Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului
1. Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 11.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Aeroclubul României, Aeroclubul României prin Aeroclubul Teritorial Henri Coandă Piteşti, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş, să se constate dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 3,8288 ha situată în intravilanul Mun. Piteşti, Tancodrom, Calea x, tarla x, jud. Argeş având următoarele vecinătăţi: la N - Drum exploatare de, la E - De, la S - I., iar la V - J. şi ADS, conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003, emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la data de 17.02.2003, să se rectifice CF nr. x (3872 nr. CF vechi) a localităţii Piteşti, întocmită de către pârâtul OCPI Argeş, în care a fost intabulată pe numele pârâtului Aeroclubul României - Aeroclubul Henri Coandă suprafaţa de 3,8288 ha, ce se regăseşte în TP nr. 10695/17.02.2003 şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul OCPI Argeş să intabuleze terenul proprietatea lor, în suprafaţă de 3,8288 ha (la care se va adăuga diferenţa de teren până la 4,68 ha) conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003, cu cheltuieli de judecată.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 5 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor, Aeroclubul României, Aeroclubul Teritorial Henri Coandă Piteşti, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 3674 din 15 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 190 din 5 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Argeş.
A schimbat în parte sentinţa.
A constatat, în contradictoriu cu pârâţii Aeroclubul României şi Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 3,8288 ha, situat în intravilanul Municipiului Piteşti, pct. Tancodrom, Calea x, tarla x, judeţul Argeş, identificat conform titlului de proprietate nr. x/17.02.2003 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeş.
A dispus rectificarea înscrierilor din cartea funciară nr. x (nr. CF vechi x) a localităţii Piteşti, întocmită de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş, în care a fost intabulată pe numele pârâţilor Aeroclubul României şi Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă suprafaţa de 3,8288 ha, ce se regăseşte în titlul de proprietate nr. x/17.02.2003.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş ce fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A menţinut în rest sentinţa.
A obligat pe intimaţii-pârâţi Aeroclubul României şi Aeroclubul Teritoriul Henri Coandă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 41.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond şi apel.
4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de recurs:
Împotriva deciziei civile nr. 3674 din 15 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, pârâtul Aeroclubul României a declarat recurs.
În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Aeroclubul României a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.,
Recurentul arată că art. 35 C. proc. civ. prevede posibilitatea promovării unei acţiuni în constatare numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său.
A susţinut că, realizarea dreptului reclamanţilor s-ar fi putut materializa numai în condiţiile Legii nr. 18/1991, iar acţiunea formulată s-a întemeiat pe un titlu de proprietate ce nu poate avea caracter constitutiv ori translativ de drepturi reale, terenul în litigiu aflându-se în domeniul public al statului.
A precizat că intabularea dreptului său de administrare a fost făcută în baza actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, înregistrată în Cartea Funciara nr. x a localităţii Piteşti, sub nr. x/24.01.2000, astfel că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, întrucât nu s-a făcut dovada lipsirii de eficacitate a actului de schimb, iar titlul de proprietate al reclamanţilor a fost întemeiat pe un act anulabil, emis cu încălcarea prevederilor privind inalienabilitatea bunurilor aflate în domeniul public.
De asemenea, în mod întemeiat instanţa a reţinut că atâta timp cât actul de schimb nu a fost desfiinţat, nu poate fi pusă în discuţie scoaterea terenului din domeniul public al Statului Român şi nici admiterea unei cereri de rectificare a cărţii funciare, având în vedere caracterul subsidiar al acţiunii în rectificarea cărţii funciare, conform prevederilor C. civ.
În ceea ce priveşte încheierea de carte funciară, a arătat că nu reprezintă decât consecinţa realităţii juridice conţinute de un act administrare, act care, dacă nu este contestat şi anulat, încheierea de carte funciara rămâne valabilă. Înscrierea dreptului real de administrare în cartea funciară este valabilă în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996, iar reclamanţii nu se regăsesc în niciuna din situaţiile enumerate în conţinutul art. 36 din aceeaşi lege.
A afirmat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii şi în ceea ce priveşte compararea titlurilor, având în vedere faptul că dreptul de proprietate al Statului Român este inalienabil, iar dreptul de proprietate pretins de reclamanţi nu ar fi putut lua naştere cu ignorarea dreptului de proprietate publică asupra terenului existent deja în favoarea statului, fiind încălcate prevederile Constituţiei României, conţinute în art. 136 referitoare la inalienabilitatea bunurilor proprietate publică a statului, dar şi prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, care arată că aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate "construcţii de interes public (...) porturi si aeroporturi". Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in circuitul civil decât daca potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public".
