Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cerererea înregistrată la data de 18.11.2020 pe rolul Judecătoriei Arad, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., rezilierea parţială a contractului de cesiune de drepturi şi obligaţii autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C., din vina pârâtei S.C. B. S.R.L., în ceea ce priveşte promisiunea de vânzare cumpărare a unei suprafaţe determinabile de 300 ha teren extravilan, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către aceasta; constatarea îndeplinirii condiţiilor de validitate în vederea transferului definitiv al drepturilor şi obligaţiilor pentru suprafaţa de teren de 300 ha determinabilă, conform contractului de cesiune de drepturi şi obligaţii anterior menţionat, prin acordul definitiv de cesiune a acestor drepturi şi obligaţii aferente suprafeţei de 300 ha teren, în schimbul sumei de 1.000.000 euro; constatarea rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă în cuantum de 1.000.000 euro, aplicată asupra imobilului înscris în CF nr. x Tauţ (CF vechi nr. x), nr. cad./top. 1122-1123/2/17; 1122-1123/2/18; 1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 şi radierea de la poziţia C.5 din CF nr. x Tauţ a acestei sarcini, ca urmare a plăţii sumei datorate prin remiterea drepturilor şi obligaţiilor pentru suprafaţa de teren de 300 ha arabil, conform petitului 2 din acţiune.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1170, art. 1315 şi art. 1549 C. civ.
La data de 09.12.2020, reclamantul a precizat că valoarea obiectului cererii este de 960.000 euro şi derivă din faptul că solicită rezilierea doar a părţii din contract ce reprezintă promisiunea de vânzare cumpărare pentru diferenţa de la 300 ha, cât reprezintă înlocuirea obligaţiei de plată de 1.000.000 euro cu 300 ha teren. A precizat că a înţeles să cedeze suprafaţa de 300 ha teren în schimbul acelei datorii, iar pentru diferenţa de 300 ha, cât a rămas din suprafaţa totală, solicită rezilierea.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii capetelor 2 şi 3 de cerere, cel de constatare a îndeplinirii condiţiilor de validitate, în vederea transferului definitiv al drepturilor şi obligaţiilor pentru suprafaţa de teren de 300 ha şi cel de constatare a rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
Prin sentinţa nr. 1897/19.04.2021, Judecătoria Arad a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
Prin precizarea de acţiune depusă la dosar la data de 13.12.2021, reclamantul a solicitat rezilierea parţială a contractului de cesiune de drepturi şi obligaţii autentificat sub nr. x/01.04.2019 de BNP C. din vina pârâtei S.C. B. S.R.L., în ceea ce priveşte promisiunea de vânzare cumpărare pentru suprafaţa determinabilă de 300 ha teren extravilan, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, constatarea rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă în cuantum de 1.000.000 euro, aplicată asupra imobilului din CF nr. x Tauţ (CF vechi nr. x), nr. cad./top. 1122-1123/3/17; 1122-1123/2/18; 1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 şi radierea acesteia de la poziţia C.5 din CF nr. x Tauţ, ca urmare a plăţii sumei datorate prin remiterea drepturilor şi obligaţiilor pentru suprafaţa de teren de 300 ha teren arabil, conform petitului 2 din acţiune.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 66/24.03.2022, Tribunalul Arad, secţia I civilă a anulat acţiunea, ca insuficient timbrată.
Prin decizia nr. 225/14.09.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
3. Al doilea ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 103/11.05.2023, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea.
Prin decizia nr. 15/31.01.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei; a obligat reclamantul la plata, către pârâta intimată, a sumei de 4150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..
Recurentul a arătat că în cauză este vorba de o cesiuni de drepturi şi obligaţii (cesiunea contractului) reglementată de art. 1315 C. civ., şi nu în prezenţa unei cesiuni de creanţă reglementată de art. 1566 din C. civ., motiv pentru care instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic civil supus judecăţii aplicând corelativ alte norme de drept material decât cele proprii acestui tip de raport juridic.
