Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2022 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 373.340 RON, cu titlu de prejudiciu, la care se vor adăuga accesoriile (dobânzi şi penalitati de întârziere) calculate până la data plăţii sau recuperării integrale a prejudiciului conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; cu cheltuieli de judecată.
Prin notele de şedinţă, pârâtul A. a invocat prescripţia dreptului material la acţiune.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin sentinţa nr. 258/15.05.2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj
Prin decizia nr. 27/A/31.01.2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul A., care a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2528 C. civ., în cauză momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al presupusei săvârşiri a faptei ilicite, care este anul 2011.
ANAF trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea încă din anul 2011, având în vedere că prin însuşi Raportul de inspecţie fiscală, la pagina 4, reclamanta reţine datele calendaristice la care societatea B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent declaraţiile 394 şi deconturi de TVA, în care a declarat achiziţiile de la societatea C. S.R.L., după cum urmează: în trimestrul II 2010 S.C. B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent sub nr. x/24.01.2011 declaraţia informativa cod 394 în care este declarată achiziţia de la S.C. C. S.R.L. în valoare de 57.000 RON cu TVA de 13.680 RON; în semestrul I 2011 S.C. B. S.R.L. a depus la organul fiscal competent sub nr. x/26.07.2011 declaraţia informativă cod 394 în care este declarată achiziţia de la S.C. C. S.R.L. în valoare de 400.000 RON cu TVA de 96.000 RON; operatorul economic a depus deconturi de TVA pentru perioada 01.06.2010- 30.06.2011, sumele declarate în deconturi sunt aproximativ egale cu sumele din declaraţiile informative 394 aferente semestrului II 2010 şi semestrul I 2011;operatorul economic a depus declaraţii 101 privind impozitul pe profit pentru anii 2010 şi 2011.
Aceste din urmă declaraţii se referă la următoarele facturi: factura seria x/10.09.2010 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 300.000 RON bază impozabilă şi TVA aferentă în valoare de 72.000 RON; factura seria x/26.11.2010 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 100.000 RON bază impozabilă şi TVA aferentă în valoare de 24.000 RON; factura seria x/18.03.2011 reprezentând prestări servicii conform contract nr. x/02.08.2010 în valoare de 57.000 RON bază impozabilă şi TVA aferentă în valoare de 13.680 RON; facturi înregistrate în contabilitatea firmei B. S.R.L. emise de către societatea C. SRL
Aşadar, termenul de prescripţie a răspunderii civile curge din anul 2011, iar în anul 2019 acest termen expiră, în condiţiile în care constituirea de parte civilă în dosar penal nr. x/2018 împotriva administratorilor societăţii B. S.R.L. pentru suma solicitată prin prezentul dosar civil cu titlu de prejudiciu, ca urmare a unei fapte ilicite, a avut loc la data de 01.07.2020, deci tot ulterior împlinirii termenului de 8 ani, iar prezenta acţiune a fost introdusă la data de 20.12.2022, deci ulterior împlinirii termenului de 8 ani.
La data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Noul C. civ., iar prescripţia răspunderii civile în prezenta cauză a început sub imperiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea." Aceasta relativ la faptul că încă din data de 26.07.2011 (conform Raportului de inspecţie fiscală, la pagina 4, pct. 2) societatea B. S.R.L. .a terminat de depus actele contabile (declaraţii şi deconturi) pentru cele trei facturi în discuţie. Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 sunt similare cu cele ale art. 2528 din Noul C. civ., dar practica Înaltei Curţi este aceeaşi în privinţa aplicării acestor prevederi din decret, statuând că în aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al săvârşirii faptei ilicite.
Recurentul învederează că trebuie avută în vedere şi Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi anume data de 15.05.2020 şi nici măcar data de 19.03.2014, care este data Raportului de Inspecţie Fiscală (paguba fiind fiind preexistentă acestora şi posibil de determinat prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului).
În pofida acestei dezlegări date de către instanţa supremă prin decizia invocată mai sus, instanţa de apel din prezenta cauză ignoră faptul că scopul reglementării de către legiuitor, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă (adică data săvârşirii faptei ilicite) a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptăţeşte pe reclamantă să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi anume data de 15.05.2020) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă reclamanta şi instanţa de apel că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
6. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.
