Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:
Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita - Secția civilă, sub nr. x/96/2022 la 30 iunie 2022, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat obligarea ministerului pârât la despăgubiri cu suma de 20.000 lei, daune materiale, și suma de 50.000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale, având în vedere suferințele profunde cauzate de decesul soțului său, B, în urma atacului unui animal sălbatic specia urs, eveniment survenit la data de 11 decembrie 2021; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aplicate la cuantumul despăgubirilor, calculată de la data evenimentului și până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocațial și taxa judiciară de timbru.
Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita - Secția civilă
Prin sentința nr. 1389 din 6 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Harghita - Secția civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor; a fost obligat pârâtul să achite reclamantei A suma de 9000 lei, cu titlu de daune materiale, și suma de 300.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală, calculată începând cu data de 11 decembrie 2021; a fost respins restul pretențiilor; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 9 ianuarie 2023, a fost dispusă, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței nr. 1389, pronunțată la 6 decembrie 2022 de Tribunalul Harghita - Secția civilă, cu privire la cuantumul daunelor morale, din 300.000 lei în 250.000 lei.
Decizia Curții de Apel Târgu-Mureș - Secția I civilă
Prin decizia nr. 521 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș - Secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței nr. 1389 din 6 decembrie 2022, îndreptată prin încheierea civilă din 9 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Harghita; a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.620 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum și suma de 250.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare, calculată începând cu data de 11 decembrie 2021; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 900 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva încheierii de ședință din 11 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Harghita în același dosar.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 521 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș - Secția I civilă, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.
Relativ la solicitarea recurentului de introducere în cauză a gestionarilor fondurilor cinegetice, susține că instanța de apel a reținut eronat că cererea nu corespunde exigențelor prevăzute de Codul de procedură civilă privind intervenția forțată.
Invocă dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ. și arată că, în litigiul dedus judecății, gestionarii fondurilor cinegetice nu pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, astfel încât recurentul nu putea solicita introducerea în cauză a acestora în temeiul dispozițiilor legale anterior indicate.
Învederează că instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 78 C. proc. civ., putea dispune introducerea în cauză a gestionarilor fondurilor cinegetice, ceea ce recurentul solicitase prin întâmpinarea formulată la fond și prin cererea de apel.
Susține că instanța de apel nu a analizat critica vizând nepronunțarea instanței de fond cu privire la introducerea în cauză a Asociației C Miercurea Ciuc, care se regăsea printre gestionarii fondului cinegetic la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării, chiar dacă nu a fost menționată expres.
Afirmă că recurentul are calitatea de administrator al faunei cinegetice, nu de gestionar al acesteia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, gestionari fiind asociațiile care trebuia să fie introduse în proces.
Invocă dispozițiile art. 1375 art. 1377 și art. 1380 C. civ. și arată că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine persoanelor care au paza juridică a animalului, respectiv gestionarii fondului cinegetic, asupra cărora au fost transferate atribuțiile de supraveghere și control prin încheierea contractelor de gestionare.
Susține că răspunderea gestionarului fondului cinegetic rezultă inclusiv din prevederile art. 1 lit. m) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora activitatea de gestionare este realizată de gestionarii fondului cinegetic pe riscul și răspunderea lor.
Invocă dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 și arată că ministerul, în calitate de administrator al fondului cinegetic național, predă responsabilitatea asigurării pazei exemplarelor din speciile de faună, ce se regăsesc pe suprafața unui fond cinegetic, gestionarilor acestora, prin încheierea de contracte.
Apreciază că, analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, nu poate fi ținut doar recurentul să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deține pârghiile necesare preîntâmpinării unor evenimente precum atacul de urs, prevenirea atacurilor animalelor sălbatice revenind gestionarilor fondului cinegetic, conform obligațiilor stabilite la art. 7 din contractele de gestionare.
Susține că recurentul a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau prin acordarea avizelor de derogări pentru producerea unor daune importante, conform O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice.
Relativ la cuantumul daunelor morale acordate, apreciază că acestea sunt excesive.
Invocă dispozițiile art. 131 din Legea nr. 407/2006 și arată că soțul reclamantei beneficia de pensie pentru limită de vârstă, context în care aceasta poate beneficia de pensie de urmaș după soțul decedat, conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) și art. 75 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii.
Cu referire la incidența dispozițiilor art. 1390 și art. 1391 alin. (2) C. civ., arată că acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai persoanelor îndreptățite, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat și, în mod excepțional, se acordă astfel de despăgubiri celor cărora victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent.
