Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.07.2020 (data poștei), sub nr. x/3/2020, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) l-a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc A, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.028.207,14 lei reprezentând suma reținută în mod abuziv în cadrul dosarului de executare nr. x/2015 al Biroul Executorului Judecătoresc A, cu titlu de onorariu și cheltuieli de executare, pentru care Societatea de Asigurare Reasigurare B S.A. a executat conturile CNAIR în data de 25.05.2018, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 31.05.2018 și până la data plății efective, conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2014.
2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin sentința civilă nr. 1103/02.07.2021 Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității, excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate, a admis cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu pârâta SCPEJ C și, pe cale de consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.028.207,14 lei reprezentând sumă reținută în cadrul dosarului de executare nr. x/2015 al B.E.J. A, suma de 229.659,19 lei reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 31.05.2018 – 22.07.2020, precum și dobânda legală penalizatoare calculată în continuare, până la data plății efective a debitului principal și la plata sumei de 19.585,25 lei reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru), către reclamantă.
3.Hotărârea pronunțată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1710/A din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti C împotriva sentinței civile nr. 1103/02.07.2021 pronunțate de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2020**, în contradictoriu cu intimata – reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A..
A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că:
A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
A menținut sentința pronunțată cu privire la modul de soluționare a excepțiilor inadmisibilității, autorității de lucru judecat și a prescripției dreptului material la acțiune.
A obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 9792,62 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, luând act că onorariul de avocat va fi solicitat pe cale separată.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1710/A din 18 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. invocând incidența în cauză a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că există o contradicție în considerentele hotărârii atacate, atât cu privire la aspectul licit sau ilicit al faptei săvârșite de către executorul judecătoresc, cât și cu privire la existența prejudiciului CNAIR S.A.
Astfel, se arată că instanța de apel nu este consecventă în ceea ce privește caracterul licit sau ilicit al faptei executorului judecătoresc, citând în acest sens un paragraf din hotărârea recurată pe care îl apreciază ca fiind relevant.
Cu referire la cel de-al doilea aspect, instanța de apel a reținut pe de o parte că prin fapta ilicită a executorului judecătoresc nu a fost generată o pagubă CNAIR, însa prin menținerea modului de soluționare a excepției prescripției extinctive și prin indicarea, în motivare a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. apreciate ca fiind incidente, instanța de apel a recunoscut paguba CNAIR.
În plus, aceste aspecte sunt în totală discordanță cu situația de fapt și de drept rezultate din probatoriul administrat în cauză.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 C. civ., întrucât instanța de apel a asimilat recursul în interesul legii cu un act normativ prin aceea că a înlăturat de la aplicarea în cauză a Deciziei nr. 11/2018 pronunțată de completul de recurs în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu motivarea că indisponibilizările de conturi din dosarul de executare nr. x/2015 sunt anterioare interpretării obligatorii prin decizia indicată.
Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar CNAIR a învestit instanța de judecată cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar în anul 2020, deci ulterior pronunțării deciziei ÎCCJ nr. 11/2018, când aplicarea acesteia era obligatorie. Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a considerat ca dispozițiile ÎCCJ din decizia nr. 11/2018 nu se aplică în prezenta speță, raportându-se eronat la momentul indisponibilizării sumelor de bani din dosarul de executare nr. x/2015, și nu la momentul la care instanța a fost învestită cu cererea CNAIR.
Mai arată recurenta că o decizie pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluționarea unui recurs în interesul legii nu poate avea valoare normativă, nu preia din forța și autoritatea normativă și nu se identifică sau asimilează cu legile. Aceste decizii orientează practica judiciară și obligă judecătorii să o aplice, prin urmare acestor decizii li se atașează în mod exclusiv autoritatea de lucru judecat.
Acest raționament logico-juridic și de interpretare se desprinde din Decizia nr. 238/17.05.2023 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 488/06.06.2023, respectiv punctele nr. 90 și următoarele.