A arătat intimata că în mod corect a reţinut instanţa de apel că soluţia primei instanţe este greşită, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia prescripţiei dreptului material la acţiunea prin care se solicita repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită urmărită iniţial ca infracţiune, dar şi a prevederilor din C. proc. pen. incidente. Reclamantul a fost cercetat penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, constând în aceea că în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada septembrie 2010 - martie 2011, a înregistrat în evidenţa financiar-contabilă a societăţii 3 facturi fiscale fictive emise de C. S.R.L., cauzând un prejudiciu bugetului de stat prin diminuarea impozitului pe profit şi a TVA de plată aferent acestor facturi fiscale. Din cuprinsul Ordonanţei de clasare din data de 14.11.2022 reiese că doar în urma cercetărilor penale care au vizat activitatea economică a mai multor societăţi comerciale s-a putut concluziona că C. S.R.L. era o societate cu un comportament de tip fantomă care nu avea activitate comercială. Astfel, organul de urmărire penală a reţinut că facturile fiscale emise de această societate şi înregistrate ulterior în contabilitatea societăţii administrate de reclamant nu reflectau activităţi economice reale, fiind întocmite în mod fictiv. Astfel, doar în cadrul cercetărilor penale s-a putut stabili că fapta reclamantului, de înregistrare în contabilitatea societăţii a celor trei facturi fiscale era una ilicită, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.
În aceste condiţii, este greşită susţinerea recurentului că intimata putea cunoaşte atât prejudiciul cauzat cât şi pe cel răspunzător de producerea lui la data înregistrării celor trei facturi fiscale în evidenţa societăţii administrate de pârât, respectiv în luna martie 2011, câtă vreme caracterul fictiv al operaţiunilor economice reflectate în aceste facturi s-a stabilit de către organul de urmărire penală doar în urma unor cercetări penale încrucişate care au vizat activitatea mai multor societăţi comerciale. În lipsa stabilirii caracterului fictiv al operaţiunilor economice reflectate în facturi, exercitarea dreptului de deducere de către societate era legală.
Totodată, în mod corect reţine instanţa de apel că intimata nu putea în mod obiectiv să cunoască la data înregistrării în contabilitatea B. S.R.L. a celor trei facturi fiscale, că acestea au caracter fictiv, că nu reflectă operaţiuni economice reale, astfel încât societatea nu avea dreptul să solicite reducerea impozitului pe profit şi a TVA de plată în baza acestora, sumele de care a beneficiat în acest fel reprezentând un prejudiciu cauzat bugetului statului. Astfel, doar în cadrul cercetărilor penale s-a putut stabili caracterul fictiv al facturilor fiscale, fiind posibilă astfel determinarea prejudiciului cauzat prin înregistrarea lor în contabilitatea societăţii şi identificarea persoanei vinovate de săvârşirea faptei ilicite care întrunea elementele constitutive ale unei infracţiuni. Ca atare, în mod obiectiv intimata nu putea cunoaşte cele două elemente prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., necesare pentru promovarea acţiunii de faţă, înainte ca organul de urmărire penală să stabilească caracterul fictiv al facturilor fiscale înregistrate de pârât în contabilitatea societăţii şi să determine astfel prejudiciul cauzat bugetului de stat şi persoana vinovată de producerea acestuia. Aceste elemente stabilite de către organul de urmărire penală au fost aduse la cunoştinţa intimatei prin comunicarea Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit la data de 15.05.2020 în dosarul penal nr. x/2018.
Faţă de cele cele reţinute în Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică încheiat în data de 15.05.2020, intimata s-a constituit parte civilă cu suma de 373.340 RON, în dosarul nr. x/2018, la care se vor adăuga accesoriile (dobânzi şi penalitati de întârziere) calculate până la data plăţii sau recuperării integrale a prejudiciului conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.
