Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă în data de 06.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/10.02.1998 de BNP D. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, susţinând că acest contract a fost întemeiat pe o cauză atât imorală, cât şi ilicită; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864, precum şi pe prevederile art. 86 din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.
Prin cererea precizatoare depusă în 27.01.2021, reclamanţii au indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind în sumă de 577.119,62 RON.
Prin sentinţa nr. 810/02.02.2021, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1547/10.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes; a respins, ca nefondată, acţiunea.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 127/A/03.02.2023. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B..
Ulterior expunerii situaţiei de fapt, recurenţii au învederat următoarele critici:
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenţii nu ar fi criticat, prin cererea de apel, calificarea pe care prima instanţă a dat-o contractului în discuţie.
Menţionează că au precizat expres, prin cererea de apel, că înţeleg să supună unei devoluţiuni totale hotărârea primei instanţe, solicitând instanţei de apel să rejudece cauza în integralitate, atât în fapt, cât şi în drept (fiind astfel incidente dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ.).
În mod evident, o astfel de solicitare a inclus-o şi pe aceea de a se reanaliza calificarea pe care prima instanţă a făcut-o în legătură cu contractul contestat, despre care afirmă că au arătat în mod constant că, indiferent de denumirea atribuită, a reprezentat un mijloc prin care s-a urmărit împiedicarea lor de a moşteni imobilul, respectiv un act deghizat, bazat pe o cauză ilicită şi imorală.
De altfel, dacă instanţa de apel ar fi avut dubii cu privire la întinderea apelului, în virtutea rolului activ, avea posibilitatea de a solicita lămuriri apelanţilor.
- Instanţa de apel nu a aplicat prezumţia legală instituită de art. 845 C. civ. de la 1864 şi a menţinut, în mod nelegal, calificarea contractului ca fiind unul de întreţinere, iar nu o donaţie deghizată prin care a fost încălcată rezerva succesorală a recurenţilor.
Legiuitorul a instituit expres o prezumţie legală potrivit căruia sunt prezumate a fi donaţii deghizate înstrăinările către sucesibilii în linie dreaptă, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere, prezumţie ce a fost menţinută şi în actuala reglementare.
Prezentul litigiu are ca obiect tocmai această situaţie, respectiv existenţa unui act de înstrăinare cu rezervă de uzufruct, încheiat între autor (mama părţilor) şi succesibilul său în linie dreaptă (intimatul-pârât).
În acest context, instanţele anterioare au interpretat greşit întinderea atributului dreptului de proprietate de care beneficiază titularul acestuia, statuând, în mod neîntemeiat, că acesta are libertatea de a dispune de propriul bun fără a ţine cont de drepturile succesorale ce se vor naşte la moartea sa.
Împrejurarea că, potrivit reţinerilor instanţei de apel, "reclamanţii nu au contestat faptul că pârâtul a prestat întreţinere creditoarei pe durata vieţii acesteia, iar perioada în care debitorul a executat obligaţia de întreţinere este una îndelungată, de 22 de ani", nu este de natură să răstoarne prezumţia instituită de dispoziţiile art. 845 C. civ. de la 1864, aceste aspecte depăşind de altfel obiectul cauzei şi fiind de interes în cadrul dezbaterii succesiunii, la momentul stabilirii cotelor ce revin fiecăruia dintre moştenitori.
Afirmă, aşadar, că instanţa de apel nu aplicat, prin decizia recurată, prezumţia legală prevăzută de art. 845 C. civ. de la 1864 şi a omis, astfel, din analiza sa, limitele impuse chiar de legiuitor în ceea ce priveşte întinderea libertăţii de dispoziţie aferentă dreptului de proprietate, menţinând în mod netemeinic şi nelegal calificarea contractului ca fiind unul de întreţinere, iar nu o donaţie deghizată, prin care a fost încălcată rezerva succesorală a recurenţilor-reclamanţi.