Învederează că instanța de fond a acordat o sumă excesivă, cu titlu de daune morale, fără a verifica dacă defunctul îi acorda întreținere legitimă și de durată reclamantei. În cazul în care aceasta avea venituri, se subînțelege că defunctul nu avea de ce să îi acorde întreținere.
Referitor la cuantumul daunelor materiale la care a fost aplicat recurentul, arată că, din documentele justificative depuse de reclamantă, nu rezultă suma de 9000 lei din care instanța de judecată a scăzut suma de 5380 lei, acordată cu titlu de ajutor de deces.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata A a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că instanțele de fond au stabilit, în mod corect, calitatea recurentului pârât de paznic juridic, care nu este suprimată prin încheierea contractelor de gestiune a fondului cinegetic cu asociațiile de vânătoare.
Relativ la incidența dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., susține că, în speță, nu există temei legal care să impună instanței introducerea terțului în proces, iar cu privire la aprecierea necesității introducerii în cauză, învederează că această condiție nu este îndeplinită întrucât nu este instituit un caz de coparticipare procesuală obligatorie, chiar și în ipoteza unei solidarități pasive.
Arată că instanța de apel a analizat critica vizând omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de introducere în proces a Asociației C Miercurea Ciuc.
Afirmă că recurentul susține, în mod neîntemeiat, că ar fi aplicabil criteriul de plafonare stabilit prin art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, însă situația dedusă judecății nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege întrucât victima este pensionară, textul legal vizând persoanele în activitate, salariate sau nesalariate.
Susține că dispozițiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 sunt inoperante, față de lipsa normelor metodologice de punere în aplicare la data producerii evenimentului prejudiciabil, iar modalitatea de stabilire și evaluare a daunelor morale prevăzute de H.G. nr. 3/2023 și Ordinul nr. 1656/2023 nu poate avea în vedere aceste acte normative raportat la principiul neretroactivității legii civile.
Învederează că norma cuprinsă în art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 nu acoperă toate tipurile de prejudiciu moral generat de un astfel de eveniment întrucât nu face referire la prejudiciul prin ricoșeu.
Intimata mai arată, referitor la criteriul de plafonare stabilit de art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, că acesta încalcă prevederile internaționale în materia drepturilor fundamentale, cu referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la criticile vizând raportul de proporționalitate dintre sumele acordate cu titlu de compensație și prejudiciul efectiv produs, susține că aceste nu pot face obiectul recursului, fiind critici de netemeinicie.
Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin rezoluția din 29 februarie 2024, a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Prin critica încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamă încălcarea dispozițiilor art. 78 C. proc. civ., susținând că instanța de judecată, în temeiul prevederilor acestui text legal, putea dispune introducerea în cauză a gestionarilor fondurilor cinegetice, solicitare formulată de recurent prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond și prin cererea de apel.
Critica nu este fondată.
Conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ., în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.
Instituția reglementată de dispozițiile legale menționate, respectiv introducerea forțată în cauză a altor persoane constituie o derogare parțială de la principiul disponibilității părților în procesul civil și este de strictă interpretare.
În cauza pendinte, obiectul litigiului vizează obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în calitatea sa de administrator al fondului cinegetic, la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru prejudiciul material și moral, având în vedere suferințele generate de decesul soțului acesteia în urma atacului unui animal sălbatic specia urs, astfel încât cadrul procesual este cel stabilit de reclamantă prin cererea dedusă judecății, potrivit principiului disponibilității.
Raportul juridic dedus judecății nu impunea introducerea în cauză a asociațiilor menționate de recurentul pârât prin întâmpinare, în măsura în care chiar această parte a invocat doar o răspundere solidară cu respectivele asociații, instanța de apel apreciind corect că, în speță, nu se regăsesc situații de coparticipare procesuală obligatorie care să atragă incidența dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea litigiului de către prima instanță, conform cadrului procesual indicat de reclamantă, fiind legală.
Relativ la invocarea de către recurent a faptului că a reiterat prin motivele de apel solicitarea de introducere în cauză a asociațiilor, gestionari ai fondurilor cinegetice, se reține că, în toate cazurile, potrivit alin. (3) al art. 78 C. proc. civ., introducerea unei persoane în proces poate fi făcută numai în fața primei instanțe, având în vedere că schimbarea cadrului procesual în apel sau recurs ar contraveni dispozițiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, precum și ale art. 494 C. proc. civ., care face trimitere la regulile privind judecata în recurs, rațiunea constând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.
