Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cauzei.
Prin cererea înregistrată la data de 13.04.2023 pe rolul Judecătoriei Moineşti sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: desfacerea căsătoriei părţilor din culpa exclusivă a pârâtului; exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minorul C. în mod exclusiv de către reclamantă şi, în subsidiar, în comun de către ambii părinţi; stabilirea locuinţei minorului la mama sa; obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului; revenirea reclamantei la numele purtat în timpul căsătoriei, acela de D..
Pârâtul-reclamant a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a arătat că, atât la data sesizării instanţei, cât şi la momentul formulării prezentei cereri, niciuna dintre părţi nu mai locuieşte în România şi în temeiul art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., îşi exprimă expres acordul ca prezenta acţiune de divorţ să fie soluţionată de Judecătoria Moineşti.
Pârâtul a menţionat că este de acord cu desfacerea căsătoriei părţilor din culpă comună precum şi cu admiterea capetelor de cerere având ca obiect stabilirea locuinţei minorului şi plata pensiei de întreţinere. În continuare, pârâtul a solicitat ca instanţa să dispună exercitarea autorităţii părinteşti în comun.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 565 din 30 aprilie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Moineşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ambele părţi locuiau în străinătate şi că nu există un acord privind competenţa, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 20/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, fiind aplicabil art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.
2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 7435 din 13 august 2024, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată de pârât prin note scrise, şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Moineşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Instanţa a constatat că pârâtul şi-a exprimat acordul, în cuprinsul întâmpinării, ca Judecătoria Moineşti să judece cererea de divorţ, iar soţia reclamantă a optat pentru Judecătoria Moineşti, înregistrând litigiul pe rolul acestei instanţe.
Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., s-a reţinut că Judecătoria Moineşti este competentă teritorial să judece prezenta cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă.
Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Moineşti, formulată de reclamanta A., prin care aceasta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B. şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii privind exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei.
În speţă, la data sesizării instanţei, nici reclamanta şi nici pârâtul nu aveau locuinţa în ţară.
Astfel, acţiunea principală care a determinat desesizările reciproce ale instanţelor are ca obiect o cerere de divorţ, cu element de extraneitate, iar instanţele aflate în conflict au interpretat diferit dispoziţiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv cele referitoare la acordul părţilor privind instanţa competentă a soluţiona cauza. Dispoziţia legală menţionată stabileşte că, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
În situaţia expusă, în mod corect au considerat instanţele aflate în conflict că instanţa competentă să soluţioneze pricina se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., însă, în ceea ce priveşte forma acordului de alegere a instanţei competente, Înalta Curte constată că acesta nu trebuie să îmbrace forma unui înscris comun al părţilor, câtă vreme reiese în mod expres voinţa fiecărei părţi de a alege o anumită instanţă pentru soluţionarea cererii de divorţ şi această voinţă este exprimată în scris. Într-adevăr, manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată, manifestarea tacită de voinţă neputând produce efecte juridice în cazul alegerii instanţei în temeiul art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.. În acest sens este decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049 din data de 27 decembrie 2016, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat noţiunea de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din C. proc. civ., respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are locuinţa pe teritoriul României.
În decizia menţionată, Înalta Curte a considerat că acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din C. proc. civ. este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din C. civ., iar potrivit dispoziţiilor art. 1.178 din acelaşi act normativ: "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.". În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, art. 1.240 din C. civ. prevede că: "(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare."
În raport cu cele arătate, Înalta Curte a concluzionat că este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ. să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, poate fi exprimat şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.
Astfel, chiar în lipsa unei convenţii încheiate anterior învestirii instanţei, părţile pot să îşi manifeste voinţa în scris sau verbal în faţa instanţei de judecată, în sensul alegerii judecătoriei care va soluţiona divorţul, singura condiţie fiind aceea ca opţiunea părţilor să rezulte explicit din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei.
În cauză, prin înregistrarea prezentului litigiu pe rolul Judecătoriei Moineşti reclamanta a învestit această instanţă cu soluţionarea cererii de divorţ; de asemenea, pârâtul-reconvenţional a precizat expres prin întâmpinare că înţelege să îşi exprime acordul ca prezenta acţiune să fie soluţionată de Judecătoria Moineşti; astfel cum reiese din practicaua încheierii din data de 3 aprilie 2024, ambele părţi, prin reprezentanţi, au pus concluzii de respingere a excepţiei de necompetenţă teritorială invocate de această instanţă, din oficiu.
Rezultă aşadar că în cauză, în mod explicit şi fără echivoc, părţile din cererea de divorţ, care locuiesc în străinătate, şi-au manifestat voinţa ca instanţa care urmează să judece pricina să fie Judecătoria Moineşti.
În consecinţă, în condiţiile existenţei unui acord expres al părţilor din cererea de divorţ asupra competenţei Judecătoriei Moineşti, în temeiul art. 915 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., această instanţă este exclusiv competentă teritorială să soluţioneze cererea de divorţ.
Pentru aceste considerente, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moineşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moineşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.