Utilizarea unor fotografii tip portret în scop comercial fără consimţământul persoanei reprezentate. Încălcarea dreptului la imagine. Îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă
Index alfabetic: protecţia portretului
- dreptul la imagine
- lipsa consimţământului
- răspundere civilă delictuală
Legea nr. 8/1996, art. 89
C.civ., art. 73, art. 74, art. 79, art. 1357, art. 1385
Din interpretarea dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 8/1996 rezultă că regula este aceea că utilizarea fotografiei care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate, iar excepţia vizează ipoteza modelelor de profesie, caz în care nu este necesar consimţământul acestora; semnificaţia acestei excepţii este aceea a instituirii unei prezumţii de cesiune a drepturilor patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincţiilor de la art. 85-87 din lege.
Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta nu se află în niciuna dintre situaţiile de excepţie instituite de dispoziţiile legale anterior evocate, nefiind de profesie model, neîncasând nicio remuneraţie pentru fotografiile tip portret realizate cu ocazia unei şedinţe foto şi nici nu se află în ipoteza în care ea însăşi să fi pus fotografiile la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care avea cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, utilizarea imaginii sale, fără acordul acesteia, pe ambalajele produselor comercializate de pârâtă şi în conţinutul unor reclame din mediul online, denotă încălcarea dreptului la propria imagine, drept protejat de art. 73 C.civ.
O atare încălcare plasează conduita părţii pârâte pe tărâmul ilicitului civil, fiind îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1569 din 11 iunie 2024
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 7.05.2019, reclamanta A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, pe societatea B. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să se dispună:
1. recunoaşterea drepturilor reclamantei de a autoriza pârâta să utilizeze cele trei fotografii tip portret pentru vopseaua X, comercializată de B. S.R.L., nuanţele 02, 04, 05, atât în magazine, cât şi în mediul online, şi constatarea încălcării acestor drepturi de către pârâtă;
2. înlăturarea fotografiilor care conţin portretul reclamantei de pe cutiile de vopsea X şi din toate reclamele din mediul online – Facebook, portal de căutare Google şi altele similare, site-ul pârâtei etc;
3. obligarea pârâtei la restabilirea dreptului atins prin repararea prejudiciului moral şi în materia drepturilor de autor, cauzat reclamantei prin folosirea nelegală a celor trei imagini faciale, cu încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, estimat la valoarea de 117.000 euro (555.750 lei);
4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
I.2. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 19.11.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta B. S.R.L., prin întâmpinare.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 18.03.2021, Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă a procedat la administrarea probelor încuviinţate, şi, în temeiul art. 309 alin. (2) C.proc.civ., a revenit asupra dispoziţiei de încuviinţare a ascultării martorului propus de pârâtă. La acelaşi termen, pârâta a formulat cerere de recuzare, judecarea cauzei fiind amânată în vederea soluţionării acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 844 din data de 27.05.2021, Tribunalul București, Secția a V-a civilă: a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în parte; a constatat dreptul reclamantei de a autoriza utilizarea fotografiilor şi încălcarea acestui drept; a dispus înlăturarea fotografiilor de pe ambalajele produselor pârâtei; a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 5.000 de euro despăgubiri pentru utilizarea fără drept, în scopuri comerciale, a imaginii; a respins acţiunea în rest ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1330 lei+120 lei+3000 lei, cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 1248A din data de 4.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 844/2021 şi a încheierilor din 19.11.2020 şi din 18.03.2021, ca nefondate.
II. Calea de atac exercitată în cauză
II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
Împotriva deciziei civile nr. 1248A din data de 4.10.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.
II.2. Motivele de recurs
Recurenta-pârâtă B. S.R.L., susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a solicitat casarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi, în consecinţă, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, respectiv anularea încheierii pronunţate la data de 19.11.2020 prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul trei de cerere.
Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că, în opinia sa, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au interpretat şi au aplicat greşit normele de drept material ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la capătul trei al cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea acestei critici, a arătat că este o societate comercială înfiinţată în anul 2011, având ca obiect de activitate fabricarea săpunurilor, detergenţilor şi produselor de întreţinere, iar, în baza contractului de cesiune de marcă autentificat sub nr. 778 din data de 25.04.2012, administratorul societăţii a preluat de la domnul Z. toate drepturile privind mărcile Y. şi X.
