Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024
deliberând asupra conflictului negativ dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin sub nr. x/2024, la 24 septembrie 2024, petentul BEJ A. a solicitat încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3095 din 10 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Alba, în şnur cu decizia civilă nr. 3193 din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, ambele în dosarul nr. x/2021, la cererea creditoarei B., împotriva debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 27974 din 18 septembrie 2024, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 alin. (1), alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care se formulează o cerere împotriva unei instanţe de judecată, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Constatând că debitor este Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, instanţa a concluzionat că se impune declinarea competenţei soluţionării cauzei către Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.
2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, prin sentinţa civilă nr. 2525 din 30 septembrie 2024, a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Reţinând că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că debitorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş are sediul în Timişoara, judeţul Timiş aflat în circumscripţia Judecătoriei Timişoara, a concluzionat că această din urmă instanţă este instanţa de executare.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 127 C. proc. civ., raportat la calitatea de parte a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, instanţa învestită prin declinare a apreciat că aceste dispoziţii legale nu îşi poate găsi aplicabilitatea. Acest aspect se datorează faptului că procedura de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite are caracter necontencios, raportat la art. 527 C. proc. civ., executorul judecătoresc neurmărind stabilirea unui drept potrivnic în contradictoriu cu un alt subiect de drept prin formularea acestei cereri, ci obţinerea autorizării sale în sensul demarării executării silite.
Astfel, în procedura încuviinţării executării silite, singura parte din proces este executorul judecătoresc, creditorul şi debitorul fiind doar participanţi la executarea silită, conform art. 644 alin. (1) pct. 1 raportat la art. 645 alin. (1) C. proc. civ.. În consecinţă, calitatea de debitor a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş nu va atrage cazul de prorogare de competenţă specific art. 127 C. proc. civ., din moment ce această cerere de încuviinţare a executării silite nu a fost introdusă împotriva debitorului, astfel cum indică art. 127 alin. (3) raportat la alin. (2) din acelaşi articol.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competenţă vizează cererea de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3095 din 10 decembrie 2021 a Tribunalului Alba, în şnur cu decizia civilă nr. 3193 din 16 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2021, solicitată de petentul BEJ A., la cererea creditoarei B..
Conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a fost generat de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., în condiţiile în care calitatea de debitor aparţine Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ. "Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".
Iar, conform art. 651 alin. (3) din acelaşi cod, "Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.’’
Având în vedere că debitorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş avea, la data sesizării organului de executare, sediul în Timişoara, jud. Timiş, se reţine că instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite este Judecătoria Timişoara.
Pe de altă parte, nu se poate reţine în cauză aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 alin. (1), (2) şi 21 C. proc. civ., câtă vreme legiuitorul nu a inclus în cadrul acestor norme de competenţă teritorială exclusivă şi unităţile de parchet, textele făcând referire numai la ipoteza în care calitatea de reclamant/pârât într-un proces o are un judecător/procuror/asistent judiciar/grefier sau instanţa de judecată.
De asemenea, prin decizia nr. 290/2018, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, nefiind menţionate şi parchetele.
Textul instituit prin art. 127 C. proc. civ. este menit să garanteze imparţialitatea obiectivă a instanţei, însă doar în contextul calităţii părţii de judecător/instanţă de judecată, procuror, asistent judiciar sau grefier şi nu se poate aplica pentru alte situaţii care nu au fost prevăzute în mod expres de către legiuitor.
Tot astfel, dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., reglementează o competenţă facultativă pentru situaţia în care judecătorul (procurorul, asistentul judiciar, grefierul) sau instanţa de judecată sunt părţi pârâte în litigiu. În ipoteza acestor texte de lege, legiuitorul a prevăzut că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece pricina sau împotriva instanţei competente sau unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care ar fi competentă potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului poate, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă se prevalează sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul oferit de lege.
Drept urmare, chiar şi în măsura în care aceste dispoziţii legale s-ar fi aplicat şi în cazul parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, se reţine că normele acestui alineat nu puteau fi valorificate de instanţă, din oficiu, prin substituirea părţii, în vederea justificării necompetenţei teritoriale şi declinării acesteia în favoarea altei instanţe.
În prezenta cauză, creditoarea B. nu a uzat de prevederile art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ. şi a introdus cererea la Judecătoria Timişoara, instanţa de la sediul debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin alegerea făcută stabilind, în mod definitiv, competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe.
În această situaţie nu putea să opereze prorogarea de competenţă, reglementată de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., şi nici instanţa nu putea să dispună, din oficiu, fără a încălca voinţa creditoarei, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.
În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a pricinii revine Judecătoriei Timişoara, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.