Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 20 mai 2022, sub nr. x/3/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Direcţia Naţională Anticorupţie, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
- în temeiul art. 539, art. 540-art. 542 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate prin arest preventiv şi arest la domiciliu în perioada 9.12.2015-11.03.2016 şi a sumei de 5.000.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate la penitenciarele B şi C, în perioada 17.12.2020-23.11.2021, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate, de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii integrale a acestora;
- în temeiul art. 539, art. 540-art. 542 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, în subsidiar, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 453 C. proc. civ. şi art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie şi a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 2.282.952 lei, reprezentând daune materiale constând în cheltuieli cu avocaţi, transport şi cazare şi onorarii pentru experţi judiciari şi expertiza pe perioada procesului penal, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate, de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii integrale a acestora.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1778 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie; a fost respins capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a fost obligat acest pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 lei, daune morale, a sumei de 2.282.952 lei, daune materiale, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei civile nr. 1778/16.12.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A şi de pârâtul Ministerul Finanţelor.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție şi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.
Prin recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul admiterii excepției lipsei de interes a acestuia în declararea apelului.
Învederează că, în pronunțarea acestei soluții, instanța de apel pornește de la o premisă eronată, respectiv cea a asimilării poziției procesuale a Ministerului Public în procesul civil cu cea a părților. În acest sens, arată că, atunci când acționează în procesul civil, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată, fie prin exercitarea căilor de atac, procurorul nu acționează pentru apărarea unor drepturi și interese proprii, ci în virtutea prerogativelor conferite de art. 131 din Constituție, art. 63 lit. e) și f) din Legea nr. 304/2004, în vigoare la data declarării apelului de către Direcția Națională Anticorupție, corespunzător art. 67 lit. e) și f) din Legea nr. 304/2022, și art. 92 C. proc. civ.
Mai arată că, de lege lata, participarea Ministerului Public în procesul civil este reglementată în cuprinsul Capitolului III din Titlul II – Participanții în procesul civil al Cărții I - Dispoziții generale, distinct de Capitolul II, care se referă la părțile din acest proces, în această categorie intrând părțile inițiale din cererea introductivă și alte persoane atrase în procedură. Conform acestor dispoziții procedurale, procurorul are o poziție independentă în proces, fiind acel participant în procesul civil care reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 820/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ.
Susține că, în situația în care statul are interese procesuale, acesta este reprezentat de autorități care administrează aceste interese, însă în procesul penal, ca și în procesul civil, procurorul acționează întotdeauna din oficiu, și atunci când declanșează procesul, și atunci când intervine în proces, scopul acțiunii sale nefiind acela de a obține pentru una dintre părți satisfacerea unei pretenții, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părților să se realizeze în conformitate cu legea.
Subliniază că acțiunile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin privare nelegală/nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., au, potrivit art. 541 alin. (3) din același act normativ, o configurare proprie sub aspect subiectiv, al părții căreia legiuitorul îi stabilește calitatea procesuală pasivă, pârât fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În același sens sunt și dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Astfel, unitatea de parchet care a dispus trimiterea în judecată sau, după caz, a formulat propunerea de luare a măsurii preventive de privare de libertate nu are calitate procesuală pasivă.
Învederează că, în speță, în urma admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Naționale Anticorupție, procurorul din cadrul acestei unități de parchet a continuat să participe în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ. și Ordinului nr. 62/2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorului în cauzele civile, fiind întrunite condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe și să critice hotărârea sub aspectul soluției date pe fondul cererii de chemare în judecată.
Cu referire la art. 458 C. proc. civ., susține că pot fi exercitate căile de atac de părțile aflate în proces, care justifică un interes și, în mod excepțional, de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște legitimare procesuală în acest sens, în această ultimă ipoteză aflându-se și procurorul care poate exercita calea de atac, în condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, dacă a participat la judecată, în condițiile legii, deși nu este parte în procesul civil, fiind străin de raportul juridic soluționat prin hotărârea judecătorească.
Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, susține nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
Învederează că instanța de apel a ignorat critica formulată, vizând faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul procesului penal întrucât acesta avea posibilitatea, conform legii, să le solicite și să le obțină în condițiile stipulate de dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., care nu fac trimitere la procedura urmată de reclamant în cadrul prezentului dosar.
