Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 15 aprilie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta Agenţia de Credite şi Burse de Studii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Ministerul Educaţiei şi Cercetării, l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând să se constate neîndeplinite în mod culpabil de către pârâtul A. obligaţiile contractuale asumate în contractul nr. x/2006 pentru acordarea Bursei Speciale "Guvernul României", să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 157.850,00 Euro, formată din suma primită cu titlu de bursă reprezentând taxe de studiu, cheltuieli de cazare, masă, asigurări de sănătate şi transport în cuantum de 78.925,00 Euro şi penalităţile aferente calculate până la data de 18.12.2019 la un nivel de 10% pe an din suma totală datorată.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 6357 din data de 24 septembrie 2020 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă (dosar nr. x/2020), a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti. Dosarul a fost înregistrat la data de 5 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020.
Prin sentinţa civilă nr. 1782/28.11.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamanta Agenţia de Credite şi Burse de Studii în contradictoriu cu pârâtul A. şi a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 157850 Euro.
Împotriva sentinţei tribunalului, a formulat apel apelantul-pârât A..
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1782/28.11.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, a declarat recurs recurentul-pârât A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1150 A din 21 septembrie 2023, precum şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
În susţinerea căii de atac formulate, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. în susţinerea primului motiv de casare a învederat că reclamanta în mod greşit a înţeles să învestească instanţa cu pretenţii rezultând din contractul nr. x/2006 din 17 iulie 2006, fără să stabilească un cadru procesual care să fie opozabil şi celorlalţi semnatari, garanţii.
A argumentat că menţiunile din contract referitoare la faptul că "beneficiarul şi garanţii vor fi acţionaţi în justiţie", semnifică o coparticipare procesuală evidentă, al cărei scop este instituirea unei opozabilităţi a hotărârii faţă de garanţi, dar şi respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare.
A concluzionat că, deşi reclamanta cunoştea aceste aspecte, nu a iniţiat cererea de chemare în judecată cu respectarea acestui cadru legal, astfel încât instanţele fondului au pronunţat hotărârile cu încălcarea coparticipării impuse de dispoziţiile contractuale.
Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul a afirmat că instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile art. 20 din contractul nr. x din 17 iulie 2006 privitoare la soluţionarea pe cale amiabilă şi/sau pe calea medierii a oricăror neînţelegeri între părţi, iar în situaţia acţionării în instanţă, beneficiarii şi garanţii, urmau a fi chemaţi în judecată în două situaţii limitative, conform menţiunilor de la lit. a) şi b) ale art. 20 din contractul nr. x/2006.
Neaplicarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care contractul are putere de lege între părţile contractante, corelate cu prevederile art. 20 lit. a) şi b) din contract, a determinat introducerea unei cereri de chemare în judecată premature şi inadmisibile, în condiţiile în care recurentul pârât nu a fost notificat prealabil cu graficul de rambursare a sumelor, eşalonat pe 5 ani, căci numai după neplata primelor două rate se năştea dreptul la acţiune.
Recurentul a mai învederat că, în speţă, este incident unul dintre cazurile de exonerare de vinovăţie, şi anume cazul fortuit (art. 1351 alin. (1) şi (3) C. civ.), întrucât dată fiind afecţiunea medicală de care suferă, nu şi-a putut îndeplini obligaţiile contractuale şi deci, nu i se poate imputa nefinalizarea studiilor doctorale.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Agenţia de Credite şi Burse de Studii, raportat la dispoziţiile art. 21 din contract care stipulează obligaţii atât faţă de Agenţia de Credite şi Burse de Studii, dar şi faţă de PNUD - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. A susţinut că reclamanta, fără să dovedească modalitatea în care s-a substituit PNUD, a înţeles să formuleze singură cererea de chemare în judecată.
A mai menţionat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a legii şi în sensul că Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au aplicat greşit normele de drept material, obligându-l să plătească penalităţi de 78.925 euro, în contextul în care penalităţile, conform actelor invocate de reclamantă (tranzacţia nr. 759 din 26 aprilie 2017 şi adresa din 6 decembrie 2018), ar fi trebuit să fie de maxim 7.892,5 euro.
Un alt argument invocat de recurent se referă la faptul că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune.
A arătat că la data de 31 iulie 2010, respectiv 30 noiembrie 2015, reclamanta trebuia să facă aplicarea art. 19 din contractul nr. x din 2006, respectiv să rezilieze contractul fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate prealabilă, urmată de chemarea în judecată a beneficiarului şi a garanţiilor. În raport de prima dată indicată, dreptul material aplicabil prescripţiei, era Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie aplicabil în cauză era de trei ani.