Pe de altă parte contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii semnat de părţi este un contract sub condiţie suspensivă, care i-a fiinţă doar după îndeplinirea condiţiilor suspensive prevăzute în acesta respectiv: sub condiţia dobândirii dreptului de creanţă de la S.C. D. S.R.L. de către S.C. B. S.R.L.; sub condiţia achiziţionării de către S.C. B. S.R.L. a imobilului înscris în CF nr. x Tauţ de la E. cu preţul de 70.000 euro şi totodată acordarea dreptului reclamantului de a avea opţiunea de cumpărare a imobilului nou dobândit pentru preţul de 88.000 euro în termen de 5 ani de la dobândire; sub condiţia ridicării dreptului de ipotecă asupra imobilului înscris în CF nr. x Tauţ nr. top. x;1122-1123/2/18;1122-1123/2/19; 1122-1123/2/20 iar până la ridicarea ipotecii să nu demareze executarea silită a reclamantului apelant.
Singura condiţie suspensivă îndeplinită de pârâtă a fost aceea a achiziţionării dreptului de creanţă de la S.C. D. S.R.L. prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/05.04.2019 de către F..
Doar după îndeplinirea acestor condiţii prealabile devin valabile drepturile şi obligaţiile asumate de părţi (ambele) prevăzute la art. 4 şi 5 din Contract.
Prevederea privitoare la achitarea unei sume de 3200 euro pentru fiecare hectar ce nu se găseşte în proprietatea S.C. B. S.R.L. la data de 30.03.2024 nu este o clauză penală, deoarece este improbabil ca S.C. B. S.R.L. să deţină la data de 30.03.2024 drepturile şi obligaţiile pentru 600 ha (pe care le-a achitat către S.C. D. S.R.L. dacă urmărim raţionamentul instanţei) să deţină şi dreptul de ipotecă, deşi dreptul de ipotecă nu mai poate exista din moment ce în schimbul banilor achitaţi de aceasta prin cesiunea de creanţă a dobândit drepturile şi obligaţiile pentru 600 ha. Să deţină o creanţă de 1.000.000 euro şi să mai aibă şi o clauză penală de 1.000.000 euro (3200 euro x 300 ha = 960.000 euro), cu alte cuvinte să deţină o creanţă de 2.000.000 euro dar şi terenul în valoare de 2.000.000 euro.
Instanţa de apel a acordat pârâtei atât terenul cât şi creanţa în baza căreia s-a transmis terenul, dar şi clauza penală de 3200 euro/300 ha fără să justifice din punct de vedere al dreptului material cum pot cele 3 operaţiuni să coexiste împreună.
Obligaţiile asumate de părţi la art. 4 şi 5 din Contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii sub condiţie suspensivă autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C. excedează prevederilor art. 1315 din C. civ., fiind o obligaţie de porte forte, dar care nu sunt legate de cesiunea drepturilor şi obligaţiilor, care este o operaţiune uno ictu în conformitate cu prevederile art. 1317 C. civ., cesiunea nefiind condiţionată de efectuarea unor alte operaţiuni ulterioare de către cedent, drept pentru care aplicarea unei clauze penale pentru neefectuarea unei operaţiuni de curtoazie este oprită de lege şi nu este reglementată de nici o normă civilă existentă.
Este greşit a se putea reţine că obligaţia este indivizibilă şi astfel nu se poate solicita rezoluţiunea parţială, dublat de faptul că reclamantul nu ar fi cerut o reducere a prestaţiilor (reclamantul poate cere reducerea prestaţiilor doar în ce priveşte obligaţiile asumate la art. 4 din contract), ci o rezoluţiune parţială, deoarece Contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii sub condiţie suspensivă autentificat sub nr. x/01.04.2019 de către BNP C. defalcă cele 600 ha în 300 ha în schimbul creanţei (moment în care logica juridică ne îndeamnă să considerăm creanţa stinsă) şi pentru 300 ha daune interese dacă nu se vor intabula în cartea funciară, iar pentru restul 300 contractul mai sus arătat conţine o veritabilă promisiune de cesiune de drepturi şi obligaţii. Raţiunea introducerii întregii suprafeţe de teren în contract a fost aceea ca, deşi pentru restul de 300 ha nu s-a achitat nimic, aceasta să rămână blocată pentru ca în cazul în care la data de 30.03.2024 S.C. B. S.R.L. nu primeşte cele 300 ha teren să existe bunuri care să poată fi executate.