Afirmă că nepronunțarea instanței asupra unui motiv de apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii, ceea ce pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii.
Invocă dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și ale art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că instanța de judecată este ținută să realizeze o judecată efectivă a cererilor și apărărilor formulate în proces de părți.
Apreciază că decizia pronunțată este nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit.b ) C. proc. civ.
Relativ la despăgubirile pentru daune morale acordate de către instanța de fond, susține că apelul declarat de pârât a fost respins cu argumente de ordin general și care țin de convingerile instanței de apel, și nu cu o motivare care să se bazeze exclusiv pe probatoriul administrat.
Astfel, pornind de la convingerea exprimată în considerentele deciziei recurate, potrivit căreia prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant este indiscutabil, instanța de apel nu a analizat suficient îndeplinirea de către reclamant a obligației prevăzute de art. 249 C. proc. civ., în sensul de a-și susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente, care să contureze existența pretinsului prejudiciu suferit.
Relativ la cuantumul despăgubirilor acordate pentru presupusele daune morale, susține caracterul nerezonabil al acestora. Cu referire la decizii de speță ale instanței supreme, arată că, la cuantificarea daunelor morale, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței CEDO, care a statuat, în mod constant, că în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestora, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.
Subliniază că, în materia despăgubirilor morale, criteriul echității are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici în venituri nejustificate pentru victime.
Cu privire la despăgubirile acordate cu titlu de daune materiale, arată că instanța de apel a aplicat greșit norma legală incidentă, respectiv dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. Astfel, instanța de apel a reținut că statul este cel care a pornit acțiunea penală față de reclamant și poate fi obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată, însă nu a ținut cont de faptul că toate părțile civile, prin pretențiile formulate față de inculpat (reclamantul din prezenta cauză), au determinat cercetarea suplimentară a acestuia, iar părțile civile Regia Națională a Pădurilor și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor au declarat apel în cauză.
Mai arată că instanța de apel stabilește o falsă identitate între reprezentanții statului care au declanșat acțiunea penală și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a cărui legitimare procesuală pasivă în cauzele având ca obiect pretenții legate de erorile judiciare este stabilită prin dispozițiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., dispoziții care nu se referă la cheltuielile de judecată din cauza penală. Astfel, nu există temei legal pentru obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata acestor cheltuieli de judecată.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul A a invocat excepția nulității ambelor recursuri.
Relativ la recursul formulat de pârâta Direcția Națională Anticorupție, învederează că este nul întrucât această parte nu a atacat încheierea din data de 5 octombrie 2023, în care s-a tranșat chestiunea lipsei de interes a apelului său, și nici considerentele acelei încheieri.
Referitor la recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arată că nu au fost formulate critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cererii de recurs formulate de pârâta Direcția Națională Anticorupție, intimatul susţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., întrucât această parte nu a participat la soluţionarea acţiunii de pe o poziţie independentă, ci a răspuns în calitate de pârâtă.
Învederează că, prin însăşi cererea de apel, Direcţia Naţională Anticorupţie a indicat ca temei dispoziţiile art. 466 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează dreptul părţilor de a declara apel, nu pe cele ale art. 92 alin. (4) C. proc. civ.
Relativ la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arată că au fost interpretate corect dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., statul, în calitate de autor al trimiterii în judecată a reclamantului, fiind obligat să restituie cheltuielile pe care le-a implicat procesul prin care acesta a fost declarat nevinovat.
Susţine că sunt inadmisibile criticile care vizează reaprecierea întinderii prejudiciului în această fază procesuală. Cu toate acestea, arată că împrejurările concrete ieşite din comun ale vătămării produse reclamantului prin privarea injustă de libertate justifică repararea prejudiciului moral provocat, în modalitatea acordată de instanţa de apel.
Recurenta pârâtă Direcţia Naţională Anticorupţie a depus răspuns la întâmpinare.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 23 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care se critică decizia instanței de apel din perspectiva statuării asupra excepției lipsei de interes a recurentului în declararea apelului, este fondat.
