Contract de rentă viageră încheiat de către o persoană vârstnică. Nerespectarea de către notarul public a obligaţiei de a o informa pe credirentieră cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare. Nulitatea virtuală a actului încheiat, necondiţionată de existenţa unei vătămări efective a intereselor credirentierei
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Contractul
Index alfabetic: contract de rentă viageră
- persoană vârstnică
- autoritate tutelară
- notar public
- nulitate relativă
Legea nr. 17/2000, art. 30
Legea nr. 36/1995, art. 80 alin. (5)
C.civ., art. 1248, art. 1253
Prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, care reglementează dreptul persoanei vărstnice de a fi asistată la cererea sa, sau din oficiu, de un reprezentant al autorităţii tutelare, la încheierea unui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale şi cele ale art. 80 alin. (5) din Legea nr. 36/1995, care stabilesc în sarcina notarului public obligaţia de a informa aceste persoane cu privire la dreptul de a fi asistate, instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente faţă de interese părţilor, care analizează conţinutul contractului preconizat şi care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale. Simpla existenţă a obligaţiei de informare, neînsoţită de altă sancţiune decât potenţialele sancţiuni de ordin profesional pentru notarul instrumentator, nu ar fi însă în măsură să realizeze scopul dispoziţiilor legale menţionate.
Prin urmare, nerespectarea prevederilor legale care instituie, imperativ, obligaţia notarului public de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare şi lipsa asistării subsecvente la încheierea contractului de rentă viageră, atrage, potrivit art. 1.253 C.civ., sancţiunea nulităţii relative virtuale, sancţiune care nu este condiţionată de existenţa vreunei vătămări. Aceasta întrucât, din nicio dispoziţie legală nu rezultă că anulabilitatea actului încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular, ar fi condiţionată, suplimentar, de condiţia vătămării efective a intereselor persoanei ocrotite.
Cu alte cuvinte, odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca sancţiunea anulabilităţii să opereze, ea nu poate fi înlăturată cu argumentul că încălcarea dispoziţiilor legale nu ar fi cauzat persoanei ocrotite nicio vătămare.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2157 din 15 octombrie 2024
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data 23.06.2021 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat anularea contractului de rentă viageră încheiat între părţi şi autentificat prin încheierea de autentificare nr. 274 din 15.02.2018, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a susţinut în esenţă că, la încheierea contractului i-a fost viciat consimţământul, aflându-se în eroare cu privire la obiectul contractului.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 197 C.proc.civ., art. 1207 şi 1254 C.civ.
Prin precizările depuse la data de 19.07.2021, reclamanta a arătat că valoarea imobilului ce face obiectul contractului de rentă viageră este în sumă de 610.000 lei, respectiv 124.000 euro.
Prin cerere modificatoare depusă la 10.01.2022, reclamanta a „actualizat” capătul 1 de cerere în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de rentă viageră, pentru inexistenţa consimţământului valabil exprimat, faţă de dispozițiile art. 30 alin. 1 şi 31 din Legea nr. 17/2000 raportat la art. 1250 şi 1254 C. civ. şi a completat cererea cu un capăt de cerere privind rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi înscrierii dreptului său.
Prin sentinţa civilă nr. 671 din 27.01.2022, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată la data de 25.02.2022.
La termenul din 08.09.2022, reclamanta personal şi asistată a precizat că solicită anularea contractului pentru lipsa discernământului şi că ştie pentru ce se judecă, anume pentru un contract de vânzare-cumpărare.
I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin sentinţa civilă nr. 1801 din 18.11.2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 lei.
I.3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1362A din data de 24.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1801/2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi C., ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1362A din data de 24.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A..
II.1. Motivele de recurs
Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, și schimbarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 10.01.2022.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., după prezentarea succintă a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv cele ale Legii nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Recurenta a criticat hotărârea recurată prin aceea că, în mod nelegal instanța de apel a aplicat art. 1 alin. (4) si 3 din Legea nr. 17/2000, reținând că această nu se încadrează în categoria „persoanelor vârstnice” și a reținut că dispozițiile Legii nr. 17/2000 nu ar fi aplicabile pe motiv că recurenta ar avea locuință și familie, intimata B. fiind nepoata recurentei.
S-a susținut că motivarea instanței de apel este eronată deoarece nepoata (de soră în acest caz) nu intră în sfera noțiunii de „familie", astfel cum aceasta este reglementată de diferite acte normative.
Conform dispozițiilor art. 17 din Legea locuințelor nr. 114/1996, prin „familie” se înțelege „soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună, art. 258 C.civ. și chiar art. 6 alin. (1) din Legea venitului minim de incluziune nr. 196/2016 sau art. 8 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu definesc „familia” prin raportare la categoria nepoților, cu atât mai puțin a nepoților după frate/soră.