De asemenea, a precizat că, sub marca X, produce vopsea de păr, produs încadrat în clasa 3, conform clasificării NISA, iar, ca servicii, în clasa 35 a aceleiaşi clasificări, clasă care îi conferă dreptul de publicitate, gestiune a afacerilor comerciale, administraţie comercială, lucrări de birou – toate acestea în legătură cu vopseaua de păr.
Recurenta-pârâtă a afirmat şi că, anterior preluării, cedentul Z. a folosit această marcă aproximativ 5 ani (în propria firmă), produsul vopsea de păr având aceeaşi cutie de prezentare pentru nuanţele 02, 04 şi 05.
A subliniat că, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat sancţionarea sa prin două modalităţi: înlăturarea fotografiilor ce conţin pretinsul portret al acesteia de pe cutiile de vopsea X şi din toate reclamele din mediul online şi prin plata unei sume pentru repararea prejudiciului moral.
În raport cu cele solicitate de intimata-reclamantă, a arătat că aceasta a recunoscut că în anul 2005 a participat în mod voluntar la o şedinţă foto (fără a preciza locaţia, scopul şi instituţia care a organizat sesiunea foto), ocazie cu care a fost informată că va fi contactată dacă imaginea sa ar prezenta interes pentru cineva sau nu.
De asemenea, a menţionat că intimata-reclamantă a recunoscut şi că, nefiind de profesie model, nu a fost preocupată de faptul că nu a primit nicio colaborare şi, în plus, a fost încântată că a fost machiată profesional; după 14 ani, întâmplător, la W, a constatat că figura sa apare pe trei cutii de vopsea, nuanţele 02, 04 şi 05.
Recurenta-pârâtă a susţinut că aceste afirmaţii ale intimatei-reclamante sunt lipsite de veridicitate, în contextul în care pe respectivele cutii de vopsea, nu apar numele, prenumele, numărul de telefon şi genul, nefiind vorba despre o fotografie în baza căreia o persoană să fie identificată sau identificabilă.
În opinia recurentei-pârâte, ceea ce prezintă importanţă este nuanţa vopselei din cutia respectivă şi nu datele biometrice, mai ales că este vorba despre o imagine prelucrată de un specialist.
Totodată, afirmă că, în scurta prezentare de fapt, partea adversă nu a indicat de unde ştie exact că imaginea de pe cele trei cutii de vopsea de păr marca X. îi aparţin şi de unde a luat cunoştinţă de această reproducere sau cine a informat-o că pe imagini este persoana sa.
Recurenta-pârâtă a arătat că datoria societăţii este aceea de a-şi promova produsele prin toate mijloacele permise şi nu de a promova o imagine a unei persoane sau a datelor sale biometrice, ceea ce prezintă relevanţă fiind doar nuanţa de păr, precum şi că, atâta vreme cât reprezentantul său legal a preluat drepturile de marcă, iar între intimata-reclamantă şi societate nu a existat nicio formă de colaborare (partea adversă nefiind în baza sa de date), aceasta nu putea fi identificată pentru a-i solicita un eventual consimţământ.
A subliniat că, potrivit dispoziţiilor legale în materie, consimţământul se prezumă a fi dat pentru captarea şi difuzarea unei imagini corecte a persoanei şi nu pentru o reprezentare deformată.
Enunţând dispoziţiile art. 76 C.civ., a afirmat că textul evocat reglementează prezumţia de consimţământ care operează până la proba contrară, în situaţiile menţionate de acesta; prezumţia urmează a se aplica nu numai privitor la viaţa privată, ci şi la dreptul de imagine şi la propria voce.
A reiterat susţinerea potrivit căreia partea adversă a recunoscut că, studentă fiind, a participat în mod voluntar la o sesiune de machiaj profesional şi, dacă va prezenta interes, va fi contactată.
Recurenta-pârâtă a precizat că, în doctrină, au fost reţinute două excepţii de la principiul consimţământului expres: acordul se prezumă la captarea imaginii, în timp ce persoana participă la anumite evenimente cu caracter public; autorizaţia este prezumată la captarea şi/sau difuzarea imaginii, în timp ce persoana îşi exercită profesia sau o activitate publică.
A arătat recurenta-pârâtă că partea adversă a indicat cu exactitate data lansării vopselei de păr X., respectiv 9.08.2016, însă această afirmaţie este falsă şi nedovedită, făcută cu scopul de a se încadra în termenul legal de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2528 C.civ.