Printr-un motiv distinct de recurs se afirmă încălcarea art. 701 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că executarea silită din dosarul nr. x/2015 era deja suspendată la data intrării în faliment a societăţii B, respectiv 03.12.2015, subliniind că începând cu data de 14.04.2015 și până la data de 03.12.2015, când a fost deschisă procedura de faliment a societăţii B, executarea silită a fost suspendată, iar momentul intrării în faliment a B a generat aplicabilitatea art. 75 din Legea nr. 85/2014, ceea ce a făcut ca suspendarea deja existentă în baza dispozițiilor Codului de procedura civilă să se suprapună cu suspendarea prevăzută de legea insolvenței.
Din acest motiv, executorul judecătoresc nu ar fi avut dreptul să procedeze la distribuirea sumelor, la data de 23.12.2015, prin virarea în contul său a onorariului și a cheltuielilor de executare, întrucât executarea silită era deja suspendată. După pronunțarea încheierii de suspendare, executorul judecătoresc nu mai poate sa dea curs vreunei solicitări, indiferent din partea cui ar veni, sau să mai îndeplinească din oficiu vreun act de executare, fără sa încalce dispozițiile art. 701 C. proc. civ., suspendarea executării civile, astfel cum este ea reglementată de lege reprezentând un incident procedural care se materializează în sistarea temporară a tuturor actelor de urmărire și determină în mod iremediabil sistarea oricărei activități de urmărire și a oricărui act de executare.
Numai în ipoteza în care în cadrul dosarului execuțional nr. x/2015 nu ar fi operat suspendarea de drept comun, ci singura suspendare de drept ar fi fost cea izvorâtă din dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, s-ar fi putut reține că cele constatate de către curtea de apel ar fi legale.
Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, se arată că instanța de apel, prin ignorarea dispozițiilor art. 701 alin. (4) C. proc. civ. a reținut în mod nelegal că fapta săvârșită de către executorul judecătoresc nu ar intra în sfera ilicitului, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ. raportat la art. 5 și art. 54 din Legea nr. 188/2000.
Mai arată recurenta că singura cale legală pe care executorul judecătoresc o avea la dispoziție, în ceea ce privește recuperarea onorariului și a cheltuielilor de executare, era de a formula cerere de înscriere la masa credală a debitoarei B. Din acest motiv, instanța de apel a eludat dispozițiile Legii nr. 85/2014, cât și dispozițiile legale în materie de suspendare a executării civile, în momentul în care a reținut că fapta executorului și conduita acestuia este corectă.
Distinct, se arată că instanța de apel a ignorat faptul că interesele debitoarei urmărite, respectiv B au fost deja satisfăcute prin întoarcerea executării împotriva CNAIR și suportarea de către CNAIR a onorariului reținut în mod abuziv și nelegal de către executor, ignorând, de asemenea, că CNAIR este partea lezată și prejudiciată, negând acesteia dreptul de regres statuat de către legiuitor. Totodată, se arată că instanța de apel, în mod nelegal a reținut că însăși CNAIR ar fi vinovată situația creată prin punerea în executare a unei hotărâri nedefinitive, ignorând faptul că legea dă posibilitatea de a se pune în executare o hotărâre provizorie.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Prin notele scrise depuse la data de 17.01.2025 intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc A a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, arătând că cererea de recurs reprezintă, în fapt, o reluare a aspectelor cuprinse în cererea de chemare în judecată și a susținerilor din etapa apelului, fără a se indica în concret care sunt normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de către instanța devolutivă.
La aceeași dată, intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc A a depus un memoriu distinct, cuprinzând note scrise, prin care a solicitat în principal anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea deciziei atacate.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că sunt nefondate atât excepția nulității recursului, cât și recursul însuși, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu referire la excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât, Înalta Curte reține că prin recursul formulat, recurenta a dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de caracterul contradictoriu al unor considerente ale hotărârii atacate, cât și chestiuni privind greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) și art. 701 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din cod, motiv pentru care Înalta Curte o va respinge.