O clauză penală de genul celei de mai sus este prohibită în momentul în care (aşa cum acreditează instanţa) drepturile şi obligaţiile pentru teren s-au operat odată cu semnarea contractului de cesiune de drepturi şi obligaţii, cesionarul substituindu-se întru totul cedentului, cedent care nu mai are nici o posibilitate de a-şi asuma ceva pentru ceva ce a transmis deja. Cum în prezenta cauză reclamantul (aşa cum refine instanţa) nu a asigurat transferul dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 300 ha teren rezultă sine qua non că contractul nu ar fi unul de cesiune deoarece nu el transferă dreptul de proprietate de la cedat la cesionar, acest atribuit aparţine exclusiv cesionarului care s-a substituit cedentului în toate drepturile şi obligaţiile din contract, fiind singurul în măsură să solicite cedatului respectarea obligaţiei de vânzare.
Instanţa de apel, în mod eronat consideră că obligaţiile asumate (gratuit, fără o contraprestaţie lucru neprevăzut de lege decât de către instituţia donaţiei) de către reclamant sunt prealabile şi absolut necesare pentru ca pârâta să îşi poată întabula terenurile pe numele său.
Astfel că este totalmente în afara cadrului legislativ reţinerea instanţei prin care aceasta consideră că pârâta intimată, deşi deţine documentele originale (promisiuni de vânzare cumpărare, titluri de proprietate) nu poate obţine dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu fără îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantul apelant (respectiv obligaţiile decurgând din convenţia de porte forte) de a identifica proprietarii terenurilor, de a obţine procuri autentice de la aceştia pentru a semna în numele acestora contractele autentice de vânzare cumpărare, să promoveze faţă de aceştia acţiuni judecătoreşti de obligaţie a face, să nu încheie cu terţe persoane promisiuni, cesiuni sau aduceri în garanţie.
Nu numai că pârâtul nu are o asemenea obligaţie, dar o asemenea obligaţie a fost transmisă deja către pârâtă care nu i-o mai poate restitui înapoi, nu poate imputa reclamantului ceea ce îi aparţine doar ei, pârâta fiind singura care trebuie să identifice proprietarii (doar deţine contractele de la S.C. D. S.R.L. unde apare numele şi datele de identificare ale acestora). De asemenea de ce A. trebuie să obţină procuri autentice de la proprietarii cedaţi când pârâta poate lesne încheia contractul direct cu proprietarii, fără a fi necesară o asemenea procură. De asemenea, pe numele cui să se emită aceste procuri, contractul spune că pe numele lui A., dar pârâta a interzis acest lucru prin notificările trimise reclamantului şi tuturor proprietarilor cedaţi şi, de asemenea, modificând obligaţia contractuală unilateral fără existenţa unui act adiţional corelativ, solicitând reclamantului prin notificări succesive să se prezinte la notar cu proprietarii care să semneze cu pârâta direct fără intervenirea vreunei procuri contract de vânzare cumpărare. Aşadar cum poate reţine instanţa că fără aceste procuri nu se putea încheia contractul de vânzare cumpărare din moment ce chiar pârâta s-a dezis de aceste procuri.
Atunci când clauzele contractuale sunt neclare sau contradictorii (aşa cum fără doar şi poate se poate spune fără a greşi de contractul de faţă) regula de interpretare este cea prevăzută de art. 1269 alin. (1) C. civ. respectiv întotdeauna contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă.
În cauză, cel care se obligă este A., sens în care interpretarea contractului trebuie să se circumscrie teoriei avansate (ba chiar şi dovedite) de A. şi nu teoriei avansate de pârâta S.C. B. S.R.L..
