Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
I Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ sub nr. x/2023 în data de 26.06.2023, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. şi D. solicitând să se dispună perfectarea vânzării - cumpărării suprafeţei de 3.000 mp situate în tarlaua x, parcela x situată în sat Păstrăveni, conform actului de dare în plată din 28.06.2006.
În fapt, reclamanţii au arătat că, la data indicată, au cumpărat terenul de 3.000 mp de la numita E. care a decedat la data de 09.11.2016 în SUA, iar pârâtele sunt singurele moştenitoare ale acesteia. E. a devenit proprietara suprafeţei de teren aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 6431/15.06.2005 pronunţată de Judecătoria Timişoara. Reclamanţii au intrat în stăpânirea de fapt şi de drept a terenului la data încheierii actului de dare în plată din 28.06.2006, de la acel moment achitând impozitul şi comportându-se ca adevăraţi proprietari. Având în vedere că îl stăpânesc de mai bine de 17 ani, iar moştenitoarele vânzătoarei nu au pretenţii cu privire la acest teren, se impune admiterea cererii.
În drept, au invocat prevederile art. 1073 şi urm. C. civ.
Pârâtele D. şi C. au formulat întâmpinare, iar reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului F. faţă de precizările din întâmpinare, respectiv ca moştenitor al numitei E..
Pârâtul F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, indicând Decizia nr. 8/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie prin raportare la prevederile art. 5 şi 7 din vechiul C. proc. civ., ţinând cont de domiciliul pârâţilor din străinătate şi reşedinţa din ţară a acestora, indicată în întâmpinările depuse.
I.2 Hotărârile care au generat conflictul.
I.2.1. Prin sentinţa civilă nr. 142/30.01.2024, Judecătoria Piatra-Neamţ a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată prin întâmpinare de către pârâtul F. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeş, reţinând că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
S-a reţinut că domiciliile pârâţilor nu se află în România, însă este incident criteriul subsidiar, în sensul că, fiind cunoscută şi indicată reşedinţa din ţară a pârâţilor, cererea trebuie făcută la respectiva instanţă.
I.2.2. Prin sentinţa nr. 624/25.09.2024 Judecătoria Caransebeş a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
În considerente hotărârii, instanţa a reţinut, în esenţă, că obiectul cauzei este o acţiune personală imobiliară, competenţa fiind determinată conform art. 107, art. 108 şi 113 C. proc. civ., iar reclamanţii în mod corect au învestit Judecătoria Piatra-Neamţ, având în vedere că aceştia domiciliază pe raza acestei instanţe, iar pârâţii nu au domiciliul sau reşedinţa în România - au indicat doar o adresă la care solicită să le fie comunicate actele de procedură, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 156 C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În cauză, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Se observă că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, prima instanţă reţinând aplicabilitatea regulii generale, reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu reşedinţa din ţară a pârâţilor, în vreme ce a doua instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a considerat că pârâţii nu au ales o reşedinţă în ţară, ci doar au indicat doar o adresă la care solicită să le fie comunicate actele de procedură, în temeiul art. 156 C. proc. civ., şi a considerat că reclamanţii în mod corect au învestit Judecătoria Piatra-Neamţ, având în vedere că domiciliul lor este pe raza acestei instanţe.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., avute în vedere de a doua instanţă care s-a declarat necompetentă, se constată că acestea reglementează cazuri de competenţă alternativă, între instanţa competentă potrivit regulii generale şi instanţele menţionate pentru fiecare din ipotezele reglementate, punctul 3 oferind reclamantului posibilitatea de a sesiza instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract.
Astfel, în privinţa acţiunilor având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a unui imobil, competenţa teritorială este alternativă, între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa locului executării obligaţiei, numai dacă în actul juridic încheiat de părţi a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligaţiei.
În situaţia în care părţile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligaţiei, competenţa teritorială nu mai este alternativă, ci se determină prin aplicarea regulii generale conform căreia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
Principiile arătate rezultă din Decizia nr. 8 din 10.06.2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat în sensul că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare.