Pe cale de consecinţă, intimații nu aveau nicio obligație de a acorda întreținere legală recurentei, în caz de nevoie, după cum eronat a reținut instanța de apel.
Recurenta a invocat și faptul că față de dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 3 din Legea nr. 17/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de rentă a cărui anulare o solicită, aceasta avea calitatea prezumată de „persoană vârstnică", beneficiind de prevederile Legii nr. 17/2000, neavând nici „familie" în sensul legislației indicate și „nefiind în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare", cu atât mai puțin nu se poate reține existența familiei în persoana intimaților, dată fiind relația conflictuală pe care o are cu aceştia din urmă.
Recurenta a susţinut faptul că are calitatea de persoană vârstnică ope legis, necontestată de către intimați, motiv pentru care notarul era obligat potrivit art. 79 alin. (5) din Legea notarilor publici nr. 36/1995, ca la obținerea consimțământului din partea recurentei, sub sancțiunea nulității absolute pentru inexistenta unui consimțământ valabil exprimat, să îi pună în vedere drepturile de a fi asistată conform art. 30 din Legea nr. 17/2000, precum și să o interpeleze dacă renunță sau nu la acestea, ceea ce nu s-a întâmplat.
Față de aceste considerente, recurenta a susţinut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că această nu este „persoană vârstnică” și că nu era necesar să îi fie aduse la cunoștință dreptul de a fi asistată potrivit Legii nr. 17/2000.
Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 si art. 1.253 C.civ. reținând că sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării Legii nr. 17/2000 ar fi nulitatea relativă, motivat de faptul că dispoziția ar ocroti un interes particular al persoanei vârstnice.
Recurenta-reclamantă a susţinut că una dintre condițiile exprimării consimțământului de către persoanele vârstnice este tocmai necesitatea ca persoana ocrotită să fie asistată de reprezentantul autorității tutelare.
Astfel, art. 30 din Legea nr. 17/2000 a prevăzut un standard mai ridicat în privința exprimării consimțământului de către persoana ocrotită, fiind necesar ca aceasta să fie asistată oficiu dacă nu există cererea sa expresă, de către un reprezentant al autorității tutelare, respectarea dreptului de a fi asistată la încheierea contractului translativ de către persoana vârstnică, menționarea aducerii acestui drept la cunoștința persoanei vârstnice vizează însăși obţinerea consimțământului, iar neîndeplinirea acestor obligații legale puse în sarcina notarului instrumentator semnificând tocmai lipsa obținerii unui consimțământ valabil exprimat, ceea ce din punct de vedere legal echivalează cu lipsa consimțământului.
Recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că instanţa de
apel a reţinut, în mod nelegal că textul art. 30 din Legea nr. 17/2000 nu ar impune o sancțiune civilă deoarece a admite existența unei obligații civile ce reglementează forma necesară pentru exprimarea consimțământului de a contracta, fără însă a admite existenta unei sancțiuni corelative, este un non-sens din punct de vedere juridic și lipsește de eficientă juridică tocmai norma juridică edictată.
Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că sancțiunea ce intervine în speță pentru încălcarea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 17/2000 este nulitatea absolută (nu relativă), tocmai pentru nu a fost obținut consimțământul acesteia la perfectarea actului cu respectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 17/2000, ceea ce echivalează cu lipsa consimțământului persoanei ocrotite, asistarea persoanelor vârstnice la încheierea actelor juridice translative de proprietate vizând un drept general.
Contrar instanței de apel, Legea nr. 17/2000 nu instituie obligativitatea asistenței persoanelor lipsite de discernământ (care oricum nu pot încheia singure acte juridice de dispoziție și care ar atrage nulitatea relativă), ci a persoanelor cu discernământ dar vulnerabile din cauza vârstei, a stării de sănătate și a stării de nevoie în care se află și care sunt prezumate ope legis că nu își pot exprima consimțământul în mod valabil decât în prezența reprezentantului autorității tutelare.
Recurenta-reclamantă critică considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut necesitatea dovedirii unei vătămări având în vedere faptul că vătămarea recurentei rezultă din chiar încheierea contractului în lipsa asistării sale de către reprezentantul autorității tutelare, cu consecința prejudicierii prin înstrăinarea imobilului pentru un preț de nimic, 500 lei/lună pentru un imobil aflat în cartierul X.