Prin raportare la criticile de recurs deduse judecății, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.– faţă de invocarea unei vătămări procesuale decurgând din neexaminarea motivelor de apel ca urmare a respingerii căii de atac declarate în cauză, prin admiterea unei excepții procesuale cu caracter peremptoriu, contrar legii – Înalta Curte reține cu privire la cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acesta a învestit prima instanță cu o acțiune întemeiată în principal pe prevederile art. 539 C. proc. pen., solicitând, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, și cu Direcţia Naţională Anticorupţie, repararea atât a prejudiciului moral, cât şi a celui material, prejudicii suferite ca urmare a privării de libertate prin măsuri preventive (reţinerea din 09.12.2015, arestul la domiciliu în perioada 11.12.2015-11.03.2016) luate în procesul penal şi prin executarea pedepsei închisorii (17.12.2020 - 23.11.2016).
În subsidiar, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie, alături de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata daunelor materiale (daune constând în cheltuieli cu avocaţi, transport şi cazare şi onorarii pentru experţi judiciari şi expertiza pe perioada procesului penal), precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor ce vor fi acordate, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 453 C. proc. civ. și cu art. 1349 C. civ.
Demersul judiciar a fost justificat de reclamantul în speță prin împrejurarea că, ulterior condamnării la pedeapsa de 5 ani închisoare prin decizia penală nr. 382/17.12.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă, prin decizia penală nr. 534/23.11.2021, a admis recursul în casaţie împotriva deciziei penale anterior menționate, decizie care a fost desfiinţată în ceea ce îl priveşte pe acesta, dispunându-se achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., anularea formelor de executare emise în baza deciziei de condamnare şi punerea sa de îndată în libertate.
Având în vedere temeiul juridic invocat prin acţiunea de faţă, respectiv dispozițiile art. 539 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 541 C. proc. pen. care stabilesc legitimarea procesuală pasivă a statului în cadrul acțiunii pornite de persoana îndreptăţită pentru repararea pagubei decurgând din erorile judiciare produse în procesele penale, conform art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., prima instanță a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie și a respins capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu celălalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, fiind astfel obligat la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 lei, daune morale, a sumei de 2.282.952 lei, daune materiale, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective.
Se reține, totodată, că pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate de tribunal, criticând-o cu privire la cuantumul, apreciat ca fiind ridicat, al despăgubirilor acordate reclamantului reprezentând daunele morale.
Acest apel a fost respins ca fiind lipsit de interes prin decizia ce face obiectul recursului de față, curtea de apel reținând ca atare lipsa acestei condiții de exercitare a acțiunii (sub aspectul căii de atac) prin prisma faptului că, prin sentința apelată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție.
Referitor la cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes, iar, conform art. 33 teza I C. proc. civ., ,,Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.”
Interesul, înţeles ca una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanşarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume să fie legitim, adică să corespundă cerinţelor legii materiale şi procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune, să fie născut şi actual, adică să existe la momentul formulării cererii în justiţie.
Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile sau, după caz, a unei căi de atac, instanţa învestită cu judecarea cererii trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care titularul acesteia l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale formulate.
În ceea ce privește căile de atac, art. 458 C. proc. civ. prevede explicit că acestea pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care ,,justifică un interes”, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.
Or, potrivit art. 92 alin. (4) C. proc. civ., ,,procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii”.
Din această perspectivă, trebuie remarcat că, printre atribuţiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti [conform prevederilor art. 63 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în vigoare la momentul declarării apelului, atribuții consacrate, de altfel, expres și prin prevederile actuale ale Legii nr. 304/2022], iar, în acest sens, art. 92 C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.
Astfel, în temeiul alin. (2., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, aşadar, nu numai la soluționarea acţiunilor civile pe care le poate iniția potrivit legii, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispozițiilor constituționale ale , potrivit cărora „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“.
Examinând aceste norme, Curtea Constituţională a reţinut că ,,în procesul civil, ca și în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și prin legi”, procurorul apărând ordinea normativă, fără a dezechilibra procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecății. Astfel, „în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale.” (a se vedea astfel Decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17, precum şi deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale citate în cuprinsul acestora).