În plus, prin decizia atacată, în propria cale de atac a apelantului acestuia i s-a creat o situaţie mai împovărătoare decât cea surprinsă în sentinţa de fond, acolo unde instanţa de judecată a conchis doar faptul că nu se poate pronunţa asupra cererii de chemare în judecată a acestuia deoarece este oprită de aplicabilitatea principiului reglementat de art. 1556 C. civ. - exceptio non adimpleti contractus, deoarece în fapt nici una dintre părţile semnatare nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate, nici reclamantul şi nici pârâta, sens în care reclamantul nu poate cere rezoluţiunea contractului atât timp cât el însuşi nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
Astfel că în urma rejudecării cauzei în apelul reclamantului, deşi calea de atac a apelului este una într-adevăr una devolutivă totuşi acestuia nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea iniţială conţinută în sentinţa apelată.
Este evident că instanţa de apel a interpretat totalmente eronat actul juridic supus judecăţii şi, implicit, a aplicat alte norme materiale decât cele proprii cauzei reale deduse judecăţii sens în care în prezenta cauză este incident cazul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 6 dar şi pct. 8 C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului.
Arată intimata că recurentul pretinde că actul de cesiune de drepturi şi obligaţii autentificat sub nr. x/01.04.2019 este un contract sub condiţie suspensivă, care ia fiinţă doar după îndeplinirea condiţiilor suspensive prevăzute în acesta iar în cazul de faţă a fost îndeplinită o singură condiţie, anume aceea că intimata a dobândit de la societatea D. S.R.L. creanţa de 1.000.000 euro deţinută împotriva reclamantului.
Un astfel de argument nu este compatibil cu ceea ce a solicitat reclamantul prin cererea sa de chemare în judecată, anume să se constate că a operat cesiunea de drepturi şi obligaţii pentru o suprafaţă de 300 ha, în schimbul datoriei de 1.000.000 euro şi, astfel, acesta este liberat de datorie şi, totodată, rezoluţiunea parţială a contractului autentificat sub nr. x/01.04.2019. Or, în cazul în care contractul nu a fost perfectat datorită neîndeplinirii condiţiilor suspensive, cu excepţia uneia, este greu de înţeles cum acesta poate fi divizat conform dorinţei reclamantului, condiţia suspensivă afectând, în mod convenabil, doar naşterea obligaţiilor existente în sarcina sa. Mai mult, nu există niciun corespondent al susţinerilor acestuia în clauzele contractuale, astfel că nu pot fi luate în considerare de către instanţa de recurs.
Reclamantul a avut o poziţie oscilantă pe tot parcursul derulării procesului, astfel că şi-a precizat pretenţiile şi poziţia de mai multe ori, iar argumentele menite să îi susţină poziţia au fost diferite în fiecare grad procesual. Astfel, se poate observa că modul în care acesta a interpretat prevederile contractuale nu este unul unitar, scopul fiind, însă, unul singur, anume acela de a fi exonerat total de îndeplinirea obligaţiilor sale asumate faţă de intimată, în contextul în care s-a stins obligaţia sa de plată a sumei de 1.000.000 euro faţă de D. S.R.L..
Prin decizia recurată se face trimitere la contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/05.04.2019. încheiat între intimată şi societatea D. S.R.L., despre care se reţine că reprezintă un veritabil contract de cesiune de creanţă, iar contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii autentificat sub nr. x/01.04.2019 este considerat de instanţă ca având o natură juridică complexă, duală.
Instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a stabilit că cererea de chemare în judecată este nefondată, întrucât reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate faţă de intimată şi, totodată, nu poate fi dispusă rezoluţiunea parţială a contractului, întrucât nu avem de-a face cu o executare divizibilă a acestuia.