Arată, de asemenea, că acest aspect a constituit şi argumentul principal formulat în cadrul acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 86 din Codul familiei, sens în care au arătat că atunci când dreptul la întreţinere izvorăşte din dispoziţiile legale, acesta nu poate fi "dublat" de un alt drept, născut între aceleaşi părţi, dar pe cale convenţională.
Arată că instanţa de apel a apreciat eronat faptul că existenţa unei obligaţii legale de întreţinere născută în baza textului legal nu l-ar împiedica pe beneficiarul acestei obligaţii să încheie un contract de întreţinere cu acelaşi conţinut ca cel prevăzut de dispoziţiile legale menţionate şi între aceleaşi persoane cărora le revine, potrivit legii, această obligaţie.
În cauză, întrucât însăşi legea reprezintă izvorul obligaţiei de întreţinere, o convenţie cu acelaşi obiect care să vizeze exheredarea moştenitorilor rezervatari nu poate fi apreciată ca având o cauză licită.
Intenţia părţilor contractului de a-i înlătura pe recurenţii-reclamanţi de la moştenire se poate deduce şi din coroborarea hotărârii de divorţ (sentinţa civilă nr. 2537/04.07.1978) cu a celei de partaj (sentinţa civilă din 04.05.1984), instanţa de apel apreciind în mod greşit că aceste înscrisuri nu ar fi relevante pentru soluţionarea apelului.
Din cuprinsul celor două hotărâri judecătoreşti se poate constata că desfacerea căsătoriei dintre mama părţilor din prezenta cauză şi tatăl recurenţilor-reclamanţi a intervenit urmare a violenţelor exercitate de fostul soţ atât asupra fostei sale soţii, cât şi asupra copiilor (aspect, de altfel, reţinut şi de instanţa de apel).
Aşa fiind, chiar dacă această căsătorie a fost desfăcută anterior cu 20 de ani anterior încheierii contractului, faptul că după atât timp autoarea, în mod deliberat, a încercat să împiedice recurenţii să dobândească bunul pe care aceasta îl deţinea în proprietate, dovedeşte că nu a depăşit traumele psihice create de violenţă domestică, sancţionând recurenţii pentru propriile sale experienţe traumatizante, deşi acestea nu sunt imputabile recurenţilor.
Această susţinere este confirmată şi de faptul că şi în ipoteza în care s-ar considera că la momentul încheierii contractului autoare nu avea reprezentarea efectelor acestuia asupra drepturilor succesorale ale recurenţilor, ea a luat cunoştinţă de ele ulterior formulării de către recurenţi a acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi nu a întreprins demersuri în a anula contractul sau de a pune capăt acestuia.
În concluzie, cauza contractului este evident ilicită şi imorală, fiind confirmată atât de legiuitor (prin instituirea prezumţiei legale prevăzute de art. 845 C. civ. de la 1864), cât şi de înscrisurile de la dosar, coroborate cu circumstanţele de fapt ce au precedat cauza de faţă, impunându-se constatarea nulităţii absolute a contractului.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat că este frate cu recurenţii, iar în timpul vieţii mamei acestora, E., s-a încheiat, în favoarea sa, în calitate de fiu, contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/10.02.1998 de notar public D., convenindu-se înstrăinarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, contra prestaţiei, până la sfârşitul vietii acesteia.
Menţionează că recurenţii au înţeles să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului, susţinând că acesta a fost întemeiat pe o cauză imorală şi ilicită.
Arată că este neîntemeiat primul motiv de recurs, respectiv că instanţa de apel ar fi apreciat în mod nelegal că recurenţii nu ar fi criticat, prin cererea de apel, calificarea pe care prima instanţă a dat-o contractului.
Susţine că, din cuprinsul cererii de apel, nu rezultă că aceştia au criticat hotărârea primei instanţe, care în mod corect a apreciat că recurenţii au fost de acord cu calificarea dată contractului a cărui nulitate se invocă.