A mai precizat că dreptul material la acţiune s-a prescris în termen de trei ani, calculat de la data la care studiile trebuiau finalizate conform prevederilor contractuale (31 iulie 2010, termen împlinit la 31 iulie 2013), având în vedere că simpla comunicare a unor notificări nu reprezenta un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei şi că sumele solicitate constituiau un drept de creanţă, patrimonial, supus termenului de prescripţie mai sus indicat.
Ca atare, a concluzionat că executarea obligaţiei stabilită în sarcina sa prin art. 12 alin. (1) raportat la art. 8 lit. a) din contractul nr. x/2006, respectiv de restituire a sumelor ce i-au fost plătite şi a penalităţilor contractuale, s-a prescris în termen de trei ani de la momentul întreruperii definitive a studiilor, fie 31 iulie 2013, fie 30 noiembrie 2018, astfel că instanţa ar trebui să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, Agenţia de Credite şi Burse de Studii a solicitat respingerea cererilor, excepţiilor şi apărărilor formulate de recurent şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.
Intimata a invocat excepţia tardivităţii recursului şi a netimbrării acestuia şi a arătat că se impune respingerea acestuia ca tardiv sau anularea căii de atac formulate.
Pe fondul recursului, a precizat că afecţiunile medicale de care recurentul suferă nu produc efecte juridice în cauza de faţă, dat fiind că la momentul judecării recursului A. are deplină capacitate de exerciţiu conform art. 37 şi 38 din C. civ., nefiind îndeplinite condiţiile prevederilor art. 43 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod şi nici cele prevăzute de art. 169 C. civ. în conformitate cu care "interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă".
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, indicat de recurent ca încadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., intimata a afirmat că nu se identifică care sunt normele de procedură ce au fost încălcate de instanţa de apel sau de fond şi nici care sunt deciziile ce se solicită a fi casate.
Mai mult, a arătat că părţile sunt singurele care au drept de dispoziţie cu privire la obiectul şi limitele procesului, că legea nu prevede obligativitatea instanţei de fond de a introduce în cauză garanţii şi că aceştia nefiind părţi în proces, instanţele nu aveau obligaţia să-i citeze legal.
Referitor la solicitarea recurentului de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematură şi inadmisibilă, a precizat că această cerere este în sine inadmisibilă, întrucât nu a fost invocată şi în apel, ci direct în recurs, este nemotivată şi lipsită de orice fundament juridic.
Faţă de modul de calcul al penalităţilor, intimata a reiterat că stabilirea procentului de penalităţi datorate în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei principale stipulate în contract de către recurentul pârât reprezintă o clauză penală, aceasta fiind stabilită anticipat, iar dispoziţiile art. 1538 alin. (1) C. civ. au fost printre cele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de admitere a acţiunii, dar şi că utilitatea clauzei penale rezultă din scutirea părţilor de orice probă cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului şi, implicit a cuantumului daunelor interese datorate de debitor.
A concluzionat că şi susţinerile referitoare la această problemă au fost invocate omisso medio.
A arătat că şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe tranzacţia dintre părţi, care modifică contractul şi îl susţine, tranzacţie ce reprezintă legea părţilor.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de recurent, a afirmat că există identitate de persoană între Agenţia de Credite şi Burse de Studii şi titularul raportului subiectiv dedus judecăţii, aşa cum rezultă din Actul adiţional numărul 1 la contract dar şi din O.G. nr. 27 din 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 602/31.08.2009, dar şi a H.G. nr. 1402/2009.
Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, intimata a arătat că nu poate fi primită aserţiunea recurentului pârât în sensul că din pricina neexercitării dreptului de a pretinde aceste pretenţii în justiţie în termenul de prescripţie de 3 ani (care ar fi expirat în 31 iulie 2013), ar fi intervenit prescriptibilitatea prezentei acţiuni, întrucât acest motiv de recurs a fost invocat omisso medio, dar şi pentru că prescripţia extinctivă guvernată de Decret nu poate produce efectul extinctiv învederat în cauză, atâta timp cât prin acţiunea introductivă a solicitat pretenţii după încheierea tranzacţiei dintre părţi, care datează din 26 aprilie 2017, când intrase deja în vigoare legea nouă, tranzacţie care oricum a întrerupt prescripţia, lege care se aplică şi notificării de plată din anul 2019.