În final, recurenta-reclamantă a susţinut ca fiind nelegală respingerea argumentelor cu privire la incidenţa nulităţii virtuale. Astfel, invocând prevederile art.1.253 C.civ, care reglementează regimul nulităților virtuale în sensul că în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins, a susţinut că acesta este scopul pentru care dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 impun aplicarea sancțiunii nulității absolute în cazul în care persoana ocrotită nu este asistată la exprimarea consimțământului în cazul încheierii actelor translative de proprietate de către persoanele vârstnice, fiind necesar ca acestea să fie asistate de către reprezentantul autorității tutelare.
Referirea la „persoane vulnerabile” reținută de instanța de apel este străină de natura pricinii și de terminologia și condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 17/2000 pentru a reține incidența sa, caracterul „vulnerabil” al persoanei fiind totalmente diferit ca și condiții de „persoană vârstnică", neexistând o suprapunere între aceste noțiuni.
Noțiunea de „persoană vulnerabilă” reținută de instanța de control judiciar nu există reglementată în legislația invocată, Codul civil și Legea nr. 17/2000, ci numai de „persoană vârstnică” care beneficiază de ocrotire. Or, de vreme ce sunt „persoană vârstnică” potrivit Legii nr. 17/2000, aprecierea de către instanța de apel a faptului că recurenta-reclamantă nu ar fi „persoană vulnerabilă” și că nu ar putea invoca Legea nr. 17/2000 este nelegală și netemeinică.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimații-pârâți au depus note scrise prin intermediul cărora au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, prin notele scrise, intimaţii-pârâți au susţinut că motivele invocate nu sunt specifice recursului, în sensul că se doreşte o nouă judecată a apelului, aspect inadmisibil, recurenta-reclamantă nu a depus nicio probă sau dovadă nouă, motivele invocate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Prin contractul de rentă viageră autentificat la BNP X sub nr. 274 din 15.02.2018, recurenta-reclamantă A., în calitate de credirentier, a transmis intimaţilor-pârâţi B. şi C., în calitate de debirentieri, nuda proprietate asupra unui apartament situat în Bucureşti, contra obligaţiei de plată a unei rente viagere lunare de 500 lei/lună.
După cum rezultă din lipsa menţiunilor corespunzătoare din cuprinsul contractului, dar şi din susţinerile părţilor, concordante sub acest aspect, la încheierea contractului recurenta-reclamantă nu a fost asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare şi nici nu i s-a adus anterior la cunoştinţă acest drept.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, „(1) Autoritatea tutelară/Instanța de tutelă din unitatea administrativ-teritorială în care persoana vârstnică are domiciliul sau reședința are obligația de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere juridică gratuită în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare sau de donație ori în vederea constituirii de garanții mobiliare sau imobiliare, care au ca obiect bunurile mobile ori imobile ale persoanei vârstnice.
(2) Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale.”
Potrivit art. 80 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prima instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti, a reţinut exprimarea unui consimţământ valabil de către reclamantă, neviciat prin eroare, reţinându-se în fapt că reclamanta era conştientă cu privire la ce semnează şi că intenţionează în realitate să se dezică de contract.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor legale evocate anterior, tribunalul a reţinut că nerespectarea acestora atrage nulitatea relativă, care, pentru a opera, ar presupune o vătămare care în cauză nu a fost demonstrată, reclamanta nefiind o persoană vulnerabilă.
Apelul declarat numai cu privire la cauza de nulitate rezultată din nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 17/2000 a fost respins, ca nefondat. Curtea de Apel a apreciat că nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 17/2000 nu atrage o sancţiune, pentru ca ulterior să analizeze susţinerile părţilor din perspectiva unei nulităţi virtuale (art. 1.253 C.civ.) şi relative (dată fiind natura interesului ocrotit, care este unul particular). Curtea de Apel a reţinut, la rândul său, inexistenţa unei vătămări, apreciindu-se că apărarea intereselor reclamantei s-a realizat prin încheierea actului în faţa notarului public şi citirea conţinutului părţilor contractante.
Recursul declarat împotriva acestei statuări este fondat.
Trebuie observat că, potrivit art. 30 alin.2 din Legea nr. 17/2000, persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale.
Aşadar, asistarea de către autoritatea tutelară a persoanei vârstnice nu reprezintă o condiţie de validitate suplimentară a actului juridic translativ de proprietate încheiat de această persoană, întrucât asistarea însăşi este una facultativă, fiind lăsată la aprecierea persoanei vârstnice.
Pe de altă parte, pentru ca acest drept să fie unul efectiv, art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale prevede că notarul public are obligația, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În mod incontestabil, prevederile art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 nu au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de rentă viageră. Împrejurarea că menţiunea referitoare la dreptul de a fi asistată apare în cuprinsul proiectului de contract de întreţinere înmânat părţilor de notarul public X. nu este de natură să acopere lipsa aceleiaşi menţiuni în cuprinsul contractului încheiat în final, fiind vorba despre contracte diferite (de întreţinere, respectiv de rentă viageră).