Criticile din apel nu au vizat calificarea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere încheiat în cursul anului 1998 şi, aşa cum reţine în mod corect în motivarea sa de la pagina 8, instanţa de apel s-a raportat la data încheierii contractului şi, faţă de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, normele care guvernează încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractului sunt prevăzute de C. civ. de la 1864, opinie cu care şi intimatul-pârât este de acord.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv că decizia apelată ar fi fost dată cu ignorarea prezumţiei legale instituite în mod expres de dispoziţiile art. 845 C. civ. de la 1864, arată că şi acesta este neîntemeiat, faţă de argumentele date în motivarea deciziei civile, la alin. (11) de la pagina 9, unde se arată că rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziţie a defunctei mame numai în ceea ce priveşte liberalităţile.
În acest sens, art. 841 C. civ. de la 1864 stabileşte că liberalităţile făcute prin acte între vii sau prin testament nu pot trece de anumite părţi din moştenire, determinate în funcţie de numărul descendenţilor.
Aşa cum reţin instanţele anterioare, în timpul vieţii sale, defuncta putea să dispună de propriul bun aşa cum găsea de cuviinţă, faţă de fiul care a avut grijă de ea şi căruia a înteles să-i lase încă din timpul vieţii bunul său.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, respectiv că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 86 din Codul familiei, ignorând caracterul ilicit al contractului, arată că şi acesta este neîntemeiat.
Din lecturarea alin. (5) de la pagina 10 a deciziei civile apelate rezultă că în mod corect instanţa de apel a apreciat că obligaţia convenţională de întreţinere, al cărei conţinut se determină de către părţile actului, nu se confundă cu obligaţia legală de întreţinere, la care, în conformitate cu art. 86 din Codul familiei, are dreptul numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci.
Chiar dacă se aminteşte de către recurentii-reclamanti că aceştia împreună cu mama lor au suferit violenţe de la tatăl lor, B., şi că, prin sentinţa civilă nr. 2537/1978, s-a desfăcut căsătoria la data de 04.07.1978, nimic nu o putea împiedica pe mama lor să dispună de imobilul (casă de locuit) atribuit către aceasta în urma sentinţei civile nr. 3128/04.05.1984 pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/1983.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
- Este lipsită de fundament critica recurenţilor conform căreia instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat necriticarea, de către aceştia, pe calea apelului formulat împotriva sentinţei primei instanţe, a calificării juridice conferite de către prima instanţă contractului contestat, aspect care, în opinia acestora, ar fi împietat devoluţiunea totală a cauzei, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel formulată.
Prealabil, deşi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica formulată pune în discuţie doar o eventuală încălcare a formelor de procedură, subsumabilă pct. 5 al aceluiaşi articol, urmând a fi examinată strict din această perspectivă.
Analizând criticile formulate, se constată că recurenţii au dedus judecăţii o acţiune prin care au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864, să se constate nulitatea absolută a contractului contestat, susţinând că acest act juridic a fost întemeiat pe o cauză imorală şi ilicită, arătând, în esenţă, că acesta a fost încheiat cu intenţia de a elimina din masa succesorală imobilul înstrăinat şi de a-i înlătura de la succesiunea mamei lor, invocând, totodată, lipsa cauzei, prin aceea că întreţinerea părintelui de către copil constituie o obligaţie legală conform prevederilor art. 86 din Codul familiei.
Subsecvent, prin memoriul de recurs, în dezvoltarea celei dintâi critici formulate, recurenţii au arătat că, "prin toate argumentele din cadrul cererii de apel, au susţinut că, în pofida caracterului pretins oneros al contractului, acesta este un act deghizat".
