Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 25.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 645.302 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 842,40 mp situat în str. x, jud. Galaţi, Mun. Galaţi, şi valoarea de 722.017 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.04.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 14.07.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva persoanelor chemate în garanţie A. S.A. şi B., ca tardiv formulată, a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 48A din 17 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 1098/14.07.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici:
Decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 2528 din C. civ., în aplicarea cărora instanţa de apel a reţinut în mod eronat că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, este, cel mai târziu, cel al soluţionării contestaţiei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.
Recurentul reclamant a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Recurentul reclamant a susţinut că argumentele instanţei de apel, ce vizează stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei anterior menţionate nu satisfac cerinţele normei legale, întrucât, de la acel moment nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind determinată, ca urmare a executării, de către preşedintele intimatei a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.
Recurentul reclamant a susţinut că, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.
Recurentul reclamant a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Recurentul reclamant a susţinut că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii, prin raportul de reevaluare efectuat de firma C. S.R.L. Aşadar, până la momentul la care a fost înştiinţat de către intimată, nu ar fi putut cunoaşte nici existenta şi nici întinderea prejudiciului, instanţa de apel în mod eronat apreciind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
5. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac, arătând că reclamantul înţelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat deja în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în sensul că instanţa de recurs a menţinut hotărârea primei instanţe prin care s-a constatat prescris dreptul material la acţiune.
În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.
Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 645.302 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 842,40 mp situat în str. x, jud. Galaţi, Mun. Galaţi, şi valoarea de 722.017 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.04.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 145.302 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.
În justificarea demersului său, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în perioada 01.01.2007 - 31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.
Se reţine că legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.
Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/15.04.2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 6426/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de A. S.R.L. şi raportul de verificare al C. S.R.L. din 21.08.2020.
Instanţa de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei, este reprezentat de data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.
Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecăţii este acela că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.
Recurentul reclamant şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari, precum şi titluri de plată.
Astfel, dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2009, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.
Instanţa de apel a apreciat că în cauză este incident momentul obiectiv al începerii curgerii termenului de prescripţie şi a stabilit că, în raport cu datele concrete ale speţei, momentul la care apelantul ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al soluţionării contestaţiei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.
În raport de acest moment, instanţa de apel a arătat că în cauză este aplicabil C. civ. actual, expunând şi dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, pentru a releva identitatea dintre cele două reglementări. Astfel, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilea că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cît şi pe cel care răspunde de ea. Conform art. 2528 din C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Nu poate fi reţinut motivul de recurs prin care recurentul reclamant a susţinut încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.
Astfel, norma de drept material stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009, recurentul reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului.
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2009.
Susţinând această teză, recurentul reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reclamant a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. În decizia menţionată, s-a statuat că soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.
Considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Pe de altă parte, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte şi din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecăţii sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.
Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situaţiei de fapt şi se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaşte paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanţei de recurs. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă, apreciind că la data respectivă reclamantul putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.
Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greşite în cauză a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, astfel cum doreşte recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.
Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel prin care, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul reţinut de instanţă.
Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (1).
De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).
În ce priveşte intimata pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, tinde să înlăture funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, astfel că instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în şedinţa publică din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată o problemă de drept similară celei invocate şi prin motivele prezentului recurs.
Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.
Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 48A din 17 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.