Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
I.Cicumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraș la data de 27.03.2023, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea pârâtului să se înscrie în bazele de date ale Direcției Generale Permise de Conducere și Înmatriculări, ca utilizator al autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), iar în cazul în care pârâtul nu se mai află în posesia autoturismului, să fie autorizat reclamantul să radieze autoturismul de pe numele său.
Cererea nu a fost încadrată în drept.
Prin sentința nr. 360/20.02.2024, Judecătoria Făgăraș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara-Secția I civilă.
A reținut instanța că obiectul cererii îl reprezintă radierea unui autovehicul vândut de pe numele reclamantului, operațiune ce se realizează de către Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări a Vehiculelor, conform dispozițiilor art. 17 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 conform cărora „Radierea din evidență a vehiculelor înregistrate, la trecerea acestora în proprietatea altei persoane, se face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condițiile legii.”
Întrucât radierea în sine este o operațiune făcută de o instituție a Statului și este obligatorie, instanța a reținut că dreptul care face obiectul principal al cauzei de față este un drept de care părțile nu pot dispune, ca atare norma instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, este de ordine publică.
În cauză nu se aplică dispozițiile art. 113 pct. 3 C. proc. civ. – prin raportare la obiectul cererii privind radierea autovehiculului de pe numele reclamantului- întrucât nu se execută un contract, radierea solicitată de reclamant fiind consecința încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a autovehiculului după transmiterea dreptului de proprietate și plata prețului.
Întrucât domiciliul pârâtului B se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei Timișoara, competența de soluționare a fost declinată în favoarea acestei instanțe.
Prin sentința nr. 26499/05.09.2024, Judecătoria Timișoara-Secția I civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Făgăraș, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
A reținut instanța că obiectul litigiului este o obligație de a face, întemeiată pe prevederile art. 11 alin. (4) din OUG nr. 195/2002 și, prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că soluționarea cauzei aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
În cauză sunt incidente normele care reglementează competența teritorială de ordine privată potrivit cărora doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială. În acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Totodată, chiar dacă reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenței la una dintre instanțele competente potrivit legii, instanța neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetență teritorială.
Având în vedere textul legal menționat și faptul că pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Făgăraș, instanța nu o putea invoca, din oficiu, întrucât ar însemna eludarea normelor procedurale care reglementează competența teritorială de ordine privată, respectiv ori de câte ori pârâtul nu invocă excepția, instanța sesizată ar avea posibilitatea de a declina din oficiu, transformând o competență de ordine privată într-una de ordine publică.
Prin urmare, competența aparține instanței învestite de către reclamant, în cauză Judecătoria Făgăraș.
II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantului ca pârâtul să fie obligat să se înscrie în bazele de date ale Direcției Generale Permise de Conducere și Înmatriculări, ca utilizator al autoturismului cu nr. de înmatriculare (...), iar dacă acesta nu se mai află în posesia autoturismului, să fie autorizat reclamantul să radieze autoturismul de pe numele său.
Instanțele aflat în conflict negativ și-au declinat reciproc competența teritorială de soluționare a cauzei, cea de-a doua instanță reținând că judecătoria inițial învestită nu putea invoca din oficiu necompetența teritorială întrucât, în cauză, normele de competență sunt de ordine privată.
Înalta Curte reține că potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”. Alin. (3) al aceluiași art. prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117 C. proc. civ., este relativă.
C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.
Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”, iar alin. (3) al aceluiași art. prevede că: „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”
Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe. O astfel de interpretare se impune și în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepțiilor de necompetență în scopul declarat de asigurare a celerității soluționării cauzelor.
Competența teritorială de soluționare a acțiunii având ca obiect obligație de a face, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, anume dreptul corelativ obligației izvorând din contractul de vânzare-cumpărare a unui autoturism, se stabilește potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.
Însă, întrucât aceste norme sunt de competență relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu.
Din actele dosarului, rezultă că pârâtul nu a invocat prin întâmpinare excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Făgăraș.
Totodată, primul termen la care părțile au fost legal citate la Judecătoria Făgăraș a fost cel din 20.02.2024, termen la care pârâtul nu a fost prezent, pentru a uza de dreptul prevăzut de art. 130 alin. (3) C. proc. civ. și la care instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a instanței.
Prin urmare, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia a fost înregistrată cererea și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, fără a se putea dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.
În acest sens, se reține aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr.31/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii care a statuat că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ..”, reținându-se în paragrafele 68-72 următoarele:
„68. În al treilea rând, răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudența instanțelor naționale vizând posibilitatea instanței căreia i se declină competența de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență.
69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudențială în sensul că instanța în fața căreia se ivește conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar, deși declinatorul de competență nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanța trebuie să verifice cui îi aparține competența în cauza concretă dedusă judecății.
70. De altfel, legalitatea declinării de competență nu este sustrasă controlului, o atare situație fiind inacceptabilă din perspectiva cerințelor statului de drept. Și aceasta, deoarece instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței cu scopul asigurării celerității procesului civil și având în vedere că declinarea de competență nu are caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să își verifice competența și, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanței pe care o consideră competentă.
71. Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.
72. Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.”.
În consecință, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, constatând că în prezenta cauză operează o competență de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârâți prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraș, ca instanță mai întâi învestită în condițiile textului legal menționat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraș.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.