Au fost încălcate şi prevederile Deciziei ICCJ nr. 23/2011, care arată faptul că sintagma "în condiţiile legii" se referă la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat prin Hotărâre de Guvern, emisă cu privire la terenurile respective.
In concluzie, în lipsa unui astfel de act normativ, actele încheiate asupra terenurilor sunt lovite de nulitate, ele făcând parte în continuare din domeniul public.
De asemenea, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 2060/2004 şi H.G. nr. 1706/2006 ar fi acte administrative şi deci nu ar produce efecte, fără să ţină seama că respectivele acte normative, hotărâri de guvern, produc efecte şi în prezent, nefiind modificate.
Dispoziţiile legale mai-sus menţionate au determinat, în opinia recurentei, pronunţarea de către instanţa de apel a unei hotărâri cu aplicarea greşită a legii şi cuprinzând motive contradictorii. Unele dintre aceste motive contradictorii se referă la susţinerile instanţei referitoare la natura hotărârilor de guvern, în sensul că sunt acte normative propriu-zise, cu aplicabilitatea întocmai a conţinutului lor normativ, totuşi a negat natura în sine a acestora, considerând că ele ar fi cumva mai puţin aplicabile sau valide ca nişte acte normative, fiind lipsite de eficacitate.
De asemenea, faptul că un act normativ, o hotărâre de guvern, a inventariat un bun sau a prevăzut orice altceva, nu este de natura să afecteze validitatea şi întinderea aplicării actului respectiv, iar motivele pentru care instanţa a reţinut acest lucru sunt complet străine de natura cauzei.
Printr-o altă critică, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat legea atunci când a recalificat motivele de apel, deşi reclamanţii au criticat doar faptul că hotărârea instanţei de fond nu ar fi fost motivată, împrejurare recunoscută de instanţa de apel, totuşi aceasta a considerat că motivul se referea de fapt la aplicarea greşită a legii, fără ca reclamanţii să fi făcut vreo astfel de susţinere.
O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel a comparat titlul Statului Român cu titlul reclamanţilor, însă doar în contradictoriu cu pârâtul, astfel cum se arată în motivarea hotărârii recurate, deşi compararea titlurilor de proprietate trebuia să se realizeze şi în contradictoriu cu Statul Român, care de fapt este titularul dreptului de proprietate.
În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât arată că este exagerat cuantumul cheltuielilor de judecata acordate în cauză, în valoare de 41.925 RON, apreciind că au fost acordate cu încălcarea principiului contradictorialităţii, fiind depuse la ultimul termen de judecată, fără a fi comunicate, astfel că nu a fost în măsura să ia cunoştinţă despre cuantumul lor şi să formuleze apărări.
În mod nedrept toate cheltuielile aferente întregului litigiu au fost puse în sarcina sa, în condiţiile în care au existat şi alţi pârâţi în dosar, ale căror susţineri au fost respinse şi faţă de care acţiunea a fost admisă, astfel că şi cheltuielile ar fi trebuit împărţite.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Vor fi înlăturate criticile dezvoltate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se afirmă că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
În realitate, acele considerente despre care recurentul afirmă că sunt contradictorii nu se contrazic; ceea ce critică recurentul priveşte corectitudinea argumentelor referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a naturii de titlu constitutiv de drepturi a hotărârilor de guvern de inventariere a bunurilor ce aparţin domeniului public, chestiune ce ţine de verificarea aplicării şi interpretării dreptului, iar nu de caracterul contradictoriu al motivării: de asemenea, aceste considerente nu sunt străine de natura cauzei, care ridică tocmai problema verificării titlurilor de proprietate propuse de părţi.
A mai fost invocat motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, însă acest motiv nu a fost dezvoltat şi nu a fost indicată vreo hotărâre judecătorească a cărei putere de lucru judecat să fi fost încălcată.
În schimb, a fost invocată de recurent greşita recalificare de către instanţa de apel a motivelor de apel, în sensul că deşi apelanţii s-au prevalat de nemotivarea sentinţei primei instanţe, instanţa superioară a apreciat că se invocă greşita aplicare a legii - critică a recurentului ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Şi această critică va fi înlăturată, instanţa de apel valorizând corect motivarea concretă din cererea de apel, care vine cu argumente punctuale legate de titlurile părţilor, actul de schimb de care se prevalează pârâtul, legislaţia aplicabilă, nerealizarea scopului pentru care s-a încheiat schimbul, nerealizarea schimbului însuşi, etc.
Toate aceste critici dezvoltate în cererea de apel vizau reanalizarea fondului şi verificarea aplicării legii, şi nu se rezumau la simpla afirmare a nemotivării sentinţei primei instanţe, astfel cât în mod judicios instanţa de apel s-a aplecat asupra reanalizării fondului.