Astfel, constituirea de parte civilă s-a făcut în faza de urmărire penală, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.. Întrucât în urma pronunţării Deciziei CCR nr. 358/2022, reclamantul nu mai putea fi cercetat penal dacă s-a împlinit termenul general de prescripţie al răspunderii penale, prin Ordonanţa din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brasov s-a dispus clasarea cauzei faţă de inculpat ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Având în vedere că instanţa penală nu a mai putut fi sesizată cu privire la infracţiunea săvârşită de reclamant, acţiunea civilă formulată în cursul urmăririi penale a rămas nesoluţionată, instanţa penală fiind singura care putea să se pronunţe asupra acesteia. În aceste condiţii, partea vătămată constituită parte civilă în procesul penal, mai putea să obţină repararea prejudiciului cauzat prin infracţiunea pentru care a fost cercetat inculpatul numai dacă sesiza instanţa civilă cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că este greşită concluzia tribunalului în sensul că intimata putea promova acţiune începând cu luna martie 2011, câtă vreme urmărirea penală faţă de inculpat a început doar la data de 14.01.2019, în cursul cercetărilor penale stabilindu-se prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii pentru care era cercetat.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 2528 C. civ., intimata putea promova acţiune numai începând cu data de 01.07.2020, data de la care a putut cunoaşte atât prejudiciul cauzat cât şi pe cel răsăunzător de producerea lui, prin comunicarea, de către organul de urmărire penală, a Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit la data de 15.05.2020 în dosarul penal nr. x/2018
Referitor la susţinerile recurentului potrivit cărora prescripţia răspunderii civile în prezenta cauza a început sub imperiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, intimata arată că, atât în fata instanţei de fond, cât şi în apel, nu s-a susţinut de către recurent ca fiind acesta temeiul legal aplicabil prescripţiei răspunderii civile, ci dispoziţiile Noului C. civ. (art. 1394).
Totodată, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, conform art. 2537 pct. 3 coroborat cu art. 2541 alin. (6) C. civ., termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune s-a întrerupt până la data comunicării către intimată a ordonanţei de clasare. Astfel, începând cu data de 23.11.2022, data comunicării ordonanţei de clasare, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 8 ani pentru promovarea acţiunii.
Mai arată intimata că este greşită susţinerea recurentului potrivit căreia acesta poate fi tras la răspundere civilă doar în intervalul de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recurentul critică, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie în ce priveşte cererea reclamantei de recuperare a prejudiciului produs bugetului de stat prin fapta de evaziune fiscală săvârşită de către acesta, obiect al dosarului penal nr. x/2018, finalizat prin Ordonanţa de clasare din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov în sensul constatării intervenirii prescripţiei penale, dosar în care reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 373.340 RON (prejudiciu şi accesorii), sumă solicitată în cadrul prezentului litigiu datorită nesoluţionării laturii civile în procedura penală.
În concret, recurentul pretinde că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în ce priveşte răspunderea civilă este acela al săvârşirii ultimului act infacţional (fapta de evaziune constând în înregistrarea în evidenţa contabilă, de către B. S.R.L., prin reprezentant legal A., a trei facturi fictive emise de S.C. C. SRL), respectiv martie 2011, iar nu momentul reţinut de către instanţa de apel, respectiv acela al comunicării, către reclamantă, a Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în dosarul penal nr. x/2018 la data de 15.05.2020, termenul de prescripţie fiind de 8 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen.
Critica este nefondată.
Înalta Curte reţine că recurentul a fost cercetat penal în dosar nr. x/2018 pentru săvârşirea faptei de evaziune fiscală în formă continuată (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968).
În cadrul cercetării penale a fost întocmit, la data de 15.05.2020, Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică care a stabilit că reprezentantul legal al S.C. B. S.R.L. (recurentul din prezenta cauză) a adus, prin faptele sale, un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum total de 373.340 RON (prejudiciu efectiv şi accesorii).
Faţă de cele reţinute prin acest raport, intimata-reclamantă s-a constituit parte civilă cu suma mai sus menţionată.
Prin Ordonanţa din 14.11.2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, s-a dispus, faţă de recurent, clasarea cauzei întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale (cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.) în raport cu statuările cuprinse în Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act".
În cauză, momentul de începere a curgerii prescripţiei la care se raportează recurentul este acela al săvârşirii ultimei acţiuni, respectiv martie 2011, însă acesta confundă momentul începerii curgerii prescripţiei în materie penală, cu momentul începerii curgerii prescripţiei în materie civilă.
Astfel, este adevărat că potrivit art. 1394 C. civ. "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea civilă", însă aceasta nu înseamnă că cele două prescripţii au momente de pornire identice.
Chiar dacă durata celor două termene de prescripţie este aceeaşi, conform art. 1394 C. civ., momentele de început ale acestora nu se suprapun, ci se calculează în mod distinct şi specific materiei din care provin.