Din motivarea Curţii de Apel Timişoara rezultă foarte clar care au fost raporturile obligaţionale dintre părţi, fiind avute în vedere şi celelalte contracte conexe. Prin urmare, intimata a dobândit creanţa de 1.000.000 euro împotriva reclamantului recurent prin încheierea contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/05.04.2019. Este vorba despre o creanţă recunoscută şi asumată de către dl. A., conform Declaraţiei de recunoaştere a datoriei autentificate sub nr. x Această creanţă a fost garantată prin contracte de garanţie personală şi imobiliară, după cum arată instanţa. În contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii autentificat sub nr. x/01.04.2019, este indicat mecanismul de stingere a acestei creanţe, fiind menţionat, în mod expres, la punctul 1 că recurentul cesionează cu titlu oneros, în vederea scăderii din datoria menţionată în procesul-verbal de mediere drepturile şi obligaţiile derivate din contractele de vânzare-cumpărare primite de la societatea D. S.R.L., pentru o suprafaţă de aproximativ 600 ha teren arabil aflat pe raza comunelor Zărand, G. şi Olari, judeţul Arad şi se obligă să facă demersurile necesare pentru transferul dreptului de proprietate de pe actualii proprietari pe numele societăţii B. S.R.L..
Astfel, finalitatea urmărită prin încheierea contractului de cesiune de drepturi şi obligaţii constă în aceea că intimata a stins datoria de 1.000.000 euro pe care dl. A. o avea faţă de D. S.R.L., în schimbul dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de aproximativ 600 ha teren arabil. Cesiunea de drepturi şi obligaţii a avut loc odată cu semnarea contractului de cesiune, însă trebuia urmată de transferul dreptului de proprietate, context în care, într-adevăr se stingea datoria de plată a creanţei de 1.000.000 RON. În deplin acord cu cele reţinute de către instanţă şi arătate de intimată, a fost introdusă în contract clauza de la art. 7, care vizează obligarea acestuia la plata de daune-interese de 3.200 euro/ha, pentru fiecare dintre cele minim 300 ha cu privire la care intimata nu a devenit titulară în cartea funciară a dreptului de proprietate, aceasta fiind o veritabilă clauză penală, aşa cum este reglementată la art. 1538 C. civ.
Toate argumentele reclamantului recurent nu sunt de natură să ducă la admiterea recursului, în contextul în care instanţa de apel a făcut o analiză şi o interpretare complexe, bazate pe prevederi contractuale şi a aplicat dispoziţiile legale incidente, contrar celor susţinute de recurent. Motivarea instanţei de apel vizează tocmai aspecte privitoare la prezenta cauză, neputând fi acceptată susţinerea din recurs, în sensul că instanţa a reţinut elemente care pur şi simplu nu există la dosar. De asemenea, aşa cum am arătat şi mai sus, nu este incident nici motivul de casare de la pct. 8, ceea ce face ca recursul să fie total nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.
Art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa, din cererea de recurs, a motivelor de nelegalitate.
Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Înalta Curte constată că, deşi formal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul reclamantului nu deduce judecăţii argumente de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate.
Astfel, prin decizia atacată s-a reţinut, în esenţă, neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii judiciare, conform art. 1550 coroborat cu art. 1556 C. civ., datorită neîndeplinirii, de către reclamant, a propriilor obligaţii contractuale derivând din contractul de cesiune de drepturi şi obligaţii nr. 718/01.04.2019.
Instanţa de apel a reţinut că prin contractul menţionat, reclamantul s-a obligat faţă de intimata-pârâtă, pe de o parte, ca în schimbul preluării datoriei acestuia de 1.000.000 euro către S.C. D. S.R.L., să cedeze drepturile şi obligaţiile asumate prin promisiunile de vânzare-cumpărare încheiate pentru suprafaţa de 600 ha de teren, iar pe de altă parte, s-a obligat la obţinerea, de la proprietarii terenurilor în litigiu, a acordului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Prin preluarea obligaţiei reclamantului de a plăti suma de 1.000.000 euro, intimata-pârâtă a urmărit obţinerea dreptului de proprietate asupra terenului de 600 ha, iar nu dobândirea de la reclamantul apelant a drepturilor şi obligaţiilor proprii ale acestuia.