Recurentul susține, prin motivul de recurs ce se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel nu a analizat critica vizând nepronunțarea instanței de fond cu privire la introducerea în cauză a Asociației C Miercurea Ciuc, care se regăsea printre gestionarii fondului cinegetic la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării, chiar dacă nu a fost menționată expres.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Prin urmare, acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, obligație consacrată și de jurisprudența CEDO, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
Contrar celor afirmate de recurent, din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat critica privind nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de introducere în cauză a asociațiilor gestionare a fondurilor cinegetice, în modalitatea în care fost formulată în cuprinsul întâmpinării, constatând că cererea pârâtului a fost soluționată prin încheierea din 11 octombrie 2022.
Recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva reținerii greșite a calității sale procesuale pasive, de paznic juridic al animalului sălbatic, aspect ce a condus la antrenarea nelegală a răspunderii civile delictuale, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1375, 1377 și 1380 C. civ., a art. 1 lit. a) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, precum și a clauzelor contractelor de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic încheiate cu Asociația C Miercurea Ciuc, Asociația C Gheorgheni, Asociația D Gheorgheni și Asociația E.
În cauză, reclamanta a invocat îndeplinirea condițiilor generale prevăzute de art. 1375 C. civ., referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre „comportamentul” animalului și prejudiciu, cât și a condiției speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de paznic juridic al animalului.
Așadar, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă (fără vinovăție), întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului „comportament” al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre „comportamentul” animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.
Vânatul, care se află în proprietatea statului, deși este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică și luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza.
Potrivit art. 1375 C. civ., Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
Art. 1377 din același act normativ stipulează că, În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.
În speță, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2 ind. 1) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs.
În calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanța de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din (...), calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, care definește noțiunea de „administrator”, aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice.
De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic autorităților publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131 ce a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu decesul unei persoane fizice, cum este cazul de față, stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.
Totodată, prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc, în mod expres, că despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului.
Prin urmare, similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, constatând că, în mod judicios, a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către reclamantă.
Pe de altă parte, Asociația C Miercurea Ciuc, Asociația C Gheorgheni, Asociația D Gheorgheni și Asociația E, cu privire la care recurentul susține că sunt gestionari ai fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, în baza contractelor de gestionare a fondurilor cinegetice, nu sunt proprietari ai urșilor sălbatici.
Art. 7 din contractele menționate, de care se prevalează recurentul în susținerea lipsei calității sale de paznic juridic al animalului sălbatic, nu stabilește în sarcina acestor asociații răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în fondul cinegetic gestionat, ci responsabilități de coordonare, organizare și administrare a acestuia, în raport cu prevederile legale (organizarea sezoanelor de vânătoare, asigurarea hranei necesare faunei cinegetice, evaluarea acesteia, combaterea braconajului, reținerea permiselor de vânătoare, prevenirea producerii de către fauna cinegetică a unor pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice și suportarea pagubelor în cazul nerespectării prevederilor legale emise în acest sens etc.).
Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 1 lit. p) din Legea nr. 407/2006, care definește noțiunea de „gestionar”, ca fiind persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, se observă că, în calitate de gestionari ai fondului de vânătoare, Asociația C Miercurea Ciuc, Asociația C Gheorgheni, Asociația D Gheorgheni și Asociația E nu pot fi ținute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, întrucât ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ menționat.
Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz păzitorul neputându-se folosi de animal în propriul său interes. De vreme ce paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o putere derivată și subordonată pazei juridice.
Cu alte cuvinte, calitatea asociațiilor de gestionari ai fondului cinegetic, care au obligația de a lua măsurile necesare privitoare la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului, asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de „pază juridică” definită în art. 1377 C. civ. și nu poate avea nici aptitudinea de a limita reclamantei dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.
În consecință, cu respectarea prevederilor legale incidente speței, examinate în cele ce preced, în mod corect curtea de apel a validat soluția instanței de fond, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.
Criticile recurentului au vizat, de asemenea, cuantumul daunelor morale acordate intimatei, pe care le-a apreciat ca fiind excesive. În acest sens, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, iar reclamanta poate beneficia de pensie de urmaș după soțul decedat, conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) și art. 75 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii, având în vedere că soțul acesteia beneficia de pensie pentru limită de vârstă.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., raportate la dispozițiile Legii nr. 407/2006, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit în urma decesului atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de (...).