Trecând la examinarea fondului cererii de recurs, Înalta Curte observă că soluția instanței de apel se bazează, în esență, pe următoarele argumente:
cele reținute prin sentința civilă nr. 5131/2017 a Judecătoriei sectorului 3 prin care s-a dispus întoarcerea executării reprezintă lucru judecat, sub aspect pozitiv, opozabil reclamantei;
prin amintita sentință s-a tranșat, cu caracter definitiv, că partea căreia îi revine, conform art. 637 alin. (1) și art. 723 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., suportarea cheltuielilor de executare, este creditoarea urmăritoare – adică reclamanta – deoarece a pus pe riscul său în executare o hotărâre executorie, dar nedefinitivă, prevederile legale arătate fiind ferme în sensul că „cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului”;
paguba reclamantei – suma pe care a fost obligată să o restituie debitoarei în cuantumul indisponibilizat și reținut acesteia din urmă de către pârâtul executor cu titlu de cheltuieli de executare – nu este urmarea unei fapte ilicite a pârâtului, ci a faptei reclamantei înseși, care a pornit o executare pe riscul său, deși exista posibilitatea desființării titlului executoriu în recurs, ceea ce atrage suportarea cheltuielilor de executare de către creditor/reclamantă;
că, practic, nu există o pagubă, de vreme ce, chiar dacă executorul nu și-ar fi eliberat sieși cu titlu de cheltuieli de executare suma indisponibilizată de la debitoare, pentru care debitoarea a întors executarea în dauna creditoarei, reclamanta creditoare ar fi datorat oricum pârâtului executor onorariul și celelalte cheltuieli de executare, iar executorul ar fi emis încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, care ar fi fost titlu executoriu împotriva reclamantei pentru o sumă identică, astfel încât patrimoniul reclamantei ar fi fost identic afectat; în consecință, momentul eliberării de către executor a sumei indisponibilizate cu titlu de onorariu nu are importanță din punct de vedere cauzal în crearea unui prejudiciu;
art. 75 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, invocat de reclamantă, nu are relevanță în raporturile dintre reclamantă și pârât, ci ar fi avut relevanță în raporturile dintre reclamantă și Societatea de Asigurare B S.A. aflată în lichidare, în măsura în care reclamanta ar fi rămas creditoare, ceea ce nu e cazul;
în fine, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită a pârâtului executor judecătoresc, câtă vreme înființarea popririi și indisponibilizarea conturilor terților popriți au fost dispuse de pârâtul executor anterior suspendării executării silite, iar nu ulterior, ceea ce face ca virarea unor sume în acele conturi ulterior suspendării executării, dar în baza unei indisponibilizări ordonate anterior, să nu aibă semnificația unei fapte ilicite; decizia nr. 11/2018 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție care statuează că suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligația terțului poprit de a indisponibiliza și încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării, nu este aplicabilă cauzei, având în vedere că indisponibilizările din dosarul de executare nr. x/2015 sunt anterioare.
Pornind de la aceste argumente, pe care Înalta Curte le apreciază a fi corecte, vor fi înlăturate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., pentru motivele ce urmează a fi arătate.
Astfel, critica potrivit căreia instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 6 C. civ., atunci când a înlăturat de la aplicarea în cauză a Deciziei nr. 11/2018 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu motivarea că indisponibilizările de conturi din dosarul de executare nr. x/2015 sunt anterioare interpretării obligatorii prin decizia indicată, deoarece astfel a asimilat recursul în interesul legii cu un act normativ, nu poate fi primită, întrucât ceea ce judicios afirmă instanța de apel nu este echivalența acestei decizii de interpretare cu o lege, ci absența caracterului culpabil – într-o perioadă anterioară lămuririi acestei probleme de drept de către instanța supremă – al practicii indisponibilizării de către terții popriți și de către executor a încasărilor sosite ulterior suspendării executării silite, virate în baza unei popriri înființate anterior.
În orice caz, această problemă privește un argument expres indicat de instanța de apel ca fiind subsidiar și nu afectează argumentele principale referitoare la cele reținute ca lucru judecat prin sentința nr. 5131/2017 a Judecătoriei sectorului 3 și absența unei pagube care să fi fost cauzată reclamantei prin fapta pârâtului.
