Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă sub dosar nr. x/3/2021, la data de 25 ianuarie 2021, reclamanta A, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B pentru fapta proprie și pârâta Societatea C S.R.L., în calitate de comitent pentru fapta prepusului B, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie săvârșită de către pârâta B, în calitate de reporter al postului de televiziune D, constând în afirmațiile făcute la adresa reclamantei cu ocazia difuzării reportajului postului de televiziune D, în data de 9 ianuarie 2021, distribuit în data de 10 ianuarie 2021, și pe pagina site-ului www.x.ro, dar și în condițiile răspunderii delictuale a comitentului postului de televiziune D pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului său B; obligarea pârâtelor la plata sumei de 240.000 euro la cursul BNR în data plății, cu titlu de daune morale; obligarea pârâtelor la încetarea actelor defăimătoare și ștergerea reportajului distribuit pe site-ului www.x.ro, în data de 10 ianuarie 2021, în termen de o zi lucrătoare de la data pronunțării hotărârii judecătorești rămase definitive; obligarea pârâtelor să publice scuze față de reclamantă, atât în cadrul emisiunilor TV ale postului respectiv, cât și pe pagina de internet a www.x.ro; obligarea pârâtei Societatea C S.R.L. să difuzeze, atât în cadrul jurnalului, emisiunilor postului de televiziune, pe cea de internet www.x.ro, cât și pe prima pagină a altor trei ziare locale, timp de trei zile consecutive, dispozitivul hotărârii judecătorești rămase definitive.
La data de 19 martie 2021, reclamanta a formulat cerere adițională, prin care a arătat că acțiunea este formulată împotriva pârâtelor Societatea C S.R.L., reprezentată legal prin E și B, iar petitul acțiunii este următorul: în principal, în ceea ce privește Societatea C S.R.L., să se constate îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, atât pentru faptă proprie, cât și în calitate de comitent pentru fapta prepusului B, și ca instanța de judecată să oblige pe pârâta Societatea C S.R.L. la plata sumei de 240.000 euro, la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale; să oblige pe pârâta Societatea C S.R.L. la încetarea actelor defăimătoare și ștergerea reportajului distribuit pe site-ul www.x.ro în data de 10 ianuarie 2021, în termen de o zi lucrătoare de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive; să oblige pe pârâta Societatea C S.R.L. să publice scuze față de reclamantă, atât în cadrul emisiunilor TV ale postului respectiv, cât și pe pagina de internet a www.x.ro; să oblige pe pârâta Societatea C S.R.L. să difuzeze, atât în cadrul jurnalului, emisiunilor postului de televiziune, pe cea de internet www.x.ro, cât și pe prima pagină a altor trei ziare locale, timp de trei zile consecutive, dispozitivul hotărârii judecătorești rămase definitive sau, în subsidiar, în măsura în care instanța nu va constata existența raportului de prepușenie, să constate îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta proprie a Societății C S.R.L., cât și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei B, reporter al postului de televiziune D, precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 240.000 euro la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale; să oblige pe pârâte la încetarea actelor defăimătoare și ștergerea reportajului distribuit pe site-ul www.x.ro în data de 10 ianuarie 2021, în termen de o zi lucrătoare de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive; să oblige pe pârâte să publice scuze față de reclamantă, atât în cadrul emisiunilor TV ale postului respectiv, cât și pe pagina de internet a www.x.ro; să oblige pe pârâta Societatea C S.R.L. să difuzeze, atât în cadrul jurnalului, emisiunilor postului de televiziune, pe cea de internet www.x.ro, timp de trei zile consecutive, dispozitivul hotărârii judecătorești rămase definitive; să oblige pe pârâta B să publice pe prima pagină a trei ziare locale, timp de trei zile consecutive, dispozitivul hotărârii judecătorești rămase definitive.