Dacă pentru fapte penale legiuitorul a prevăzut că momentul începerii prescripţiei se raportează la data săvârşirii faptei (data încetării acţiunii/inacţiunii, data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, sau data săvârşirii ultimului act, după caz), în cazul răspunderii civile acest termen curge "...de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" (art. 2528 alin. (1) C. civ.).
Or, în speţă, data la care intimata-reclamantă a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de ea nu este momentul săvârşirii ultimei acţiuni din cadrul infracţiunii continuate cum eronat susţine recurentul (martie 2011), ci, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, este momentul luării la cunoştinţă de către aceasta, de concluziile Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 15.05.2020.
Din perspectiva acestui moment, atât cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal respectiv (01.07.2020), cât şi acţiunea civilă obiect al prezentului litigiu (20.12.2022) sunt formulate în termenul de prescripţie astfel cum este reglementat de art. 2528 alin. (1) C. civ. incident în cauză, raportat la data introducerii acţiunii.
Înalta Curte reţine că identificarea făptuitorilor şi stabilirea, în concret, a prejudiciului, au făcut obiectul unei cercetări penale în cadrul căreia s-au dispus o serie de măsuri specifice acestei proceduri judiciare, respectiv o începere a urmăririi penale dispusă iniţial faţă de o altă persoană, o declinare a cauzei penale, apoi o extindere a cercetărilor faţă de recurent şi soţia acestuia (ulterior exonerată de răspundere penală pentru neparticipare la săvârşirea infracţiunii), astfel încât reclamanta nu avea cum să cunoască prejudiciul şi pe autorul său la momentul indicat de către recurent (martie 2011), întrucât acestea au fost stabilite cu exactitate la momentul întocmirii Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 15.05.2020, act procedural dispus a fi efectuat de către organele de cercetare penală tocmai cu acest scop.
Dealtfel extinderea urmăririi penale faţă de recurent s-a dispus abia la data de 14.01.2019, astfel încât recurentul nu poate pretinde că reclamanta ar fi trebuit să cunoască prejudiciul şi pe autorul său anterior procedurii judiciare în care atare aspecte au fost stabilite.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi invocată de către recurent nu este aplicabilă cauzei, întrucât deciziile la care acesta face referire vizează analiza momentului începerii curgerii termenului de prescripţie cu privire la o decizie de control a Curţii de Conturi, respectiv cu privire la o decizie de despăgubiri emisă într-o procedură specială de restituire, astfel încât considerentele expuse prin acele hotărâri sunt străine obiectului prezentului litigiu.
Referitor la Decizia în interesul legii nr. 19/2019 invocată de către recurent, Înalta Curte reţine că aceasta este dată în aplicarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 şi statuează că intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. Se mai statuează, prin această decizie, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Contrar susţinerilor recurentului, considerentele acestei decizii nu conturează o situaţie similară celei din prezenta cauză, fiind străine de contextul în care se analizează prescripţia în acest litigiu.
Recurentul invocă această decizie cu trimitere la Raportul de inspecţie fiscală din 19.03.2014 întocmit de ANAF-DGRFP Braşov, în care arată că au fost evidenţiate facturile despre care s-a reţinut, în cadrul cercetării penale, că au fost înregistrate fictiv în contabilitatea societăţii comerciale al cărei reprezentant legal era recurentul.
Aspectul învederat este însă lipsit de relevanţă, întrucât răspunderea civilă delictuală în prezenta cauză este una ce derivă din constituirea ca parte civilă într-o procedură penală şi nu se poate raporta, în ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, la acte de control fiscal efectuate în afara acestei proceduri, ci la actele efectuate în cadrul cercetării penale pe baza cărora s-a stabilit atât prejudiciul, cât şi făptuitorul. În speţă, aceste clarificări s-au realizat prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 15.05.2020, data emiterii acestui raport reprezentând momentul de la care reclamanta putea să cunoască prejudiciul şi pe autorul său şi care plasează demersul judiciar al acesteia în interiorul termenului de prescripţie.
Faţă de cele arătate, soluţia instanţei de apel, de trimitere spre rejudecare pentru necercetarea fondului este una legală, iar recursul pârâtului apare ca nefondat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 27/A din 31 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 27/A din 31 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.