I. Circumstanțele cauzei:
I.1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 25 septembrie 2023 sub nr. x/3/2023, astfel cum a fost completată prin înscrisul depus la dosar la data de 08 aprilie 2024 (fila 163 vol. III din dosarul Tribunalului București) reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor și Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 și la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 28.403 lei începând cu data de 13.05.2021 (data emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.05.2021) și până la emiterea titlului de plată și în subsidiar, obligarea pârâtelor să-i comunice deciziile de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 în original și obligarea pârâtelor să-i comunice atât deciziile de compensare, cât și titlurile de plată aferente la domiciliul procesual indicat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 165/2013, normele metodologice de aplicare și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
I.2. Hotărârile care au generat conflictul
I.2.1 Prin sentința civilă nr. 774 din 11 iunie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/3/2023, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a reținut, în esență, că sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (în vigoare din 31 mai 2019), potrivit cărora deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din respectiva lege pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află imobilul, având astfel în vedere că imobilul ce face obiectul dosarului administrativ se află în județul Vrancea.
I.2.2 Prin sentința civilă nr. 449 din 4 noiembrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/3/2023, Tribunalul Vrancea – Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
În esență, Tribunalul Vrancea – Secția I civilă a reținut că în cauza dedusă judecății nu se contestă validitatea deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021 sau nr. 40100/13.05.2021 emise de C, ci se solicită valorificarea ultimei decizii de compensare precizate prin emiterea titlului de plată pentru suma de 28.403 lei.
Așadar, instanța a reținut incidența prevederilor art. 31 din Legea nr. 165/2013, cererea reclamantei fiind întemeiată pe un fapt ulterior emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.03.2021, în prezent aceasta solicitând valorificarea deciziei precizate prin emiterea titlurilor de plată, în condițiile textului de lege menționat.
De asemenea, a mai reținut că pentru valorificarea în numerar a punctelor menționate în decizia de compensare, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze norme speciale de competență, astfel încât în materie de competență teritorială sunt incidente dispozițiile de drept comun, respectiv prevederile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora cererile îndreptate împotriva statului, autorităților sau instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.
Având în vedere aceste dispoziții legale, a apreciat că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze cauza, întrucât atât sediul pârâtelor, cât și domiciliul reclamantei sunt în București.
II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Tribunalul București – Secția a V-a civilă și Tribunalul Vrancea – Secția I civilă.
Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au apreciat competența teritorială de soluționare a cauzei.
Astfel, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (în vigoare din 31 mai 2019) și a apreciat că este competentă teritorial să soluționeze pricina instanța în a cărei circumscripție se află imobilul.
De cealaltă parte, Tribunalul Vrancea – Secția I civilă a considerat că sunt incidente dispozițiile de drept comun, respectiv art. 111 C. proc. civ., având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă valorificarea în numerar a punctelor menționate în decizia de compensare, respectiv instanța de la sediul pârâtului sau domiciliul reclamantei.
Înalta Curte constată că, în speță, reclamanta a învestit Tribunalul București, Secția a V-a civilă, cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 și la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 28.403 lei începând cu data de 13.05.2021 (data emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.05.2021) și până la emiterea titlului de plată, demers judiciar întemeiat, în drept, pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 165/2013.
Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În procedura judecătorească, cuantumul despăgubirilor se va stabili prin raportare la grila notarială valabilă în anul anterior pronunțării hotărârii judecătorești. (1 ind. 1) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.
Din interpretarea teleologică și sistematică a reglementării cuprinse în art. 35 din Legea nr. 165/2013, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 (emise de către entitățile învestite cu soluționarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietății) sau, după caz, refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competența teritorială a instanței civile se determină în funcție locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziție referitoare la instanța competentă teritorial.
Or, în litigiul pendinte se observă că nu se contestă deciziile emise în temeiul art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul de emitere a acestor decizii în termenul legal, procedura de contestare fiind finalizată, ci se solicită obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare ce au fost emise. Rezultă, așadar, că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.
Astfel, dat fiind faptul că prezentul litigiu este generat de o pretenție de natură civilă, ce constă în revendicarea unui drept de proprietate privată (valorificarea în numerar a punctelor menționate în deciziile de compensare), Înalta Curte apreciază că este un litigiu ce derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013.
În ceea ce privește soluționarea unor astfel de litigii ce derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, intenția legiuitorului a fost clară. Acesta, prin introducerea alin. (1 ind. 1) în cadrul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 (alin. (1 ind. 1) a fost introdus prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018) a urmărit realizarea un regim unitar de soluționare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea acestui act normativ. Or, în absența instituirii unor criterii de stabilire a instanței civile competente teritorial să soluționeze litigiile reglementate de dispozițiile anterior menționate (întrucât aceste dispoziții nu cuprind mențiuni cu privire la instanța competentă teritorial), în mod firesc devin aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, precum și cele ale art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora „cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului”.
Având în vedere că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantei, care, potrivit art. 116 din același Cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
În cauza de față, reclamanta a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, astfel că, prin alegerea făcută, în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (1 ind. 1) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107 art. 111 și art. 116 C. proc. civ., se constată că aceasta a învestit în mod legal Tribunalul București, fiind stabilită în mod definitiv competența teritorială în favoarea acestei instanțe.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2025.