În considerente, instanţa supremă a reţinut că o consecinţă a calificării acţiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenţei instanţei în raport cu domiciliul pârâtului:
"În situaţia în care părţile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligaţiei, competenţa teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din C. proc. civ., conform căruia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului".
Înalta Curte apreciază că principiul statuat este valabil şi sub imperiul noului C. proc. civ., considerentele deciziei menţionate raportându-se la obiectul acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, acţiune personală imobiliară, ceea ce determină stabilirea competenţei instanţei în raport cu domiciliul pârâtului.
Astfel, deşi în raport cu natura cererii de chemare în judecată, respectiv o acţiune în răspundere contractuală, situaţia s-ar circumscrie ipotezei reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în speţă nu ar putea opera competenţa alternativă, nefiind întrunită cea de-a doua condiţie, având în vedere că părţile nu au prevăzut în contract un loc pentru executarea obligaţiei. În acest sens se constată că, în actul de dare în plată încheiat între părţi nu este prevăzută o clauză care să stipuleze locul pentru executarea, chiar şi în parte, a obligaţiei, pentru a putea reţine incidenţa cazului de competenţă alternativă în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Drept urmare, ar deveni aplicabilă regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod.
Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Conform dispoziţiilor art. 108 din C. proc. civ., dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.
Astfel, art. 108 din C. proc. civ. reglementează cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, acest text legal nefiind aplicabil în cauză, domiciliile pârâţilor chemaţi în judecată fiind cunoscute, indicate ca atare de aceştia în întâmpinările depuse la dosar. În acest sens, Înalta Curte constată că, în speţă, cei trei pârâţi au domiciliul în străinătate, respectiv pârâta C. are domiciliul în Germania, pârâtul F. are domiciliul în Franţa, pârâta D. are domiciliul în Statele Unite ale Americii, iar prin întâmpinările depuse la dosar aceştia au indicat o adresă de corespondenţă în jud. Caraş - Severin, în respectarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ.
Împrejurarea că, în respectarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. care reglementează obligaţia alegerii locului citării, pârâţii au indicat adresa din România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul, nu implică stabilirea competenţei în raport cu aceasta.
Chiar textul menţionat arată că persoanele care se află în străinătate sunt citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 şi 13, acest din urmă text stabilind că "persoanele care se află în străinătate, altele decât cele prevăzute la pct. 12, dacă au domiciliul sau reşedinţa cunoscută", se citează "printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii".
Astfel, norma indicată vizează alegerea unui domiciliu procesual şi nu este aplicabilă pentru determinarea competenţei.
Precizările anterioare au fost făcute în raport cu aspectele reţinute de instanţele aflate în conflict, însă, în raport cu situaţia concretă din speţă, având în vedere că domiciliile a doi dintre pârâţi se situează pe teritoriul unui stat membru, regula aplicabilă pentru stabilirea competenţei este aceea conţinută de Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Conform articolului 5 alin. (1) din acest regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol.
Conform art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză.
Potrivit acestei dispoziţii, litigiile în materie contractuală pot fi examinate de instanţa de la locul de executare a obligaţiei care stă la baza cererii, cu alte cuvinte, obligaţia corespunzătoare dreptului contractual pe care se întemeiază acţiunea reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1976, De Bloos, 14/76, EU:C:1976:134, punctele 10-14).
Pe de altă parte, având în vedere că domiciliului unuia din pârâţi nu este situat pe teritoriul unui stat membru, sunt de observat dispoziţiile art. 1081 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora, în materie contractuală, competenţa instanţelor române este determinată de locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală.
În speţă, se poate pretinde în mod rezonabil că locul de executare a obligaţiei corespunzătoare dreptului contractual pe care se întemeiază acţiunea reclamantului se află în circumscripţia instanţei unde se situează bunul cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.
Cum în speţă se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu privire la un imobil, în ceea ce priveşte legea aplicabilă raportului juridic, sunt de observat şi dispoziţiile art. 4 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) potrivit cărora contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat imobilul.
Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamţ, aceasta fiind instanţa în circumscripţia căreia este rezonabil a se pretinde, în raport cu situaţia din speţă, că se află locul executării obligaţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.