Sub acest aspect, a susţinut că vopseaua de păr X. este pe piaţă din 2007-2009, în acelaşi format al cutiilor, iar între deţinătorul anterior al mărcii şi intimata-reclamantă a existat o relaţie de prietenie.
Ca atare, recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi vorba despre un drept material la acţiune născut la data de 13.02.2019 sau 9.08.2016, iar, referitor la întâlnirea din data de 22.02.2019 şi la manifestarea dezacordului, precizează că, în conformitate cu Regulamentul GDPR şi Legea nr. 190/2018, nu există această noţiune.
A menţionat că, în urma acestei întâlniri, ca o dovadă a bunei-credinţe, reprezentantul său legal a luat următoarele măsuri: retragerea de la toţi agenţii comerciali a celor trei nuaţe de vopsea cu imaginea intimatei-reclamante şi înlocuirea fotografiei de pe cele trei cutii cu o altă fotografie; toate aceste măsuri au fost luate în concordanţă cu Regulamentul de conformitate intern al companiei, până la finalizarea prezentului litigiu.
Pe fondul cauzei, a pretins că soluţiile instanţelor de fond şi de apel sunt nelegale, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C.civ., atât sub aspectul pretinsei existenţe a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, cât şi sub aspectul vinovăţiei sale.
Astfel, a considerat că, în contextul în care intimata-reclamantă şi-a argumentat dreptul la despăgubire prin prisma încălcării de către societate a unui pretins drept de autor, arătând că au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 8/1996, în mod judicios, instanţa ar fi trebuit să solicite acesteia precizarea în concret a temeiului juridic în ceea ce priveşte acordarea despăgubirii.
Ca atare, a susţinut că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut prin aprecierea în mod greşit a temeiului juridic în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri.
Recurenta-pârâtă a precizat şi că nu îşi desfăşoară activitatea în domeniul fotografiei şi, astfel, să procedeze la prelucrarea profilelor foto, iar reprezentarea foto de pe cele trei cutii constă într-o parte din faţa umană, sprâncenele şi buzele unei persoane şi, cel mai important, o şuviţă de păr, în trei nuanţe, care individualizează produsul comercializat – vopseaua de păr.
A mai arătat şi că intimata-reclamantă nu este o persoană publică care să poată fi uşor identificată sau identificabilă pe baza datelor biometrice şi, în plus, există o diferenţă semnificativă între pozele de pe cutiile de vopsea şi aspectul fizic actual al intimatei-reclamante.
Prin urmare, a apreciat că partea adversă nu se poate prevala de dispoziţiile Codului civil invocate, cu atât mai mult cu cât, în contextul în care aceasta nu este model de profesie şi nici nu există relaţii de colaborare profesională, nu se impune solicitarea acordului la care face referire textul de lege.
Cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor legale în materia GDPR, în raport cu momentul
indicat de către intimata-reclamantă ca reprezentând cel al lansării vopselei de păr, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 677/2001 privind datele cu caracter personal.
A considerat că nu se poate reţine că este vorba despre o prelucrare a datelor biometrice pentru identificarea unică a unei persoane şi a subliniat că partea adversă nu a indicat vreun element concret în raport de care să se poată aprecia că imaginea de pe cele trei cutii îi aparţine.
În ceea ce priveşte prejudiciul, a considerat că acesta nu a fost dovedit, fiind justificat de intimata-reclamantă doar prin prima lipsei remuneraţiei pentru presupusul drept de autor încălcat (aspect pe care instanţa de fond l-a înlăturat prin soluţia dispusă).
De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, actuala profesie a intimatei-reclamante, cât şi competenţele acumulate de aceasta nu reprezintă un considerent suficient pentru a justifica prejudiciul acordat, iar presupusa faptă ilicită, explicată prin prisma relei-credinţe în comercializarea produsului, nu este suficient conturată, ca element al atragerii răspunderii civile delictuale.
Totodată, a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că ar fi recunoscut că a acţionat cu vinovăţie.
II.3. Apărările formulate în cauză
II.3.1. Întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă A.
Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de pârâta B. S.R.L., intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar, în subsidiar, ca nefondat.