În speță, Înalta Curte constată că împrejurarea că la judecata pricinii în primă instanță a participat un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, structură cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul în care această structură avea și calitatea de parte în cauză, fiind chemată în judecată ca pârâtă, este irelevantă din perspectiva posibilităţii exercitării, concomitent, de către același procuror a atribuțiilor care îi reveneau ca participant la procesul civil, în aplicarea normelor legale anterior enunțate, în acord cu rolul său constituțional consacrat prin art. 131 din Legea fundamentală.
De altfel, sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat în mod constant că prin participarea procurorului în procesul civil legea are în vedere participarea Ministerului Public prin unul dintre parchetele ce îl constituie, iar împrejurarea că la ședința de judecată participă un procuror din cadrul parchetului corespunzător instanței competente ori un procuror din cadrul direcțiilor cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este de natură să afecteze în vreun fel prevederile constituționale referitoare la principiul egalității în drepturi, la unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției, la exercitarea căilor de atac în condițiile legii, la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară și la principiile pe baza cărora îşi desfășoară activitatea procurorii. Astfel, ,,indiferent de structura căreia îi aparţine, reprezentantul Ministerului Public are acelaşi rol constituţional în activitatea judiciară, de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăților cetățenilor” (în acest sens, a se vedea spre exemplu Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 3 aprilie 2009).
Prin urmare, în mod justificat se susține de către recurent că, în speță, în situaţia admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Naționale Anticorupție, procurorul din cadrul acestei unități de parchet a continuat să participe în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ.– având în vedere și Ordinul nr. 62/2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorului în cauzele civile –, fiind deci întrunite condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe și să critice hotărârea sub aspectul soluției date pe fondul cererii de chemare în judecată.
Trebuie remarcat şi că poziţia procesuală a unităţii de parchet a fost precizată fără echivoc în faţa instanţei de apel, arătându-se, iniţial prin răspunsul la întâmpinarea reclamantului formulat în temeiul art. 471 alin. (4) C. proc. civ., iar ulterior, cu prilejul dezbaterilor, în referire la lipsa de interes a apelului invocată de acesta din urmă, că atât Constituţia României, cât şi Codul de procedură civilă, respectiv art. 92 alin. (4) din acest act normativ ,,statuează că Ministerul Public poate exercita căile de atac, în condiţiile legii, împotriva hotărârilor judecătoreşti”.
Așadar, instanța de apel a apreciat greşit condiţia interesului în privinţa promovării de către D.N.A. a căii de atac devolutive în prezenta cauză prin prisma chestiunii lipsei legitimării sale procesuale pasive, ce fusese reţinută prin sentinţa apelată, interpretându-se şi aplicându-se, totodată, în mod eronat prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., mai sus enunţate, prin neidentificarea niciunei ipoteze care ar permite procurorului să declare apel împotriva sentinţei primei instanţe.
Este deci întemeiată critica recurentului referitoare la asimilarea greșită prin decizia de apel a poziției procesuale a Ministerului Public în procesul civil cu cea a părților, asimilare ce a dus la reținerea lipsei interesului legitim și personal în exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe.
S-a omis în acest sens de către instanţa de apel că, din perspectiva activităților judiciare pe care le implică participarea procurorului la ședințele de judecată (care pot consta în invocarea, pe parcursul judecății, a unor excepții, formularea unor cereri, inclusiv cu privire la probatoriul administrat în cauză, şi punerea de concluzii, de natură a influența soluția ce va fi dată în cauză), aprecierea asupra legalității şi temeiniciei unor măsuri dispuse de instanța de judecată, respectiv, asupra legalității şi temeiniciei hotărârii pronunțate în cauză, cu consecința atacării sau nu a acesteia la instanța de control judiciar este inerentă activității judiciare pe care procurorul de ședință a desfășurat-o în fața primei instanțe.
Întrucât condiţiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, vizând ocrotirea unui interes general, încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută, efectul negativ al acestei sancţiuni neputând fi înlăturat, ceea ce impune admiterea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție şi casarea deciziei recurate, în vederea reluării judecăţii apelului cu respectarea regulilor procedurale instituite de lege.
Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acesta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, invocând expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra unui motiv de apel, respectiv, la încălcarea în această manieră a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, precum şi a art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ în referire şi la art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al acesteia.
Astfel, examinând susţinerile concrete ale recurentului în acest sens din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece prin acestea se pune în discuţie nelegalitatea deciziei recurate decurgând din nemotivarea ori motivarea necorespunzătoare a acesteia, instanţa de recurs reţine că, contrar aserţiunilor acestui pârât relative la existenţa unui motiv de apel distinct invocat prin prisma aplicării în cauză a dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen. care nu permit obligarea Statului Român la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul procesului penal, în cuprinsul cererii de apel se regăseşte o prezentare a textului legal menţionat, a cărei încălcare s-a invocat, singura critică adusă explicit sentinţei primei instanţe prin raportare la acesta făcând referire la împrejurarea că în procesul anterior au avut calitatea de părţi civile și alte două entităţi, subiecte distincte de drept, care au exercitat şi apel în faţa instanţei penale, astfel că, în opinia apelantului-pârât, acesta din urmă nu putea fi obligat să suporte integral cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în litigiul respectiv, ci cel mult o cotă parte din aceste speze.
Această critică a primit un răspuns argumentat din parte instanţei de apel care a validat soluţia tribunalului, arătând că pentru divizarea cheltuielilor de judecată între părțile civile, textul legal indicat prevede cerința esențială ca cheltuielile judiciare să fi fost provocate de partea civilă, iar în speţă, câtă vreme statul a pornit acțiunea penală și nu s-a dovedit că cheltuielile judiciare au fost cauzate și de celelalte părţi civile, doar statul este răspunzător pentru restabilirea stării de dreptate în condițiile în care motivul achitării a fost acela că faptele imputate nu sunt prevăzute de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.].
Totodată, s-a reţinut că în cauză nu a fost contestat cuantumul onorariului de avocat din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., situaţie în care, cuantumul daunelor materiale a fost analizat în limitele criticilor apelantului-pârât ce au vizat numai aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a examinat în mod efectiv și a răspuns tuturor chestiunilor deduse controlului judiciar de către apelantul-pârât, nefiind incident motivul de recurs sus-menţionat.
Înalta Curte constată că nu este aplicabil nici celălalt motiv de casare invocat, vizând interpretarea şi aplicarea eronată a normelor legale de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în referire la aceleaşi dispoziţii ale Codului de procedură penală, deja amintite.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, în condiţiile în care soluţionarea cererii se realizează în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., fundamentul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de către reclamant derivă în speţă din împrejurarea că statul organizează şi conduce activitatea judiciară, astfel încât, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracțiuni, pârâtul este şi cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care, ulterior, a fost achitată definitiv, ținând seama, în acelaşi timp, că nu s-a dovedit că celelalte părţi civile din procesul penal ar fi cauzat cheltuielile respective (aspect circumscris stabilirii situaţiei de fapt în cauză şi care nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prev. de art. 488 alin.1 C. proc. civ.).
Doar în acest fel se poate face în prezenta cauză o interpretare corectă a normei conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Aşadar, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului privitoare la inexistenţa unui temei legal pentru obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata acestor cheltuieli de judecată.
Recurentul pârât a adus critici deciziei de apel şi în ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamantului, critici subsumate de recurent motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere cele statuate mai sus asupra caracterului fondat al recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, respectiv asupra necesităţii rejudecării apelului formulat de aceeaşi parte procesuală în vederea examinării motivelor de apel deduse judecăţii, motive care au vizat exclusiv aspectul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral pretins de reclamant, Înalta Curte constată, însă, că nu pot fi analizate în această fază a procesului criticile recurentului pârât Staul Român privitoare la aceleaşi daune morale recunoscute de prima instanţă şi validate de instanţa de apel, unicitatea hotărârii atacate şi examinarea completă a căilor de atac exercitate în faţa instanţei de apel impunând judecarea împreună a apelurilor declarate sub acest aspect.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ. va admite ambele recursuri declarate în cauză, va casa decizia recurată în vederea rejudecării apelurilor formulate împotriva sentinţei tribunalului, în limitele anterior enunţate, conform dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor din prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție şi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.