Sentința Tribunalului București - Secția a IV-a civilă
Prin sentința nr. 1809 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtele B și Societatea C S.R.L.; au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 10 000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data plății, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale; a fost obligată pârâta Societatea C S.R.L. la înlăturarea de pe site-ul x.net a reportajului din data de 10 ianuarie 2021, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a fost obligată pârâta Societatea C S.R.L. la publicarea dispozitivului hotărârii în 3 ziare de largă circulație și pe site-ul www.x.ro, precum și difuzarea acestuia pe postul de televiziune, cu menționarea doar a numelor părților și excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părților și a completului de judecată; a fost obligată pârâta B la publicarea dispozitivului hotărârii în 3 ziare de largă circulație, cu menționarea doar a numelor părților și excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părților și a completului de judecată; s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Decizia Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie
Prin decizia nr. 512 din 3 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtele Societatea C S.R.L. și B împotriva sentinței civile nr. 1809 din 17 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 512 din 3 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtele Societatea C S.R.L. și B au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentele critică decizia atacată, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din CEDO, precum și art. 20 din Constituție, art. 1357 art. 1373 art. 1382 și art. 1383 C. civ.
Invocă jurisprudența CEDO și învederează că susținerile din știrile și emisiunea difuzate pe postul de televiziune D, precum și afirmațiile recurentei B au fost susținute de o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat.
Susțin că buna credință a fost dovedită în cauză, având în vedere existența bazei factuale și a interesului public privind subiectul dezbătut, fiind, astfel, exclus caracterul delictual al faptei, în raport cu prevederile art. 75 alin. (2) C. civ.
Arată că buna credință a fost dovedită prin demersul recurentei B care a solicitat și obținut un punct de vedere din partea intimatei, iar demersul său jurnalistic nu s-a rezumat doar la furnizarea unei informații, ci a vizat studierea dosarului de urmărire penală, obținerea unui punct de vedere din partea apropiaților defunctului, clarificarea faptului că cercetările în ancheta penală se efectuau in rem.
Afirmă că din informațiile prezentate, precum și din titlurile afișate pe ecran în timpul difuzării reportajului reiese foarte clar că acuzațiile de natură penală nu i-au fost aduse de postul de televiziune sau de reporterul/jurnaliștii D, ci exclusiv de soacra intimatei. Chiar dacă titlul afișat pe parcursul știrilor a fost în sensul „ (...)” în prezentarea știrii s-a menționat foarte clar faptul că această acuzație este adusă de socrii intimatei, neexistând niciun dubiu vizavi de interpretarea noțiunii de acuzată.
Susțin aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ. și arată că s-a reținut greșit existența raportului de prepușenie între recurente, prin raportare la contractul nr. 680 din 2 martie 2020. Astfel, potrivit art. VIII.2 din contract, recurenta B și-a asumat obligația de a realiza opere originale de creație intelectuală la solicitarea C S.R.L., prin utilizarea propriilor sale resurse și capacități intelectuale, iar faptul că respectivele creații trebuie să corespundă standardelor calitative și politicii editoriale ale societății recurente nu implică o relație de subordonare a recurentei B față de societatea pârâtă.
Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1382 și art. 1383 C. civ. prin care sunt reglementate raporturile între cei care răspund, în solidar, față de victimă, precum și condițiile și limitele în care este recunoscut și exercitat dreptul de regres între codebitori. Astfel, dând eficiență dispozițiilor art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2) din același cod, instanța de apel ar fi trebuit să dispună obligarea recurentelor, în mod individual, la plata de daune morale, nu să rețină un raport de solidaritate pasivă între acestea.
Învederează că, deși între faptele recurentelor există o strânsă legătură, acțiunile acestora sunt diferite, aspect reținut de curtea de apel în cuprinsul deciziei, iar culpa privește, de asemenea, fiecare faptă ilicită în parte, astfel că prejudiciul produs prin aceste fapte este distinct.