A mai reţinut instanţa de apel că reclamantul nu este titularul dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, astfel că el a cesionat doar drepturile şi obligaţiile asumate prin promisiuni de vânzare-cumpărare (respectiv obligaţii de a face) şi s-a obligat la fapta altuia (respectiv obţinerea acordului titularilor dreptului de proprietate pentru vânzarea cumpărarea terenurilor).
Referitor la obligaţiile asumate de reclamant, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt interdependente şi trebuie îndeplinite cumulativ, lucru care însă în cauză nu s-a realizat, în sensul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia principală, respectiv aceea de a asigura transferul dreptului de proprietate de la titularii acestui drept către intimata-pârâtă pentru suprafaţa de 600 ha, astfel încât nu are deschisă calea rezoluţiunii.
În ce priveşte solicitarea de rezoluţiune parţială a contractului formulată de reclamant, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu putea opera decât dacă executarea contractului era divizibilă or, în cauză, obligaţia asumată de reclamant prin contractul de cesiune (obţinerea transferului dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 600 ha în favoarea intimatei-pârâte) este una indivizibilă.
Cu privire la obligaţia asumată de intimata-pârâtă, instanţa de apel a constatat că obligaţia principală a fost îndeplinită, respectiv a preluat obligaţia reclamantului de a plăti către S.C. D. S.R.L. suma de 1.000.000 euro. Neîndeplinirea celorlalte obligaţii ale intimatei-pârâte (de a achiziţiona imobilul identificat în contract de la E., ridicarea ipotecii constituită asupra imobilului proprietatea fiului său, respectarea dreptului de răscumpărare al reclamantului şi neînceperea procedurii executării silite faţă de acesta) nu dau dreptul la rezoluţiune, în condiţiile în care reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia principală asumată (aceea a obţinerii pentru pârâta intimată a dreptului de proprietate asupra terenului).
Cererea reclamantului de constatare a rămânerii fără obiect a dreptului de ipotecă asupra imobilului fiului său şi radierea acestui drept a fost apreciată de către instanţa de apel netemeinică, dat fiind că aceasta este o cerere accesorie constatării stingerii propriilor obligaţii ale reclamantului, pe care acesta nu le-a îndeplinit.
Prin recursul formulat, reclamantul afirmă că "...instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic supus judecăţii aplicând corelativ alte norme de drept material decât cele proprii acestui tip de raport juridic".
Înalta Curte constată că greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii a constituit motiv de recurs într-o reglementare anterioară a exercitării căii de atac a recursului dată de C. proc. civ., care nu se mai regăseşte în actuala configuraţie juridică a căii extraordinare de atac.
Prin urmare, recurentul grefează aspectele deduse judecăţii în recurs pe o premisă greşită, ce nu are corespondent în legislaţia actuală.
Mai arată recurentul că această greşeală de interpretare a actului juridic este determinată de faptul că instanţa de apel face o pretinsă confuzie între cesiunea de drepturi şi obligaţii reglementată de art. 1315 C. civ. (incidentă cauzei, potrivit recurentului) şi cesiunea de creanţă reglementată de art. 1566 C. civ.
Prin această susţinere, recurentul dovedeşte că nu se raportează la considerentele instanţei de apel, care nu analizează natura juridică a contractului, ci verifică îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii judiciare din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor părţilor.
Recurentul expune condiţiile suspensive sub care a fost încheiat contractul de cesiune (sub condiţia dobândirii dreptului de creanţă de la S.C. D. S.R.L. de către S.C. B. S.R.L.; sub condiţia achiziţionării de către S.C. B. S.R.L. a imobilului înscris în CF nr. x Tauţ de la E. cu preţul de 70.000 euro şi totodată acordarea dreptului reclamantului de a avea opţiunea de cumpărare a imobilului nou dobândit pentru preţul de 88.000 euro în termen de 5 ani de la dobândire; sub condiţia ridicării dreptului de ipotecă asupra imobilului anterior menţionat, iar până la ridicarea ipotecii să nu demareze executarea silită a reclamantului) şi arată că singura condiţie care a fost îndeplinită de către pârâtă este aceea că a achiziţionat dreptul de creanţă de la S.C. D. S.R.L. prin contractul de cesiune de ecreanţă nr. x Precizează recurentul că numai după îndeplinirea celor trei condiţii suspensive devin valabile drepturile şi obligaţiile asumate de părţi la pct. 4 şi 5 din contract.