Pe lângă faptul că recurenţii au omis să formuleze o critică efectivă în privinţa calificării juridice date de prima instanţă contractului (ca fiind unul de întreţinere), cât timp s-au limitat doar la a arăta, în mod generic, că "oricare ar fi denumirea lui, acesta este un contract translativ de proprietate, intenţia fiind aceea de eludare a dispoziţiilor ce reglementează succesiunea legală, prin înlăturarea de la succesiune a celor doi fii din prima căsătorie", aspect ce denotă mai degrabă o solicitare de reanalizare a valabilităţii actului din perspectiva cauzei acestuia, iar nu o critică propriu-zisă în privinţa dezlegării date de tribunal acestei chestiuni litigioase, se constată şi că, prin critica formulată, este pusă în discuţie doar în mod formal o eventuală nesocotire a efectului devolutiv al cauzei în apel.
Aceasta întrucât, din moment ce cadrul judecăţii din apel este prefigurat de limitele stabilite prin principiile tantum devolutum quantum apellatum (consacrat de prevederile art. 477 C. proc. civ.), respectiv tantum devolutum quantum iudicatum (prevăzut de dispoziţiile art. 478 din acelaşi cod), în mod firesc cercetarea jurisdicţională din respectiva fază procesuală nu poate fi disociată, cum în mod eronat tind recurenţii, de pretenţiile ce constituie însăşi cauza juridică a acţiunii deduse judecăţii.
Se observă, în consecinţă, că recurenţii reclamă doar o falsă necercetare a cauzei sub toate aspectele ei, în condiţiile în care instanţa de apel, fiind ţinută de cadrul procesual fixat prin cererea introductivă de instanţă, nu putea depăşi limitele judecăţii din faţa primei instanţe (astfel cum au fost conturate chiar de către reclamanţi), astfel cum s-a arătat prin memoriul de recurs, în sensul calificării contractului ca fiind "un act deghizat".
Or, contrar afirmaţiilor recurenţilor, efectul devolutiv al apelului ar fi fost nesocotit tocmai în ipoteza în care s-ar fi procedat în sensul indicat de către recurenţi, cât timp în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, conform dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Aşa fiind, cercetarea actului ca fiind "o donaţie deghizată" constituia un aspect nesupus analizei primei instanţe, cât timp, prin cererea introductivă de instanţă, s-a invocat, pe de o parte, existenţa unei cauze ilicite şi imorale, prin aceea că, prin încheierea actului respectiv, s-ar fi urmărit înlăturarea reclamanţilor de la moştenire, iar, pe de altă parte, inexistenţa cauzei, prin prisma naturii legale a obligaţiei de întreţinere a copiilor faţă de părinţii lor, aspecte ce au făcut, de altfel, obiectul examinării instanţei de apel, prin decizia atacată.
Or, din moment ce limitele obiectului dedus judecăţii şi cauza acţiunii, astfel cum au fost stabilite prin acţiunea formulată, erau clare, fiind câştigate judecăţii, instanţa de apel nu putea realiza controlul judiciar al sentinţei în alte coordonate decât cele avute în vedere cu ocazia soluţionării în primă instanţă a pricinii.
În consecinţă, criticile formulate nu pot fi primite, nefiind apte să releve o încălcare a formelor de procedură referitoare la devoluţiunea cauzei în apel ori a unei nesocotiri a rolului activ al judecătorului, cum în mod greşit se invocă, recurenţilor opunându-li-se tocmai principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ., în raport cu actul procedural declanşator a litigiului pendinte, potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
- Nu pot fi primite, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului de legalitate din apel) criticile recurenţilor referitoare la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864.
Subsumat acestei critici, recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel nu ar fi făcut aplicarea acestor dispoziţii legale, prin care se instituie o prezumţie legală potrivit căreia sunt prezumate a fi donaţii deghizate înstrăinările către sucesibilii în linie dreaptă, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere, arătând că aceasta este şi situaţia din prezentul litigiu.
În acord cu cele reţinute anterior, aspectul invocat este unul străin de judecata înfăptuită în faţa instanţelor de fond, care a vizat nulitatea contractului pentru cauză ilicită/imorală, respectiv pentru lipsa cauzei, iar nu caracterul simulat, deghizat al înstrăinării, care ar rezulta din încheierea actului cu un succesibil în linie dreaptă.