În susţinerea excepţiei tardivităţii, a arătat că decizia atacată a fost comunicată părţii adverse la data de 15.01.2024, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 C.proc.civ. împlinindu-se la data de 15.02.2024, iar recursul a fost înaintat instanţei, prin corespondenţă electronică, la data de 19.02.2024.
Totodată, prioritar, intimata-reclamantă a apreciat că nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs criticile recurentei-pârâte privind soluţia dată pe fondul cauzei, având în vedere că aceasta a reiterat situaţia de fapt care a generat litigiul, expunând afirmaţii pe care nu a înţeles să le structureze din punct de vedere juridic şi nearătând care este relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond.
A susţinut că simpla nemulţumire a recurentei-pârâte faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă şi menţinută în apel, nu este aptă să conducă la casarea hotărârii recurate.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a afirmat că acestea sunt nefondate, instanţa făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, raportat la particularităţile prezentei cauze.
În esenţă, a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată şi a subliniat că, în acord cu prevederile art. 2523 C.civ., în speţă, momentul de început al termenului de prescripţie se situează în anul 2019, când a cunoscut efectiv faptul că fotografiile efectuate de recurenta-pârâtă în cadrul şedinţei foto, la care a participat în anul 2005, au fost folosite, fără consimțământul său, în scop comercial, pentru a promova o marcă de vopsea de păr.
În plus, a afirmat că partea adversă s-a limitat la a preciza doar momentele la care consideră că nu a început să curgă termenul de prescripţie, fără a indica în concret de la ce moment, în opinia sa, începe să curgă termenul şi data la care acesta s-a împlinit.
De asemenea, a subliniat şi că recurenta-pârâtă nu a dovedit existenţa unui alt moment al naşterii dreptului material la acţiune, deşi, potrivit art. 249 C.proc.civ., sarcina probei aparţinea acesteia.
II.3.2. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie, Secţia I civilă
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin prima critică, subsumată ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, afirmând că dreptul material la acţiune în cauză nu s-a născut nici la data de 13.02.2019 şi nici la 9.08.2016 (ca presupusă dată de lansare a vopselei de păr).
În speţă, prin întâmpinarea formulată în faţa tribunalului, recurenta-pârât[ s-a apărat invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu pretenţiile prin care intimata-reclamantă a solicitat restabilirea dreptului atins prin repararea prejudiciului moral şi în materia drepturilor de autor, prejudiciu pretins a fi fost cauzat prin folosirea nelegală a celor trei imagini faciale, cu încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Această excepţie a fost respinsă de către prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 19.11.2020, tribunalul reţinând că, în condiţiile art. 2528 alin. (1) C.civ., recurenta-pârâtă nu a dovedit, în contra susţinerilor intimatei-reclamante, o altă dată la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi cel pe care răspunde de ea, iar participarea la şedinţa foto nu este un moment de la care intimata-reclamantă ar fi trebuit să cunoască faptul reclamat – folosirea fotografiei fără plata unor sume de bani.
Totodată, a constatat şi că nici data apariţiei ambalajului cu fotografia-portret nu este dovedită, iar sarcina de a dovedi momentul cunoaşterii faptului revine celui care a invocat excepţia.
Instanţa de apel, analizând critica adusă încheierii prin care tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi validând soluţia tribunalului sub acest aspect, în raport cu prevederile art. 2523 şi art. 2528 C.civ., a reţinut că regula de drept comun nu mai constă în curgerea prescripției de la momentul obiectiv al nașterii dreptului la acțiune, ci doar de la momentul la care titularul dreptului cunoștea efectiv toate elementele necesare exercitării efective a acestui drept ori de la care, după împrejurări, ar fi trebuit să le cunoască, iar, în speţă, momentul subiectiv este localizat la nivelul anului 2019.
În plus, în ceea ce priveşte momentul obiectiv, a arătat că nu există niciun raţionament pertinent care să permită a se constata că intimata-reclamantă, care este un simplu particular, ar fi trebuit să depună diligenţe pentru a verifica, eventual, dacă cineva i-a folosit fără drept fotografia. Aşadar, a concluzionat că nu se poate reţine, independent de data la care a început comercializarea vopsele, că intimata-reclamantă ar fi trebuit să cunoască încălcarea drepturilor sale la un moment anterior celui la care l-a cunoscut efectiv.