A mai arătat că momentul până la care se putea invoca prescripţia a fost cu mult depăşit, recurentul pârât fiind decăzut din dreptul de a o invoca. Mai mult, aceste susţineri au fost invocate pentru prima oară în recurs, astfel că recursul şi din acastă perspectivă devine inadmisibil.
Motivul de recurs apare ca fiind nefondat, întrucât în speţă, operează instituţia întreruperii cursului prescripţiei, conform art. 2537 pct. 1 C. civ., iar acţiunea fiind pornită după 15 aprilie 2020, este introdusă în interiorul termenului de prescripţie de trei ani.
În legătură cu situaţia de boală a beneficiarului, a arătat că aceasta nu reprezintă caz fortuit şi prin urmare, recurentul-pârât nu poate fi exonerat de plata obligaţiilor asumate prin tranzacţie, care fiind un veritabil contract reprezintă legea părţilor.
A fost formulată cerere de intervenţie accesorie de către părinţii recurentului, A. şi B..
Excepţiile tardivităţii şi netimbrării recursului nu au mai fost susţinute de intimată, iar cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul fondat, însă numai în limitele şi pentru considerentele pentru ce se vor expune în continuare, după prealabila înlăturare a acelor critici găsite neîntemeiate.
Mai întâi, critica întemeiată pe prevederile 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referitoare la faptul că nu s-a respectat coparticiparea procesuală instituită pentru opozabilitatea hotărârii cu privire la garanţi şi că aceştia trebuiau acţionaţi în judecată alături de debitor, a fost formulată omisso medio, direct în calea de atac a recursului.
Prin urmare, nu poate fi analizată, deoarece recursul se exercită numai pentru motive care au făcut analiza instanţei inferioare şi care se regăsesc şi în apel, atunci când apelul şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel - cum este cazul în speţă.
Este de menţionat şi faptul că această critică nu scoate în evidenţă o încălcare a normelor de drept procesual sau material, întrucât creditorul avea facultatea, iar nu obligaţia de a acţiona în instanţă pe debitor, singur sau alături de garanţi, dat fiind caracterul accesoriu al fidejusiunii în raport cu obligaţia principală şi dat fiind că posibilitatea urmăririi garanţilor reprezintă un beneficiu de care creditorul e îndreptăţit să se folosească sau nu, iar nu o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile de care să se poată prevala debitorul pentru a o bloca; garanţia a fost încheiată în folosul creditorului, nu al debitorului, critica fiind nefondată şi din această perspectivă.
Subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - iar nu punctului 8 invocat de recurent -, recurentul-pârât a criticat sentinţa instanţei de apel şi prin prisma faptului că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă, afirmând că nu a dovedit în acest proces modalitatea prin care s-a substituit în drepturile Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Se constată că această susţinere a fost formulată tot omisso medio, direct în calea de atac a recursului, neputând face obiectul analizei instanţei de recurs.
Este adevărat că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, însă invocării acesteia direct în recurs i se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".
În speţă, nu au fost identificate motive pentru care recurentul pârât nu ar fi putut invoca această excepţie pe tot parcursul judecării cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului, întrucât toate actele prin care reclamanta şi-a justificat calitatea au fost depuse în dosarul instanţei de fond, acestea referindu-se la Contractul nr. x din 17 iulie 2006 privind acordarea Bursei Speciale Guvernul României şi la H.G. nr. 1402 din 2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Credite şi Burse de Studii (filele x, ds. Judecătoriei Sector 1 Bucureşti).
De altfel, excepţia nici nu era fondată, în condiţiile în care, dincolo de actul adiţional nr. x din 20.10.2009, încheiat în urma O.U.G. nr. 27/2009, prin care Centrul Naţional pentru Burse de Studii în Străinătate, ulterior Agenţia de Credite şi Burse de Studii prelua ca succesor legal toate drepturile şi obligaţiile stipulate pentru partenerul iniţial, P.N.U.D., rezulta din însăşi tranzacţia încheiată în anul 2017 între părţi că reclamanta Agenţia de Credite şi Burse de Studii era partenerul contractual al pârâtului şi avea calitate procesuală activă pentru raportul juridic dedus judecăţii.