Critica referitoare la încălcarea art. 701 alin. (4) C. proc. civ. și la faptul că executorul judecătoresc nu ar fi avut dreptul să procedeze la distribuirea sumelor, la data de 23.12.2015, prin virarea în contul său a onorariului și a cheltuielilor de executare, întrucât executarea silită era deja suspendată este, de asemenea, nefondată.
Astfel, dispozițiile a căror încălcare este invocată sunt dispoziții ce ocrotesc, în principal, interesele debitoarei din executarea silită, iar nu pe cele ale creditoarei reclamante. Debitoarea este cea în măsură să reclame restituirea eventualelor sume care i-au fost indisponibilizate ulterior suspendării executării, iar nu reclamanta-creditoare, care oricum a fost obligată la restituirea sumelor încasate în urma executării anulate în virtutea desființării titlului executoriu și căreia îi rămân în sarcină cheltuielile de executare.
De fapt, ceea ce ocolește reclamanta în argumentația sa, atât cea din fața instanțelor de fond cât și în cea din cererea de recurs, orientată în principal spre identificarea unor elemente de nelegalitate în actele pârâtului executor, dar mai puțin în demonstrarea existenței unei pagube în patrimoniul reclamantei care să fie cauzată de aceste acte nelegale, este tocmai acest aspect: că potrivit art. 723 C. proc. civ., ”în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu (...) cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.“
Așa cum a statuat Curtea Constituțională a României în decizia nr. 270/2023, la paragraful 16, «din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 670 C. proc. civ. rezultă că onorariul executorului judecătoresc reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat la solicitarea creditorului și care este în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. Or, legea care prevede altfel este chiar C. proc. civ., care în art. 723 alin. (1) statuează că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia, iar în acest caz ”cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului”. Curtea reține că, din perspectiva plății cheltuielilor de executare, între executorul judecătoresc și debitor nu se naște niciun raport juridic, acesta existând numai între executorul judecătoresc și creditor, pe de o parte, și creditor și debitor, pe de altă parte. Așadar, din interpretarea textelor procesual civile, rezultă că onorariul executorului judecătoresc în cazul desființării titlului executoriu și întoarcerii executării silite va rămâne în sarcina creditorului. Aceasta întrucât organul de executare, deși nu este parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, este un participant la procedura execuțională, desfășurând o activitate liberală, a cărei remunerare se impune, nefiind justificată sub nicio formă obligarea acestuia de a rămâne responsabil de efectuarea unor cheltuieli provocate de cererea creditorului. Raportul juridic născut între executor și creditor, ca efect al învestirii executorului (prin cererea de executare silită, prin care se solicită concursul statului în realizarea și concretizarea titlului executoriu) de a acționa în numele și interesul creditorului, în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege în procedura execuțională, nu poate plasa executorul judecătoresc sub culpa demarării executării silite în cazul în care instanța dispune întoarcerea executării ca urmare a desființării titlului executoriu. Într-o atare ipoteză, răspunderea pentru începerea urmăririi silite revine în mod exclusiv creditorului.»
Or, dacă onorariul executorului judecătoresc rămâne, în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu, în sarcina creditorului, atunci reclamanta nu poate pretinde că a suferit vreun prejudiciu prin aceea că a fost nevoită să restituie debitoarei echivalentul onorariului de executor care fusese reținut de pârâtul executor judecătoresc acesteia din urmă prin indisponibilizarea criticată, pentru că dacă nu ar fi restituit echivalentul acestui onorariu debitoarei, creditoarea ar fi trebuit să-l plătească oricum direct executorului.
Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o pagubă, ci despre o datorie, pentru că reclamanta era cea obligată să suporte costul acestui onorariu, fie în mod direct (plătit executorului), fie indirect (restituit debitoarei, din veniturile căreia s-a îndestulat executorul).
Prin urmare, recurenta nu poate vorbi despre vreo pagubă, sau, în orice caz, nu despre una cauzată prin actele executorului, astfel încât linia de argumentație orientată spre găsirea unor vicii de legalitate în aceste acte este nerelevantă, în lipsa unei legături de cauzalitate și a unui prejudiciu.