Înalta Curte constată că printr-o astfel de expunere recurentul nu combate considerentele instanţei de apel privind neîndeplinirea, de către acesta, a obligaţiilor proprii, ca fundament pentru îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii solicitate chiar de către recurent, ci realizează o descriere a clauzelor contractuale lipsită de eficienţă juridică din perspectiva unor eventuale critici de nelegalitate în recurs.
Considerentele instanţei de apel nu au vizat îndeplinirea sau neîndeplinirea unei condiţii suspensive inserate în contract, ci dacă obligaţia principală asumată de recurentul-reclamant a fost dusă la îndeplinire, pentru ca acesta să poată uza cu succes de rezoluţiunea pe cale judiciară a contractului, astfel cum aceasta a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, precum şi faptul că neîndeplinirea anumitor obligaţii de către pârâtă nu era de natură să atragă rezoluţiunea dacă reclamantul nu îşi îndeplinise obligaţia principală.
În continuare, recurentul afirmă că prevederea privitoare la achitarea unei sume de 3200 euro pentru fiecare hectar ce nu se găseşte în proprietatea S.C. B. S.R.L. la data de 30.03.2024 nu este o clauză penală. Apoi arată că instanţa de apel a acordat propriu-zis pârâtei şi terenul şi creanţa în baza căreia s-a transmis terenul şi clauza penală de 3200 euro/300 ha, fără să justifice din punct de vedere al dreptului material cum pot cele trei operaţiuni să coexiste. Se întreabă dacă interpretează bine modalitatea de plată a cesiunii, dacă are vreo logică o clauză penală care să se aplice doar pentru suprafaţa de 300 ha şi nu pentru întreaga suprafaţă de 600 ha. Învederează că obligaţiile asumate de părţi la pct. 4 şi 5 din contractul de cesiune excedează prevederilor art. 1315 C. civ. şi că cesiunea nu este condiţionată de efectuarea unor alte operaţiuni ulterioare de către cedent, drept pentru care aplicarea unei clauze penale pentru neefectuarea unei operaţiuni de curtoazie este oprită de lege şi nu este reglementată de nicio normă civilă existentă.
Faţă de considerentele instanţei de apel expuse anterior, Înalta Curte constată că aceste susţineri reprezintă afirmaţii străine de contextul juridic în care a fost respins apelul reclamantului, întrebări retorice lipsite de valoarea juridică şi aprecieri asupra conţinutului unor clauze contractuale, aspecte ce nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât se plasează în afara motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentul învederează că "Şi în privinţa cererii de rezoluţiune parţială instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală...", că "Este greşit a se putea reţine că obligaţia este indivizibilă şi astfel nu se poate solicita rezoluţiunea parţială, dublat de faptul că reclamantul nu ar fi cerut o reducere a prestaţiilor...", însă nu dezvoltă aceste susţineri din perspectiva unor critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci se referă în continuare la conţinutul şi interpretarea clauzelor contractuale, care excedează controlului judiciar în calea extraordinară a recursului.
Simpla afirmare a faptului că soluţia instanţei de apel este una greşită, nesusţinută de argumente care să contureze aspecte de nelegalitate specifice etapei procesuale de dezbatere a recursului, nu este suficientă pentru a atrage incidenţa cazurilor de casare invocate, fiind sancţionată cu nulitatea.
În continuare, recurentul învederează că "Instanţa de apel în mod eronat consideră că obligaţiile asumate (gratuit, fără o contraprestaţie, lucru neprevăzut de lege decât de către instituţia donaţiei) de către reclamant sunt prealabile şi absolut necesare pentru ca pârâta să îşi poată întabula terenurile pe numele său"; că această statuare este în afara cadrului legislativ şi nu răstoarnă prevederile art. 1315 C. civ. potrivit cărora cesionarul se substituie integral cedentului dobândind toate drepturile şi obligaţiile asumate în contractul cu cedatul; că pârâta este singura care poate identifica proprietarii, întrucât deţine contractele de la S.C. D. S.R.L., unde apar numele şi datele de identificare ale acestora.