Susțin că omisiunea instanței de apel de a realiza o distincție între situația financiară a postului de televiziune și cea a jurnalistului, cât privește obligarea solidară a acestora la plata despăgubirilor conduce la concluzia încălcării art. 10 CEDO, prin raportare la jurisprudența Curții (cauza Lionarakis c.Greciei).
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata A a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că, în realitate, recurentele urmăresc reevaluarea probelor pe baza cărora a fost reținută situația de fapt.
Învederează că acest aspect rezultă din motivarea pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 10 din CEDO și art. 20 din Constituție, cu referire la existența unei baze factuale și a bunei credințe cu care au acționat.
În privința pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., criticile recurentelor vizează, în realitate, greșita interpretare a art. VIII pct.2 din contractul nr. 680 din 2 martie 2020, iar nu adevărate critici de aplicare a normelor de drept material.
De asemenea, referitor la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1382 și art. 1383 C. civ., astfel cum a fost indicată în motivarea recursului, arată că această critică nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin rezoluția din 28 februarie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurente, îl constituie aplicarea normelor interne de drept material care reglementează libertatea de exprimare, dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală, în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dar și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire și la păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâtelor și drepturile nepatrimoniale ale reclamantei.
Speța dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viață privată în componenta referitoare la onoare și reputație (art. 71 alin. (1) și art. 72 alin. (1) C. civ., art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și la art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Considerând că pârâtele și-au exercitat dreptul cu rea-credință și cu încălcarea pactelor și convențiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a pretins, în temeiul art. 1349 art. 1357 C. civ., art. 10 alin. (2) din Convenție și al art. 30 din Constituția României, încălcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale.
În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)”.
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Noul cod civil reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că: „Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) și alin. (2) C. civ.: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care D este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care D este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”.
Potrivit art. 252 C. civ.: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.”.
Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”.
Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte au săvârșit fapte ilicite, fiind depășite limitele libertății de exprimare.
Faptele ilicite imputate pârâtelor, ce ar fi adus atingere onoarei și reputației reclamantei, au constat în difuzarea informațiilor denigratoare de către pârâta Societatea C S.R.L., atât în cadrul știrilor, cât și a emisiunii „(...)”, din datele de 9 și 10 ianuarie 2021, precum și formularea afirmațiilor denigratoare de către pârâta B.
Curtea de apel, analizând cauza în temeiul dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., a confirmat soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată și a reținut că afirmațiile aduse la cunoștința publică de pârâte, incriminate prin cererea de chemare în judecată, au caracter ilicit, câtă vreme nu au avut o bază factuală concretă și nu au fost făcute cu bună credință, putând fi antrenată răspunderea civilă delictuală, deoarece nu este înlăturată de art. 75 C. civ.
Legalitatea soluției instanței de apel a fost contestată ca fiind una contrară dispozițiilor art. 10 din CEDO, de natură să determine o greșită angajare a răspunderii civile delictuale a recurentelor pârâte, acestea susținând că afirmațiile recurentei B au avut o bază factuală suficientă, iar buna credință a acesteia a fost dovedită având în vedere existența bazei factuale și a interesului public pentru subiectul dezbătut.
În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanță cu drepturile reclamantei la onoare și reputație, instanța de apel a analizat distincția dintre acuzațiile factuale și judecățile de valoare, precum și atitudinea subiectivă a autoarei afirmațiilor denunțate ca fiind denigratoare.
Este de subliniat că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă și Mazăre c. României). Distincția dintre fapte și judecăți de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul național, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenție (cauza Dyuldin și Kislov c. Rusiei, § 49).
Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmații concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecățile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand și alții c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franței, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuși, trebuie precizat că, atunci când judecățile de valoare tind spre lansarea unor acuzații determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputației (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franței, § 38-41).
