Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 25.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei situate în Comuna Jilava, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 30 mp, identificate cu numărul de inventar 152, şi a terenului aferent, iar, la perfectarea contractului, să se ţină cont de valoarea şi preţul de vânzare conform Legii nr. 85/1992, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 85/1992, ale Legii nr. 114/1997, art. 194-204 C. proc. civ., art. 106 alin. (4) din Codul muncii pentru perioada 2015-2017.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă, întrucât terenul aferent locuinţei se află în proprietatea publică a Statului Român, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 10118/01.11.2021, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta să vândă reclamantei locuinţa de serviciu situată în Staţia Jilava, comuna Jilava, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 30 mp, şi terenul aferent (exclusiv cel de sub construcţie), deţinute de către reclamantă în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.03.2021, la preţul stabilit prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, la data formulării cererii de cumpărare de către chiriaş; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia nr. 1343/A/18.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei.
Prin decizia nr. 952/14.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul; a casat decizia civilă şi a reţinut cauza spre rejudecarea apelului.
3. Al doilea ciclu procesual
Prin decizia nr. 307/23.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins, în tot, acţiunea, ca nefondată; a păstrat dispoziţia instanţei privind soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A., învederând următoarele aspecte:
-Instanţa de apel trebuia să ţină seama de dezlegarea dată deja asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţa prezumţiei de lucru judecat privind dezlegarea deja dată chestiunii litigioase în dosarul civil nr. x/2019.
-La dosarul cauzei se regăsesc toate acele hotărâri judecătoreşti prin care s-au vândut locuinţele de serviciu aflate pe terenul Statului Român, imobilul din prezentul litigiu fiind situat chiar lângă unul din imobilele referitor la care s-a dat o soluţie contrară celei din această cauză (dosar nr. x/2018-Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă).
-Instanţa de apel nu a luat în considerare dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 85/1992, art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 61/1990, ce privesc dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata construcţiei. Tocmai în temeiul acestor dispoziţii legale Consiliul de administraţie al CFR a aprobat ca angajaţii CFR şi terţii care nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România să primească, sub formă de concesiune, cotele de terenuri aferente, pe toată durata existenţei clădirii.
-Prin prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992, legiuitorul a instituit posibilitatea achiziţionării, în condiţii speciale, mai favorabile, doar a locuinţelor de serviciu. Practic, pârâta apelantă CFR ori de câte ori a vândut acest tip de case (locuinţe de serviciu) în temeiul Legii nr. 85/1992, pentru terenul aferent construcţiei a atribuit cumpărătorului un drept de superficie pe durata existentei construcţiei.
-Cu privire la aplicabilitatea unor prevederi din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea SNCFR, recurenta arată că, faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 11 din actul normativ, instanţa trebuia să constate că locuinţa în litigiu nu face parte din infrastructura feroviară publică, ci constituie un element al ansamblului infrastructurii feroviare private, potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998.
-Pentru identitate de raţiune, dacă art. 7 alin. (1) se aplică şi în cazul contractelor de închiriere încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, atunci se aplică şi dacă destinaţia de locuinţă a fost dobândită ulterior intrării în vigoare a legii, însă construcţia a fost edificată anterior, din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Tribunalul Bucureşti, au tranşat deja această chestiune invocată referitoare la faptul că imobilul nu avea destinaţia de locuinţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, constatând faptul că nu prezintă importanţă destinaţia iniţială a construcţiei.
-Prevederile art. 2 din Legea nr. 85/1992 permit ca locuinţele de serviciu să se poată vinde chiar şi dacă sunt în curs de execuţie. Recurenta, văzând că încă din anul 2014 locuinţa în litigiu a fost propusă spre vânzare, dar nu s-a luat cu adevărat niciodată o măsură în acest sens, s-a adresat instanţei de judecată cu o cerere privind obligaţia de a face, respectiv a solicitat ca locuinţa să fie vândută către ea.
-Instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 5/21.01.2008 a Înaltei Curţi cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ, obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
-Cu privire la obligaţia impusă pârâtei prin deciziile ICCJ nr. 5/2008 şi nr. 3/2013, de a vinde aceste tipuri de imobile, arată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 85/1992 astfel cum a fost interpretat prin deciziile ICCJ menţionate, iar recurenta a făcut dovada că este titulara contractului de închiriere nr. x/25.03.2021.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, întrucât decizia atacată a fost pronunţată de către o instanţă de recurs, excepţia de nulitate, întrucât prin motivele de recurs nu sunt dezvoltate aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că bunurile proprietate publică din prezentul litigiu nu sunt alienabile prin mijloace de drept privat, fiind incidente dispoziţiile art. 861 alin. (1) C. civ.
Prin notele scrise depuse la data de 19.11.2024, recurenta a solicitat respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
În cauză, obiectul litigiului l-a constituit cererea reclamantei de obligare a pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare a locuinţei situate în Comuna Jilava, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 30 mp, identificate cu numărul de inventar 152, şi a terenului aferent, iar, la perfectarea contractului, să se ţină cont de valoarea şi preţul de vânzare conform Legii nr. 85/1992.
Potrivit art. 94 lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă "cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe".
Prin urmare, în cauză este dedusă judecăţii o obligaţie de a face dată de lege în competenţa materială a judecătoriei, întrucât solicitarea de obligare a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuţie se circumscrie acestui obiect.
În acest sens, se reţine că prin sentinţa nr. 10118/01.11.2021, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta să vândă reclamantei locuinţa de serviciu situată în Staţia Jilava, comuna Jilava, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 30 mp, şi terenul aferent (exclusiv cel de sub construcţie), deţinute de către reclamantă în temeiul contractului de închiriere nr. x/25.03.2021, la preţul stabilit prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, la data formulării cererii de cumpărare de către chiriaş; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia nr. 1343/A/18.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinţei.
Prin decizia nr. 952/14.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul pârâtei; a casat decizia civilă şi a reţinut cauza spre rejudecarea apelului, soluţionat prin decizia nr. 307/23.04.2024, recurată în prezenta cauză.
Împrejurarea că prin această hotărâre (decizia nr. 307/23.04.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) s-a dat o soluţie asupra apelului nu este de natură să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, întrucât rejudecarea apelului s-a realizat urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă împotriva apelului soluţionat de către tribunal hotărârea fiind, astfel, definitivă.
Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a judecat ca instanţă de recurs şi, admiţând recursul împotriva hotărârii pronunţate de tribunal în apel, a casat această hotărâre şi a rejudecat apelul conform art. 498 C. proc. civ., text legal care la alin. (1) statuează că "În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop".
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 307 din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 307 din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.