Din nou se întreabă retoric: de ce A. trebuie să obţină procuri autentice de la proprietarii cedaţi?; pe numele cui să se emită aceste procuri dacă pârâta a interzis acest lucru prin notificările trimise reclamantului şi tuturor proprietarilor cedaţi şi a modificat obligaţia contractuală unilateral fără existenţa unui act adiţional corelativ?; cum poate reţine instanţa că fără aceste procuri nu se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare din moment ce chiar pârâta s-a dezis de aceste procuri?; cum putea reclamantul să promoveze acţiuni de chemare în judecată a proprietarilor cedaţi dacă acesta şi-a înstrăinat aceste drept pârâtei?; ce anume se reproşează lui A.?
Apoi concluzionează că "...atunci când clauzele contractuale sunt neclare sau contradictorii (aşa cum fără doar şi poate se poate spune fără a greşi de contractul de faţă) regula de interpretare este cea prevăzută de art. 1269 alin. (1) C. civ. respectiv întotdeauna contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă. În cazul nostru cel care se obligă este A. sens în care interpretarea contractului trebuie să se circumscrie teoriei avansate (ba chiar şi dovedite) de A. şi nu teoriei avansate de pârâta S.C. B. S.R.L. cam prea uşor îmbrăţişată de instanţă."
Este de observat că recurentul se prevalează în mod constant de o interpretare a clauzelor contractuale care nu poate fi avută în vedere de către instanţa de recurs, expune întrebări retorice ce nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de lege şi nu combate dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii, respectiv la faptul că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia principală de a asigura transferul dreptului de proprietate de la titularii acestui drept către intimata-pârâtă pentru suprafaţa de 600 ha (astfel încât nu are deschisă calea rezoluţiunii).
Mai susţine recurentul că prin decizia atacată i s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac decât prin sentinţa de fond, prin care instanţa a reţinut că niciuna din părţi nu şi-a îndeplinit obligaţiile, însă acest aspect este lipsit de relevanţă în contextul cauzei pendinte, în care îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii este determinată de îndeplinirea obligaţiilor reclamantului (care nu s-a realizat).
Pentru încă o dată, în finalul memoriului de recurs, recurentul învederează că "Este evident că instanţa de apel a interpretat totalmente eronat actul juridic supus judecăţii şi implicit a aplicat alte norme decât cele proprii cauzei reale deduse judecăţii sens în care în prezenta cauză este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 dar şi de pct. 8 din C. proc. civ..".
A mai arătat recurentul că "...instanţa de apel a motivat sentinţa pe de o parte inserând şi motive străine de natura pricinii...reţinând elemente care pur şi simplu nu există la dosar, în schimb existând la dosar dovezi totalmente opuse celor reţinute de instanţă, dar în acelaşi timp a aplicat şi norme de drept material în mod greşit, norme care reglementează alte operaţiuni juridice decât cele supuse judecăţii".
O asemenea modalitate de redactare a memoriului de recurs dovedeşte ignorarea, de către recurent, a dezlegărilor jurisdicţionale date de către instanţa de apel, ceea ce determină imposibilitatea de încadrare a criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, cu consecinţa incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. privind sancţiunea nulităţii.
Împrejurarea că recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât simpla indicare a textului de lege nu atrage incidenţa acestuia, dacă argumentele subsumate nu corespund unor reale critici de nelegalitate.
Având în vedere soluţia ce se va da asupra recursului, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă, prin reprezentant convenţional, constând în onorariu de avocat în cuantum de 75000 RON, dovedit cu factura depusă la dosar, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare faţă de care va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul anterior menţionat, în favoarea intimatei-pârâte.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 15 din 31 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă şi va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatei-pârâte B. S.R.L..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 15 din 31 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatei-pârâte B. S.R.L..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.