Pornind de la aceste principii jurisprudențiale, analizând în concret faptele imputate pârâtei B, instanța de apel a reținut, în mod corect, că acestea pot fi calificate ca fiind afirmații factuale, în condițiile în care se prezintă cu un nivel de certitudine împrejurarea că intimata reclamantă se afla la acel moment sub anchetă penală referitor la moartea violentă a soțului acesteia, detaliile semnificative ce vizează viața intimă a reclamantei (presupusa relație extraconjugală sau comportamentul cu fostul soț sau copiii) fiind furnizate tocmai cu scopul de a conferi credibilitate ideilor transmise, pentru a sublinia posibilul motiv pentru care ar fi fost săvârșită fapta penală și, astfel, pentru a spori caracterul senzațional al știrilor.
După efectuarea acestei analize, instanța de apel a concluzionat că, față de gravitatea faptelor imputate reclamantei, jurnaliștii aveau obligația să efectueze minime verificări sau diligențe cu privire la caracterul veridic al informațiilor transmise, la dosar nefiind depusă nicio probă care să contureze existența bazei factuale, contrar susținerilor din cererea de apel vizând studierea dosarului de urmărire penală din care rezultă că a fost dispusă schimbarea încadrării juridice a faptei în omor și continuarea cercetărilor în vederea identificării autorului.
Instanța de apel a argumentat pertinent care sunt împrejurările care înlătură baza factuală pretinsă de recurente, apreciind că afirmațiile incriminate prin cererea de chemare în judecată au fost făcute cu scopul de a o discredita pe reclamantă.
Înalta Curte reține că existența bazei factuale este apreciată în raport cu probele administrate, iar modalitatea de interpretare a probatoriului și stabilirea situației de fapt în baza acestuia este apanajul instanțelor devolutive.
Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanța de apel, sunt câștigate cauzei, iar instanței de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.
A propune ca, în recurs, instanța să reevalueze afirmațiile din știrile și emisiunea difuzate pe postul de televiziune D verificând dacă au fost susținute de o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat, astfel cum solicită recurentele, nu implică o cercetare și dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, întemeiată pe o reapreciere a probelor și o restabilire a situației de fapt, activitate ce este incompatibilă scopului și structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor recurate.
În înclinarea balanței între art. 8 și art. 10 din Convenție, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul și limbajul folosite, precum și modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenție protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se dorește a fi transmis, ci și forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credință a autorului mesajului (cauza Reklos și Davourlis c. Greciei, § 68).
În acest sens, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută buna credință în raport cu conținutul afirmațiilor făcute și caracterul repetat al acestora, având în vedere și împrejurarea că acuzațiile privind săvârșirea unor fapte penale au fost cuprinse chiar în titlul știrilor, difuzate la ore de vârf, fiind, astfel, ușor accesibile publicului larg și creând un puternic impact emoțional pentru destinatarii informațiilor transmise.
Înalta Curte constată că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, raționamentul curții de apel fiind corect, în condițiile în care termenii folosiți („doctoriță acuzată că folosea pastile pentru crimă”) și faptul că a fost prezentată cu nivel de certitudine împrejurarea că reclamanta se afla la acel moment sub anchetă penală referitor la moartea violentă a soțului ei, relevă, fără dubiu, intenția recurentelor de a afecta onoarea și reputația părții adverse, în raport cu scopul urmărit.
Relatările despre chestiuni de interes general sunt supuse condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații clare și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice.
Așadar, în analiza atitudinii subiective a autorilor afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor, cât și cu scopul demersului lor, buna credință poate fi reținută dacă aceștia nu au acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.
Or, în speță, s-a reținut că presupusa implicare a reclamantei în uciderea soțului acesteia nu reprezintă o informație dovedită, ci o afirmație fără bază factuală.
Din analiza dispozițiilor art. 10 din CEDO, citat anterior, rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației înseși.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).
Astfel, Curtea Europeană a reținut că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție subzistă în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și responsabilități”, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).
Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Astfel, recurentelor pârâte nu li se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept și maniera în care au ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc.