Faţă cele susţinute în dezvoltarea motivului de recurs referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă contestă momentul de început al termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, astfel cum acesta a fost reţinut de către instanţa de apel, pretinzând că a comercializat cutiile de vopsea încă din perioada 2007-2009 şi făcând trimitere inclusiv la şedinţa foto din anul 2005, la care a fost realizată fotografia utilizată.
Examinând decizia instanţei de apel prin raportare la drepturile patrimoniale care formează obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C.civ., potrivit cărora „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”, Înalta Curte constată că în mod corect a fost menţinută soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate prin cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost anterior arătat.
Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că, prin norma legală anterior enunţată, în scopul ocrotirii drepturilor persoanei vătămate prin săvârşirea unei fapte ilicite, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat, precum şi a dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea acesteia şi statuând că prescripţia începe să curgă de la data la care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea ei.
Or, în cauză, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat că a luat cunoştinţă de această reproducere a fotografiilor tip portret şi de utilizare nelegală a imaginii sale la data de 13.02.2019, în urma unei vizite în W., iar ulterior, la data de 14.02.2019, a verificat produsul şi online, pe Google şi Facebook şi a efectuat o nouă vizită la W.
Prin urmare, momentul la care intimata-reclamantă a pretins că a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea ei se situează în luna februarie 2019, dată reţinută, în mod legal, de către instanţa de apel ca reprezentând momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în condiţiile în care, deşi a invocat această excepţie, recurenta-pârâtă nu a indicat în mod clar care este data de care înţelege să se prevaleze şi nu a produs nicio probă care să combată cele afirmate de către partea adversă sub acest aspect.
În contextul acestei analize, Înalta Curte consideră util a arăta că situaţia de fapt şi concluziile la care instanţele devolutive au ajuns în urma aprecierii probelor administrate nu pot face obiectul verificării în faza procesuală a recursului, cale extraordinară de atac care, în conformitate de art. 483 alin. (3) C.proc.civ., urmăreşte să supună hotărârea recurată unui examen de legalitate şi nu de temeinicie.
Ca atare, cum instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, a reţinut că recurenta-pârâtă nu a dovedit un alt moment subiectiv, al cunoaşterii certe a pagubei şi a celui care răspunde de producerea ei, faţă de cel pretins de către intimata-reclamantă, şi a valorificat acest moment – anul 2019 – atunci când a verificat dacă, la data învestirii instanţei – în 2019 –, dreptul material la acţiune al acesteia era sau nu era prescris, nu se poate constata vreun element de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat soluţia dată pe fondul cauzei de instanţele devolutive, susţinând, pe de o parte, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aprecierea în mod greşit a temeiului juridic în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri, iar, pe de altă parte, că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în mod expres de art. 1357 alin. (1) C.civ..
În ceea ce priveşte critica prin care se afirmă că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita), Înalta Curte constată că aceasta vizează judecata care a avut loc în faţa tribunalului, iar o atare susţinere a părţii nu poate fi analizată în recurs, cale de atac al cărei obiect îl constituie doar hotărârea dată în apel şi nu şi cea pronunţată de prima instanţă.
De altfel, o atare critică a fost adusă sentinţei pronunţate de tribunal prin cererea de apel, fiind astfel supusă analizei curţii de apel şi primind o rezolvare din partea primei instanţe de control judiciar, care în mod legal era învestită cu verificarea temeiniciei şi legalităţii sentinţei pronunţate în cauză.
Însă, în contextul în care partea a invocat că „soluţia instanţei de apel şi implicit a instanţei de fond” sunt nelegale, ca urmare a aprecierii greşite a temeiului juridic ce a stat la baza cererii de acordare a despăgubirilor, Înalta Curte constată că se impune o analiză a deciziei recurate, în raport cu ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., faţă de o eventuală nesocotire de către curtea de apel a normelor de procedură ce stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată [art. 478 alin. (3) C.proc.civ.: „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.”].
Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte care a pretins că, în speţă, cererea de despăgubiri a fost argumentată de către partea adversă prin prisma încălcării unui pretins drept de autor (încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996), Înalta Curte constată că, la pagina 12 a cererii de chemare în judecată, în drept, intimata-reclamantă a invocat atât prevederile art. 89 din Legea nr. 8/1996 (care fac referire la art. 73, art. 74 şi art. 79 C.civ., cât şi Regulamentul GDPR, precum şi dispoziţiile art. 73 şi urm., art. 1357 şi urm. şi art. 1385 C.civ., iar, în petitul cererii de chemare în judecată (pagina 1 a cererii), la pct. 3, a arătat că solicită repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegală a celor trei imagini faciale, cu încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 8/1996.