În cauză trebuie stabilit în ce măsură nerespectarea acestei dispoziţii legale atrage sancţiunea nulităţii şi, în caz afirmativ, care sunt condiţiile pentru ca această sancţiune să opereze.
În primul rând, astfel cum au arătat şi instanţele de fond, în cauză nu se pune problema inexistenţei consimţământului, consimţământul, ca manifestare (exteriorizare) a voinţei de a contracta, fiind exprimat, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul încheierii de autentificare.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 90 – 92 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, exprimarea şi verificarea consimţământului părţilor actului constituie o componentă esenţială a formalităţii de autentificare notarială, notarul public luând act de exprimarea consimţământului prin propriile sale simţuri. De asemenea, potrivit art. 269 alin.1 C.proc.civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
Este prin urmare eronată în drept critica recurentei, potrivit căreia nerespectarea formalităţii prevăzute de art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv de art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 ar echivala cu inexistenţa consimţământului, fiind vorba despre o condiţie de validitate specială şi distinctă.
Astfel cum în mod întemeiat a arătat şi recurenta, nerespectarea obligaţiei de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare, precum şi lipsa asistării subsecvente atrage sancţiunea nulităţii virtuale, în condiţiile art. 1.253 C.civ. Potrivit acestui text de lege, în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
Prevederile art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 instituie un formalism informativ menit să protejeze, din punct de vedere procedural, interesele persoanei vârstnice, prin participarea unei persoane independente faţă de interese părţilor, care analizează conţinutul contractului preconizat şi care poate consilia persoana vârstnică cu privire la interesele sale.
Or, simpla existenţă a obligaţiei de informare, neînsoţită de altă sancţiune decât potenţialele sancţiuni de ordin profesional pentru notarul instrumentator, nu ar fi în măsură să realizeze scopul dispoziţiilor legale menţionate. Ca urmare, se impune concluzia că nerespectarea prevederilor legale care instituie, imperativ, obligaţia notarului public de a informa persoana vârstnică cu privire la dreptul său de a fi asistată de un reprezentant al autorităţii tutelare atrage sancţiunea nulităţii relative virtuale, potrivit art. 1.253 C.civ.
Astfel cum au observat şi instanţele de fond, nulitatea este una relativă, întrucât interesul ocrotit de prevederea legală încălcată este unul privat.
De aici nu urmează însă că incidenţa sancţiunii nulităţii relative (a anulabilităţii) ar fi condiţionată de existenţa unei vătămări, astfel cum fără temei legal s-a reţinut deopotrivă prin sentinţa primei instanţe şi prin decizia recurată.
Potrivit art. 1.248 alin.1 C.civ., contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil. Chiar dacă nulitatea relativă este edictată, expres ori virtual, pentru ocrotirea unui interes particular (art. 1.248 alin.2 C.civ.), nu rezultă de aici şi din nicio altă dispoziţie legală că anulabilitatea ar fi condiţionată, suplimentar, de o condiţie a vătămării efective a intereselor persoanei ocrotite. Cu alte cuvinte, odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca sancţiunea anulabilităţii să opereze, ea nu poate fi înlăturată cu argumentul că încălcarea dispoziţiilor legale nu ar fi cauzat persoanei ocrotite nicio vătămare.
Cerinţa vătămării este edictată în dreptul procesual civil ca o condiţie generală pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, fiind vorba despre regula nulităţii condiţionate de vătămare (art. 175 C.proc.civ.). Condiţia evocată nu poate fi însă extrapolată în cadrul nulităţii relative de drept substanţial, dacă norma de drept material nu o instituie ea însăşi în mod expres.
Din examinarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 17/2000, respectiv ale art. 80 alin.5 din Legea nr. 36/1995 nu rezultă că legiuitorul a condiţionat sancţiunea virtuală a anulabilităţii de condiţia vătămării, aceasta fiind reţinută în mod nelegal prin decizia recurată. Totodată, întrucât lipsa vătămării a constituit argumentul esenţial pentru respingerea acţiunii, se constată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., prevederile legale incidente fiind greşit interpretate şi aplicate în cauză.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează să verifice în concret în ce măsură recurenta-reclamantă se încadrează în sfera dispoziţiilor art. 1 alin.4 şi ale art. 3 din Legea nr. 17/2000, examinând în acest scop criticile formulate prin motivele de apel, care nu au primit un răspuns adecvat în primul ciclu procesual.