Printr-o altă critică formulată, recurentele susțin și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., învederând că instanța de apel a reținut greșit existența raportului de prepușenie în raport cu clauzele contractului nr. 680 din 2 martie 2020 încheiat între pârâte.
Din analiza coroborată a clauzelor contractului nr. 680/2.03.2020 invocat, instanța de apel a reținut că acestea conferă pârâtei Societatea C S.R.L. prerogativa de a supraveghea modul în care pârâta B realizează creațiile solicitate și de control asupra produsului final, având dreptul de a da instrucțiuni în vederea îndeplinirii obligațiilor stabilite în conformitate cu politica editorială a postului de televiziune și cu standardele acestuia.
Prin urmare, reținând că este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia, a constatat că raportul derulat între părțile contractante este unul de prepușenie.
Din perspectiva raționamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu art. 1267 C. civ., instanța de apel a dat eficiență întregului conținut al prevederilor contractuale, în sensul în care recurenta pârâtă B a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând în interesul comitentului, în limitele atribuțiilor încredințate, cu respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor date de comitent.
Clauzele, astfel cum au fost interpretate de instanțele de fond, produc efectele juridice pe care părțile le-au urmărit la încheierea contractului, iar susținerile din cadrul recursului, în sensul în care din prevederile VIII.2 din contract ar rezulta că pârâta B nu se află într-o relație de subordonare față de societatea C S.R.L., nu pot fi primite.
Înalta Curte constată că, prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale, recurentele tind în realitate la o reinterpretare a contractului încheiat între pârâte la 2 martie 2020, însă nemulțumirile recurentelor vizând maniera de interpretare, în speță, a clauzelor contractuale de către instanțele de fond, în măsura în care nu vizează încălcarea unor principii generale de interpretare a actelor juridice ci doar a conținutului clauzelor, se pliază pe o analiză de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate a acesteia, fiind incompatibilă în acest context cu dispozițiile care reglementează controlul judiciar în recurs.
Recurenta critică decizia atacată și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1382 și art. 1383 C. civ., prin care sunt reglementate raporturile între cei care răspund, în solidar, față de victimă, precum și condițiile și limitele în care este recunoscut și exercitat dreptul de regres între codebitori.
Înalta Curte reține că, față de natura cauzei și de conținutul raportului juridic dintre pârâte, dezlegat prin hotărârea atacată, propriu răspunderii civile delictuale a comitenților pentru prepuși, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1382 C. civ., potrivit cărora „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.
Dispozițiile articolului precitat trebuie înțelese în sensul în care cei care răspund pentru același prejudiciu sunt ținuți, în solidar, la reparație față de cel prejudiciat.
În cauză, faptele ilicite ale pârâtelor, deși distincte, au creat un singur prejudiciu, generat de afectarea dreptului reclamantei la onoare, demnitate și reputație, fiind pertinentă observația instanței de apel conform căreia răspunderea solidară față de victimă intervine și în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane.
Astfel, și în situația în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea mai multor fapte ilicite prejudiciabile, operează o obligație solidară de răspundere, urmând ca, ulterior, întinderea reparației să fie stabilită în raport cu contribuția fiecărui făptuitor la producerea daunei.
Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1383 C. civ., ce vizează raporturile între debitori obligați, în solidar, la reparație față de cel prejudiciat, este fără corespondent în soluția pronunțată de instanța de apel care, într-adevăr, a reținut existența unei obligații solidare a celor două pârâte, însă a menționat că desocotirea între debitori urmează să se facă ulterior, în cadrul unei acțiuni în regres formulate de cel care a procedat la repararea pagubei, în cadrul căreia întinderea reparației să fie stabilită în raport cu contribuția fiecărui făptuitor la producerea daunei.
Astfel, recurentele susțin o pretinsă nelegalitate a deciziei instanței de apel din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidență în litigiul pendinte.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele Societatea C S.R.L. și B împotriva deciziei nr. 512 din 3 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele Societatea C S.R.L. și B împotriva deciziei nr. 512 din 3 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.