Dacă există o pagubă în patrimoniul reclamantei, aceasta este, cum bine sesizează instanța de apel, urmarea faptei proprii, respectiv a pornirii unei executări silite pe riscul său, în temeiul unei hotărâri judecătorești executorii, dar supuse recursului.
Acest raționament, a cărui evidență pare să fi scăpat recurentei, a stat și la baza sentinței civile nr. 5131/2017 a Judecătoriei sectorului 3 – ocolită și aceasta în argumentarea recursului – care a reținut cu putere de lucru judecat, ce poate fi opusă sub aspectul său pozitiv reclamantei, parte în proces, că ”potrivit art. 637 alin. (1) C. proc. civ. punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau cu recurs, iar dacă titlul este (...) desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz”, iar în astfel de situații, potrivit art. 723 C. proc. civ., cheltuielile de executare rămân în sarcina creditorului.
Așadar, vor fi înlăturate argumentele aduse de recurentă cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 701 C. proc. civ., întrucât nu au nicio relevanță din perspectiva producerii unei pagube și a legăturii de cauzalitate dintre aceasta și actele executorului a căror nelegalitate o reclamă recurenta, la fel de nerelevantă fiind și referirea la prevederile art. 75 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 – ce se referă la altă ipoteză – și care, oricum, permit la rândul lor executorului păstrarea onorariului încasat.
În ceea ce privește criticile referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, nemulțumirile recurentei referitoare la modul în care instanța de apel a analizat cui s-ar fi produs paguba și ce interese ar fi putut fi lezate prin reținerea onorariului de către executor din sumele indisponibilizate nu scot la iveală componente contradictorii din raționamentul acesteia – raționamentul este coerent și are logică intrinsecă – ci sunt în realitate aprecieri referitoare la o presupusă greșeală de raționament, chestiune ce nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, ci în problematica art. 488 pct. 8 C. proc. civ., căreia i s-a răspuns mai sus.
Același lucru se poate spune și cu privire la nemulțumirile exprimate de recurentă cu privire la faptul că instanța de apel i-ar fi reținut chiar ei culpa situației create, prin aceea că ar fi pornit executarea înaintea definitivării titlului executoriu și cu privire la faptul că modalitatea justă de rezolvare era aceea în care executorul s-ar fi înscris la masa credală pentru recuperarea onorariului (deși art. 723 C. proc. civ. prevede explicit că rămân în sarcina creditoarei cheltuielile de executare în situațiile de desființare a titlului executoriu – n.n.). Ce reclamă aici recurenta este o eroare de judecată, nu caracterul contradictoriu al argumentelor hotărârii, ceea ce scoate discuția de pe tărâmul art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
În fine, ceea ce mai aduce în discuție recurenta este o presupusă inconsecvență a instanței de apel cu privire la caracterul licit sau ilicit al faptelor imputate executorului și cu privire la existența pagubei.
În realitate, presupusa inconsecvență se referă la un procedeu legitim al instanței de apel, de a face o demonstrație alternativă/subsidiară, potrivit cu care finalmente, indiferent de caracterul licit/ilicit al faptei reclamate, rezultatul este același, respectiv necauzarea unui prejudiciu reclamantei, în condițiile în care în logica dreptului, partea lezată de acțiunile executorului ar fi putut fi doar societatea debitoare executată în baza unui titlu desființat.
Cât privește reținerea existenței unei pagube, argumentația instanței de apel în chestiunea prescripției, care implica stabilirea momentului în care reclamanta ar fi putut cunoaște paguba și pe cel răspunzător de ea, făcea referire, implicit, la paguba afirmată de parte, nu la o pagubă analizată și constatată ca fiind reală.
Constatând caracterul nefondat al criticilor, în baza art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, urmând a obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, ce va fi redus la un cuantum acordat complexității medii a cauzei și efortului depus de reprezentantul convențional.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1710/A din 18 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă, invocată de intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc A.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1710/A din 18 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatului-pârât Biroul Executorului Judecătoresc A.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.