Analizând hotărârea primei instanțe atât sub aspectul temeiniciei, cât și a legalității acesteia, instanța de apel a stabilit cadrul legal incident speței deduse judecății ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ., iar nu dispozițiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, dat fiind că la data decesului soțul reclamantei era pensionar.
Potrivit art. 131 din Legea nr. 407/2006, (1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale. (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate. (3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării.
Norma specială instituită de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, recunoaște caracterul inerent al producerii prejudiciului moral în situația vătămării integrității fizice sau a sănătății, ca urmare a atacului unor exemplare de faună sălbatică, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice.
Așadar, sfera de aplicabilitate a acestei dispoziții legale este incidentă atât în ipoteza decesului, cât și a rănirii persoanei fizice, fiind recunoscut dreptul de a obține daune morale pentru toate categoriile de victime, răniți sau moștenitori ai persoanei decedate.
Alineatul 3 al aceluiași articol prevede modalitatea de calcul tot a daunelor morale acordate familiei, însă stabilește criterii de evaluare doar în situația decesului unei persoane fizice active, nu și în situația pensionarului decedat.
Astfel, dacă pentru moștenitorii unei victime decedate în perioada de activitate, îndreptățiți la despăgubiri potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., norma specială instituie un criteriu legal de cuantificare a prejudiciului, de strictă interpretare și aplicare, salariul minim pe economie până la vârsta pensionării, pentru moștenitorii victimei care avea calitatea de pensionar la momentul decesului legea nu mai conține niciun criteriu.
Norma prevăzută de art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006 este incompletă și lipsită de predictibilitate, însă, de vreme ce dreptul la despăgubiri este recunoscut prin alineatul (1) al aceluiași articol tuturor categoriilor de victime, instanța este obligată să dea o rezolvare pozitivă cererii de chemare în judecată, stabilind un cuantum adecvat și în situația pensionarului decedat.
Însă, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, se reține că analiza criteriilor de cuantificare, fie potrivit dreptului comun, care presupune o judecată în echitate și aplicarea unor criterii constituite pe cale pretoriană pentru stabilirea despăgubirilor acordate în considerarea ,,durerii încercate prin moartea victimei”, fie prin analogie cu celelalte criterii din norma specială prevăzute pentru situații similare, constituie o chestiune de netemeinicie în cuantificarea prejudiciului și nu de nelegalitate.
În acest context, se constată că aprecierea de către recurent a cuantumului daunelor morale ca fiind excesive, urmărind ca, în acest mod, să obțină o redimensionare a acestora, în sensul reducerii lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, însă o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 C. proc. civ.
Invocând dispozițiile art. 1390 și art. 1391 alin. (2) C. civ., recurentul reclamă acordarea unei sume excesive, cu titlu de daune morale, și din perspectiva neverificării ipotezei privind acordarea de către defunct a întreținerii legitime și de durată reclamantei.
Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial suportat de către ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul celui decedat, pentru care legea prezumă existența prejudiciului generat de pierderea unui membru al familiei.
În schimb, ipoteza prevăzută de art. 1390 C. civ., invocat de recurent, vizează dreptul la reparație a prejudiciului cauzat persoanelor care erau beneficiarii unei obligații legale de întreținere în raport cu victima accidentului sau care beneficiau de întreținere, în mod curent, din partea acesteia, fără să existe o obligație legală în acest sens.
Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, repararea prejudiciului reglementat de art. 1390 C. civ. nu a fost solicitată sau recunoscută de instanța de judecată prin hotărârea atacată, recurentul susținând o pretinsă nelegalitate a deciziei instanței de apel din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidență în litigiul pendinte.
Sub un ultim aspect, referitor la daunele materiale acordate prin decizia atacată, recurentul susține că, din documentele justificative depuse de reclamantă, nu rezultă suma de 9000 lei din care instanța de judecată a scăzut suma de 5380 lei, acordată cu titlu de ajutor de deces.
Înalta Curte observă că recurentul se limitează la a invoca aspecte de temeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare, de către instanța de apel, a probatoriului administrat, respectiv a înscrisurilor depuse de reclamantă în dovedirea pretențiilor, asupra căruia solicită o nouă dezlegare.
Se reține că operațiunea în cauză este apanajul instanțelor de fond, astfel încât orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 521 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă.
Reținând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 7410 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 521 din 28 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă.
Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 7410 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 26 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.