă la alin. (2) al aceluiaşi articol, care prevede că, în lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.
Prin urmare, pretinsa imposibilitate de comunicare a actelor de procedură din pricina anterioară nu trebuie în niciun caz să conducă la sancţionarea recurentului-reclamant, deoarece obligaţia de a înregistra în registrele publice schimbările intervenite cu privire la sediul pârâtei revenea tocmai reprezentanţilor acesteia, astfel încât neconformitatea înregistrării publice a sediului cu situaţia reală este un fapt imputabil strict recurentei-pârâte.
Totodată, se observă şi că art. 58 alin. (1) C. proc. civ. (normă la care se face trimitere în cuprinsul dispoziţiilor art. 167 alin. (3) din acelaşi cod), stabileşte doar două cazuri legale în care se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane juridice, respectiv în caz de conflict de interese între persoana juridică şi reprezentantul său legal sau când persoana juridică nu mai are reprezentant, ipoteze care, neregăsindu-se în speţă, conturează, la rândul lor, inaplicabilitatea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa persoanelor juridice.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 890A din 7 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 890A din 7 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.