Ca atare, analiza instanţei de apel în care au fost valorificate dispoziţiile Codului civil, precum şi cele ale art. 89 din Legea nr. 8/1996, indicate de intimata-reclamantă drept temei al pretenţiilor sale, urmată de validarea soluţiei date de tribunal asupra fondului, s-a circumscris limitelor învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, precum şi a celor ale devoluţiunii apelului, hotărârea astfel pronunţată fiind legală în raport cu critica formulată şi cu normele procesuale anterior menţionate.
Nu este fondată nici susţinerea recurentei-pârâte prin care aceasta a criticat hotărârea recurată prin prisma constatării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1357 alin. (1) C.civ.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar culpa recurentei-pârâte în producerea prejudiciului este una semnificativă, concluzie la care a ajuns în urma constatării lipsei consimţământului intimatei-reclamante pentru utilizarea imaginii acesteia pe cutiile de vopsea de păr ale recurentei-pârâte.
Litigiul de faţă urmăreşte valorificarea şi respectarea dreptului intimatei-reclamante la imagine, imagine reflectată în conţinutul unei fotografii realizate cu ocazia unei şedinţe foto şi cu privire la care se pretinde că a fost utilizată de către recurenta-pârâtă fără a fi fost exprimat acordul în acest sens.
În consecinţă, temeiul juridic al cererii este unul delictual, premisă reţinută corect de către instanţa de apel, care, având în vedere dreptul a cărei ocrotire se reclamă prin cererea de faţă, a verificat şi temeiul juridic adecvat din legea specială (indicat, de altfel, chiar de către intimata-reclamantă – art. 89 din Legea nr. 8/1996).
În condiţiile în care, curtea de apel a reţinut că intimata-reclamantă nu se poate prevala de încălcarea unui drept de autor, nefiind creatorul fotografiei, ci doar persoana fotografiată, iar, prin invocarea art. 89 din Legea nr. 8/1996, a pretins nesocotirea drepturilor recunoscute de Codul civil (art. 89 din Legea nr. 8/1996 făcând referire la art. 73, art. 74 şi art. 79 C.civ.), curtea de apel a procedat la verificarea existenţei pretinsei fapte ilicite prin raportare la existenţa sau nu a consimţământului intimatei-reclamate.
Ca atare, în speţă, chiar dacă nu este vorba despre un drept de autor de care s-ar fi putut prevala autorul fotografiei, ne aflăm în ipoteza în care, pretinzându-se încălcarea drepturilor protejate prin normele de drept civil anterior arătate, instanţele devolutive au stabilit (aspecte de fapt care nu sunt contestate) că a avut loc o şedinţă foto, în urma căreia a fost realizată fotografia a cărei utilizare fără consimţământul său o pretinde intimata-reclamantă.
Astfel, potrivit art. 89 din Legea nr. 8/1996: „(1) Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 din Codul civil. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimţământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 79 din Codul civil. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existenţa consimţământului se prezumă în condiţiile art. 76 din Codul civil.”
Prin urmare, din interpretarea acestei norme rezultă că regula este că utilizarea fotografiei care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate, iar excepţia vizează ipoteza modelelor de profesie, caz în care nu este necesar consimţământul acestora; semnificaţia acestei excepţii este aceea a instituirii unei prezumţii de cesiune a drepturilor patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sa a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincţiilor de la art. 85-87 din lege.
Or, în cauză, în raport cu situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, aşa cum s-a mai arătat, premisa este aceea a utilizării de către recurenta-pârâtă a imaginii intimatei-reclamante fără consimţământul acesteia, astfel că se impune a se analiza dacă acest consimţământ era sau nu necesar.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu se află în niciuna dintre situaţiile de excepţie instituite de dispoziţiile legale anterior evocate, nefiind de profesie model, nu a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret şi nici nu se află în ipoteza în care ea însăşi să fi pus fotografia la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care avea cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului.
În acest context, utilizarea de către recurenta-pârâtă a imaginii intimatei-reclamante, fără acordul acesteia, denotă încălcarea dreptului la propria imagine, drept protejat de art. 73 C.civ.