Aceeaşi soluţie de respingere se impune şi cu privire la criticile legate de chestiunea cazului fortuit, constând în problemele de sănătate ale recurentului ce ar constitui o cauză exoneratoare de răspundere, dar şi cu privire la criticile legate de interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 din contractul nr. x din 17 iulie 2006 potrivit cu care beneficiarul şi garanţii urmau a fi chemaţi în judecată în două situaţii limitativ prevăzute, conform menţiunilor de la lit. a) şi b) ale art. 20 din contractul amintit şi numai după notificarea prealabilă a pârâtului cu graficul de rambursare a sumelor, eşalonat pe 5 ani, căci numai după neplata primelor două rate se năştea dreptul la acţiune.
Astfel, nici aceste critici nu au fost formulate prin motivele de apel, ci direct în recurs, omisso medio.
Examinând motivele de apel, se constată că în faţa instanţei anterioare s-au formulat critici privind faptul că în mod eronat s-a reţinut de către tribunal că pârâtul nu ar mai fi solicitat şi alte probe, privind faptul că doctoratul a fost întrerupt cu acordul Ministerului Educaţiei din cauza unui dosar penal, contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că din anul 2011 nu a mai întreprins nimic pentru a termina doctoratul, iar în anul 2019 s-a reînscris la doctorat, însă răspunsul Universităţii din Viena a venit la 30 septembrie 2020, ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.
Cu uşurinţă se poate observa că în apel nu s-au formulat critici cu privire la cazul fortuit ori cu privire la greşita interpretare şi neaplicare a art. 20 din contract.
Cum recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care implicit au fost cuprinse în motivele de apel, nici aceste argumente, încadrate în domeniul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
Vor fi găsite fondate, însă, prin efectul lor combinat, acele critici care se referă la prescripţie şi la greşita obligare la plata unor penalităţi de 78.925 euro, în contextul în care acestea, conform tranzacţiei invocate de reclamantă, ar fi trebuit să aibă un alt cuantum.
Astfel, dreptul la acţiune iniţial pentru restituirea sumelor încasate şi pentru plata eventualelor penalităţi, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale s-a născut la 31.07.2010, la finalul perioadei în care pârâtul îşi asumase potrivit art. 3 din contract că va finaliza studiile de doctorat, obligaţie neîndeplinită, regimul prescripţiei fiind cel reglementat de Decretul nr. 167/1958, incident la acel moment.
Potrivit art. 18 din Decretul 167/1958, instanţa judecătorească e obligată ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris, ceea ce face din prescripţie o chestiune de ordine publică ce poate fi invocată pentru prima dată în recurs.
În speţă, intimata reclamantă a invocat întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea de către pârât a obligaţiei sale, ultima dată prin intermediul Tranzacţiei nr. 759/2017 încheiată de părţi, acţiunea fiind întemeiată inclusiv pe acest din urmă act.
Înalta Curte, în acord cu intimata reclamantă, în analiza chestiunii prescripţiei va da acestei tranzacţii valenţe întreruptive de prescripţie în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interpretând-o ca o recunoaştere de către pârât a neîndeplinirii obligaţiei iniţiale şi ca o asumare a îndeplinirii ei ulterior (art. II din tranzacţie), precum şi de asumare de către pârât a consecinţelor contractuale în caz de neexecutare, dar numai în limita sumei de 86.817,5 euro pe care reclamanta o menţionează la art. III.
Prin urmare, acţiunea nu este prescrisă, însă atunci când sunt analizate pe fond drepturile reclamantei la rambursarea sumelor plătite şi la penalităţi şi obligaţiile pârâtului la astfel de plăţi, trebuie pornit de la limita în care părţile au convenit cuantumul debitului la momentul încheierii tranzacţiei întreruptive de prescripţie, respectiv 86.817,5 euro - compusă, cel mai probabil, din debitul principal de 78.925 euro şi penalităţi de 10%, respectiv 7.892,5 euro.
Prin urmare, în mod greşit instanţele fondului nu au verificat din oficiu chestiunea prescripţiei în raport de obligaţiile ajunse la scadenţă din contractul nr. x din 17 iulie 2006, ocazie cu care, constatând întreruperea acesteia ca efect al recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, trebuia să se verifice în ce limite a fost făcută recunoaşterea, iar la analiza fondului să ţină cont de aceste limite în stabilirea obligaţiilor pârâtului şi a drepturilor corelative ale reclamantei.
Prin urmare, constatând greşita aplicare a legii de către instanţa de apel în privinţa aspectelor mai sus reliefate, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, care urmează să valorifice aspectele mai sus expuse şi să dea eficienţă efectelor conţinutului tranzacţiei părţilor în analiza raportului juridic dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 1150A din 21 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2024.