Drept urmare, în raport cu prezenta fază procesuală, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Cum susţinerile referitoare la nesocotirea prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864 nu îşi au corespondentul în motivele de apel ale reclamanţilor (din moment ce au fost invocate pentru prima oară în recurs), fiind străine, aşadar, de raţionamentul instanţei de apel, acestea nu pot forma obiectul analizei direct în prezenta fază procesuală, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Interdicţia instituită de acest text de lege sancţionează deopotrivă partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o şi totodată se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate şi care au rămas necriticate.
Suplimentar aspectului invocării criticii cu nesocotirea regulii non omisso medio, se observă şi că aceasta nu putea fi primită nici prin aceea că, sub aparenţa unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. 845 C. civ. de la 1864, recurenţii tind, în mod inadecvat procedural, la o restabilire a cadrului factual, în sensul recalificării juridice (în afara limitelor judecăţii, astfel cum au fost stabilite prin cererea introductivă de instanţă) a contractului contestat, urmare a cercetării clauzelor acestuia, ca fiind "o donaţie deghizată", ceea ce face, în egală măsură, ca respectiva susţinere să nu poată fi dedusă judecăţii în prezenta cale extraordinară de atac.
- Nefondată este şi cea din urmă critică a recurenţilor, referitoare la aplicarea greşită, în apel, a prevederilor art. 86 din Codul familiei.
Subsumat acestei critici, recurenţii susţin că în mod eronat s-ar fi reţinut, de către instanţa de prim control judiciar, faptul că obligaţia legală de întreţinere prevăzută de art. 86 din Codul familiei nu l-ar împiedica pe creditorul obligaţiei să încheie şi un contract de întreţinere cu acelaşi debitor.
Contrar afimaţiilor recurenţilor, obligaţia legală şi cea convenţională de întreţinere nu se confundă, din moment ce temeiurile juridice ale acestora sunt deosebite, cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, astfel încât între aceste forme pozitive de prestare a întreţinerii nu există incompatibilitate.
În acest sens, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, realizat în urma devoluţiunii depline a cauzei, a conturat conţinutul obligaţiei convenţionale de întreţinere (stabilit ca fiind de "asigurare a locuinţei, asigurare a hranei, a supravegherii în caz de nevoie, a asistenţei medicale prin prezenţa medicului în caz de necesitate, precum şi a medicamentelor prescrise, a îngrijirii şi curăţirii locuinţei şi a asigurării unui trai civilizat, raportat la veniturile cumpărătorului întreţinător"), pentru ca ulterior să evidenţieze, în mod just, caracterul distinct al acesteia în raport cu regimul general aplicabil obligaţiei legale instituite de art. 86 din Codul familiei, întreţinere la care este îndreptăţit "numai acela care se află în nevoie, neavînd putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci".
Drept urmare, cum obligaţia legală de întreţinere nu o exclude ab initio pe cea stabilită convenţional, acestea pot coexista şi se pot completa.
Totodată, se observă şi că principiul libertăţii de voinţă a părţilor nu poate fi restrâns în privinţa sferei persoanelor între care poate interveni o obligaţie contractuală de întreţinere, întrucât aceasta ar echivala cu o nesocotire a caracterului intuitu personae, care este de însăşi natura acesteia.
De asemenea, cât priveşte critica recurenţilor referitoare la greşita reţinere, de către instanţa de apel, ca nefiind relevante înscrisurile depuse de aceştia în faza apelului (sentinţa de divorţ nr. 2537 din 4 iulie 1978 şi sentinţa de partaj din 4 mai 1984), se observă că susţinerea tinde, în realitate, la o reevaluare a utilităţii elementelor de probatoriu, aspect incompatibil cu controlul judiciar de legalitate specific instanţei de recurs, motiv pentru care nici această din urmă susţinere nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 127 A din 3 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 127 A din 3 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.