Tot în sfera art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se situează şi criticile din recurs referitoare la greşita primire a unei acţiuni în constatare, în condiţiile în care art. 35 C. proc. civ. o permite numai în cazul în care partea nu poate cere realizarea dreptului său.
Recurentul pârât afirmă că reclamanţii aveau la îndemână realizarea dreptului în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi afirmă că nu se poate reţine inexistenţa dreptului pârâtului, câtă vreme actul de schimb pe care se întemeiază acesta din urmă este încă valid iar reclamanţii nu deţin vreun act din care să rezulte că dreptul pârâtului nu este eficace.
Înalta Curte constată că problema comparării titlurilor şi a existenţei/dovedirii dreptului de proprietate nu are legătură cu chestiunea admisibilităţii acţiunii în constatare şi a existenţei acţiunii în realizare.
De asemenea, reclamanţii au dobândit deja titlul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, însă ceea ce urmăresc în prezent este dobândirea exerciţiului complet şi nedisputat al acestui drept, negat de pârât şi care a fost refuzat a fi întabulat în cartea funciară din pricina suprapunerii cu terenul întabulat în favoarea pârâtului.
Or, pe aceste aspecte, reclamanţii nu mai aveau la îndemână vreo acţiune în realizarea dreptului în cadrul Legii nr. 18/1991, cum greşit afirmă recurenta, ci doar în cadrul unei acţiuni reale - revendicare sau constatare - care să compare drepturile afirmate de părţi, unită cu o cerere accesorie în rectificarea menţiunilor din cartea funciară.
Câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 6108/2017 a Judecătoriei Piteşti s-a respins o acţiune anterioară a reclamanţilor în revendicare (acţiunea în realizare specifică prin care proprietarul caută să-şi redobândească exerciţiul dreptului), pe motiv că au deja posesia terenului, în timp ce acţiunea în revendicare presupune ca reclamantul lipsit de posesie să ceară predarea ei de la cel ce are posesia, rezultă că la îndemâna acestora nu rămânea decât acţiunea în constatare, pentru a provoca o comparare a dreptului şi titlului lor cu cel invocat de pârât, pentru a tranşa cui aparţine dreptul de proprietate asupra terenului şi a putea întemeia o rectificare a menţiunilor cărţii funciare.
În ceea ce priveşte criticile aduse de recurentul pârât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. legat de modul în care au fost analizate drepturile şi titlurile părţilor, Înalta Curte constată următoarele:
Privitor la efectele juridice ale H.G. nr. 2060/2004 şi ale H.G. nr. 1705/2006 (Anexa 12) invocate de recurentul pârât, trebuie spus că aceste acte administrative au ca efect simpla inventariere a bunurilor aflate în domeniul public al statului.
Consecinţa ce decurge din acest aspect este aceea că respectivele hotărâri de Guvern nu valorează ele însele titluri de proprietate, în lipsa dovedirii modalităţii de intrare a bunului în proprietatea publică şi, prin aceasta, a legalităţii mijlocului de dobândire a respectivului bun de către stat.
Astfel, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (forma aplicabilă la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004):
"domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."
Prin urmare, simplul fapt că bunul în litigiu se regăseşte în inventarul bunurilor din domeniul public nu constituie o prezumţie irefragabilă a existenţei unui drept de proprietate al statului cu privire la acesta, ci trebuie verificat modul de dobândire.
Pentru a se putea reţine, în mod legal, apartenenţa terenului litigios la domeniul public al statului, trebuie stabilit, mai întâi, că acesta a trecut în mod legal în proprietatea statului; abia apoi se poate verifica apartenenţa la domeniul public ca efect al schimbării destinaţiei lui.
De asemenea, nu poate fi ignorat dreptul persoanei interesate de a face dovada contrară, referitoare la lipsa dobândirii respectivului bun de către stat, respectiv a justificării unui drept propriu în legătură cu acesta, ambele mijloace procesuale având aceeaşi finalitate juridică, respectiv realizarea dreptului contrar al terţului.
Or, acesta este cadrul juridic dedus judecăţii în litigiul de faţă, în care, prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat constatarea dreptului lor de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze.
Apoi, nici motivul de casare privitor la încălcarea statuărilor Deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu poate fi primit, critica având un caracter formal, din moment ce, pentru motivele arătate, procedura de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat nici nu era incidentă în speţă.
Pe de altă parte, însă, în mod corect recurentul a arătat că deţine dreptul său de administrare asupra imobilului în litigiu în principal în baza Actului de schimb nr. 1647/29.08.1990, ca act ce a stat la baza întabulării dreptului în cartea funciară.