Atare încălcare plasează conduita recurentei-pârâte pe tărâmul ilicitului civil, astfel că instanţa de apel a reţinut în mod legal, în conformitate cu prevederile anterior menţionate, atât existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu – ceea ce include şi legătura de cauzalitate –, cât şi culpa părţii pentru disconfortul creat intimatei-reclamante prin utilizarea fără acordul său şi fără ştiinţa sa a propriei imagini.
Prin urmare, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, iar decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material prevăzute de art. 1357 alin. (1) C.civ.
Nu pot face obiectul prezentei analize susţinerile prin care recurenta-pârâtă a pretins că prejudiciul nu este dovedit sau că situaţia de fapt a cauzei ar fi alta, întrucât aceste afirmaţii nu vizează legalitatea deciziei atacate, iar instanţa de recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor deja administrate în cauză şi nici nu poate modifica în vreun fel situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanţele de fond.
Nici critica prin care recurenta-pârâtă a făcut referire la prevederile legale din materia protecţiei datelor cu caracter personal nu este aptă a genera o verificare a deciziei recurate sub aspectul susţinut de către aceasta, în contextul în care, din dosar, rezultă că partea a tins să valorifice aceste aspecte în argumentarea excepţiei lipsei de interes în formularea primelor două capete de cerere, excepţie invocată prin întâmpinarea depusă în faţa tribunalului şi care a fost respinsă prin sentinţa pronunţată în cauză, soluţia dată nefiind atacată pe calea apelului declarat de pârâtă.
Astfel, prin întâmpinare depusă la prima instanţă, recurenta-pârâtă a subliniat că întrucât a „acţionat întocmai cu normele GDPR în vigoare la acest moment şi la prima opoziţie manifestată” a „luat toate măsurile legale, până la soluţionarea prezentei cauze, primele două capete de cerere sunt lipsite de interes juridic”.
Tribunalul a respins excepţia lipsei de interes invocată de recurenta-pârâtă, reţinând că împrejurarea că aceasta a luat măsuri pentru retragerea de pe piață a nuanțelor de vopsea și înlocuirea fotografiei de pe cele 3 cutii de vopsea, în conformitate cu regulamentul intern al companiei, nu este de natură să înlăture interesul procesual al intimatei-reclamante, care solicită o hotărâre executorie prin care să i se recunoască dreptul de a autoriza utilizarea fotografiilor și încălcarea acestui drept de către partea adversă, respectiv prin care să fie înlăturate fotografiile ce conțin portretul de pe cutiile de vopsea X. și din toate reclamele din mediul online – Facebook, portal de căutare Google și altele similare, site-ul pârâtei etc.
De asemenea, a avut în vedere faptul că primul capăt de cerere reprezintă în același timp și premisa acțiunii în răspundere civilă delictuală, individualizată în capătul 3 de cerere, astfel încât interesul este actual şi, în plus, recurenta-pârâtă a susţinut, chiar în întâmpinare, că aceste măsuri au fost luate „până la finalizarea prezentei cauze”.
Prin cererea de apel, recurenta-pârâtă nu a atacat soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei
de interes, ci, la fel ca în recurs, a arătat doar că, raportat la momentul indicat de partea adversă ca dată de lansare a vopselei de păr, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 677/2011 privind datele cu caracter personal, precum şi că a acţionat conform normelor GDPR în vigoare la acest moment şi, la prima opoziţie manifestată, a luat toate măsurile legale, până la soluţionarea prezentului litigiu.
Or, în aceasta fază procesuală, o analiză a soluţiei pronunţate în cauză asupra excepţiei lipsei de interes în formularea primelor două capete de cerere, este împiedicată de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., care nu permit analiza unor critici care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, deşi această invocare era posibilă.
În măsura în care referirile recurentei-pârâte la normele din materia protecţiei datelor cu caracter personal sunt formulate în susţinerea lipsei vinovăţiei acesteia în producerea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de relevanţă, în raport cu împrejurarea că nu o încălcare a unor atare dispoziţii a dus la concluzia îndeplinirii condiţiei vinovăţiei, ci încălcarea dreptului reglementat de art. 73 C.civ.
Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, constatând conformitatea deciziei recurate cu normele de drept aplicabile speţei, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1248A/2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.