Acesta este titlul ce trebuie supus comparaţiei cu titlul de proprietate ulterior dobândit de reclamanţi conform Legii nr. 18/1991.
Din acest punct de vedere, în mod corect instanţa de apel şi-a îndreptat verificările spre actul de schimb menţionat, însă concluzia la care a ajuns, cea a ineficacităţii acestuia, se bazează în parte pe un raţionament eronat.
Astfel, cu privire la acest act de schimb, instanţa de apel a reţinut că a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 32-35 din Legea nr. 59/1974, în vigoare la data schimbului, care autorizau efectuarea de schimburi de terenuri proprietate de stat, aflate în administrarea diverselor instituţii publice, cu terenuri proprietatea organizaţiilor cooperatiste - prevederi aplicabile şi în ipoteza în care obiect al schimbului era doar dreptul de administrare, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.
S-a reţinut în mod corect că, în conformitate cu art. 33 din Legea nr. 59/1974, actul de schimb nu era supus condiţiei autorizării administrative prealabile, deoarece în numele statului la operaţiunea de schimb participau organele competente şi, de asemenea, nu trebuia să îmbrace forma înscrisului autentic, întrucât legea nu impunea o asemenea formalitate.
Totuşi, având în vedere dispoziţiile art. 35 din acelaşi act normativ, instanţa de apel a considerat că schimbul astfel încheiat era supus condiţiei suspensive a aprobării sale de către organele competente, fiind, totodată, condiţionat de punerea în posesie a noilor "posesori" de către delegatul oficiului de cadastru. Prin urmare, conchide instanţa de apel, în cazul în care punerea în posesie nu s-a realizat, atunci nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă prevăzută de lege, iar actul de schimb nu şi-a produs efectele juridice.
Înalta Curte observă că din prevederile alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 59/1974 rezultă, într-adevăr, impunerea de către lege a unei condiţii suspensive de care depinde eficacitatea obligaţiilor asumate prin act şi însăşi validitatea acestuia - anume, aprobarea schimbului de către Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare (art. 32 alin. (1) lit. b) din lege) - dar mai observă şi că din conţinutul înscrisului rezultă că această aprobare ar fi fost dată prin Ordinul nr. 66 din 3 august 1990.
În schimb, alin. (2) al art. 35, potrivit cu care "punerea în posesie se face de către delegatul oficiului judeţean de cadastru şi organizarea teritoriului, în prezenţa părţilor interesate" nu cuprinde o condiţie de care să depindă validitatea sau eficacitatea actului, ori de care să depindă transferul de drepturi, ci doar stabileşte modalitatea efectivă de punere în executare a predării posesiei.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nedovedirea efectuării punerii în posesie în condiţiile art. 35 din Legea nr. 59/1974 echivalează în sine cu ineficacitatea schimbului; punerea în posesie este legată de executarea prestaţiilor convenite, iar nu de validitatea actului.
Întrucât considerentul pentru care instanţa de apel a stabilit caracterul ineficace al actului de schimb ce constituie titlul pârâtului este unul eronat, din pricina greşitei interpretări şi aplicări a legii, urmează a fi admis recursul şi trimisă cauza spre rejudecare, spre reluarea comparaţiei celor două titluri.
Cu această ocazie, instanţa de apel trebuie să verifice în ce măsură copermutantul pârât şi-a îndeplinit sau nu la rândul său obligaţia de a transfera şi preda terenul dat în schimb şi semnificaţiile juridice ale eventualei neîndepliniri a obligaţiei, dar să ia în dezbatere şi susţinerile apelanţilor-reclamanţi referitoare la incidenţa Legii nr. 9 din 31 iulie 1990 prin care, până la adoptarea unei noi reglementări legale privind regimul fondului funciar a fost interzisă înstrăinarea, prin acte între vii, a terenurilor de orice fel, situate înăuntrul sau în afara localităţilor, cu excepţia terenurilor aferente construcţiilor care se înstrăinează - inclusiv curtea -, în suprafaţă de cel mult 1.000 metri pătraţi.
Această din urmă problemă şi consecinţele juridice asupra actului de schimb s-a omis a fi discutată cu prilejul primei judecăţi în apel, deşi a fost invocată în cererea de apel şi are o înrâurire directă asupra titlului de care se prevalează pârâtul, astfel că va trebui lămurită la rândul său în cadrul analizei drepturilor părţilor.
Urmează ca instanţa de apel să tranşeze în aceste coordonate problema apartenenţei dreptului de proprietate la un patrimoniu sau altul şi să dispună, pe cale de consecinţă, şi cu privire la eventuala necesitate a rectificării cărţii funciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Aeroclubul României împotriva deciziei civile nr. 3764 din data de 15 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.