Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a III-a civilă, la data de 18 mai 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A S.A. Bucureşti, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 lei reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. 388/14.08.2009, emis de ANRP în favoarea Fundației B, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În drept, reclamanta a invocat art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. 572/2013.
Pârâta A S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, admiterea excepţiei puterii de lucru judecat, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar în măsura în care se va trece peste excepţiile invocate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, în aplicarea Codului civil de la 1865, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. A mai solicitat introducerea în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) şi art. 79 C. proc. civ., a evaluatorilor C S.R.L. şi D S.R.L.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță
Prin sentința civilă nr. 1177 din 15 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București- Secţia a III-a civilă, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, instanța a calificat puterea de lucru judecat, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca fiind o apărare pe fondul cauzei; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A S.A. Bucureşti, ca fiind prescrisă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 lei reprezentând onorariu de avocat.
3. Hotărârea pronunțată în apel
Prin decizia civilă nr. 1425A/2023 din 03 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1177 din 15 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București- Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta A S.A. A fost obligată reclamanta să plătească intimatei pârâte cheltuieli de judecată de 2380 lei, reprezentând onorariu avocat.
4. Cererea de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 1425A/23 din 03 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată la care reclamanta ar fi avut posibilitatea să verifice dacă lucrarea era corespunzător întocmită.
În anul 2013, Curtea de Conturi a României a desfășurat la reclamantă o acțiune de control cu tema „Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților”, perioada vizată fiind 01.01.2007-31.12.2011, iar ca urmare a acțiunii de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31.12.2022.
Raportat la prevederile art. 2537 C. proc. civ. și la Decizia nr. 10/VI/2013/2022, recurenta a susținut că prescripția a fost întreruptă, arătând, totodată, că acțiunea de control a Curții de Conturi poate fi considerată o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.
În continuare, recurenta a prezentat conținutul unor texte legale (art. 10, art. 11 și art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la Standardele Internaționale de Evaluare) și aspecte de fapt ale litigiului, arătând că pârâta, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. 123/2007 în dosarul de despăgubire nr. x/CC, a evaluat imobilul situat în București str. (...) sector 3 la valoarea de piață de 3.046.000 lei, fiind astfel emisă Decizia nr. 5102/30.06.2009 ce reprezenta titlul de despăgubire pentru același cuantum fiind emis titlul de plată și titlul de conversie.
Cu privire la capătul de cerere prin care pârâta a solicitat plata cheltuielilor de judecată, recurenta a solicitat respingerea, ca neîntemeiat sau diminuarea cuantumului cheltuielilor în valoare de 2380 lei având în vedere că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse; recurenta a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 583/05.07.2006 și la jurisprudența CEDO în susținerea criticii privind cenzurarea onorariului de avocat.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus, în 22 aprilie 2024, întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, arătând că termenul de prescripţie a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare de către A S.A., raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Acţiunea de control a Curţii de Conturi nu reprezintă o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, având în vedere dispoziţiile art. 13-17 din Decretul-lege nr. 167/1958, cum de altfel, nu constituie o astfel de cauză nici termenele acordate licitaţiilor iniţiate de către recurentă şi nici termenele necesare verificării rapoartelor de evaluare.
În ceea ce priveşte critica privind cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei la prima instanţă şi în apel, intimata a arătat că este inadmisibilă o astfel de critică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă. Aceasta şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune nu a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, pentru că prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022 termenul pentru implementarea măsurii a fost prelungit până la data de 31.12.2022, dată până la care prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă potrivit art. 2537 C. civ.
Această critică a recurentei, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.
Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite sau neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Totodată, instanța de apel, în soluționarea excepției prescripției, s-a raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.
Astfel, prin această decizie, s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.
Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.
Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).
Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 noul C. civ.
În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 31.12.2022.
Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.
În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că reclamanta trebuia, căci putea şi avea posibilitatea, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data Deciziei Titlu de Despăgubire nr. 5102/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea numitei Fundaţia B, respectiv cel mai târziu de la data emiterii Titlului de Plată nr. 388/14.08.2009.
Înalta Curte reţine că în privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Acest text de lege instituie două momente alternative în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie, în cazul acţiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.
Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente, acesta fiind momentul obiectiv.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Recurenta-reclamantă îşi fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, susținând că prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022 termenul pentru implementarea măsurii a fost prelungit până la 31.12.2022.
Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracţie că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează şi un moment obiectiv, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie extinctivă.
Aşadar, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi că prestatorul este răspunzător de ea.
Nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul întocmirii raportului de control nr. 25394/RG/26.04.2013, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.
Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanța de apel că este lipsit de relevanţă faptul că în anul 2020 reclamanta a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului (diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul de evaluare din 2008 şi noul raport de evaluare din 28.10.2020), din moment ce reclamanta trebuia şi putea încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire să identifice elementele apte a conduce la concluzia unei posibile pagube aduse intereselor bugetului de stat (prin supraevaluarea imobilului).
Nefondată este şi critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materia întreruperii cursului prescripţiei, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019.
În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că: „Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”
Cum actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control nr. 25394/RG/26.04.2013.
Aşadar, actul de control al Curţii de Conturi şi demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curţii de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripţie. Din această perspectivă, a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficienţă însăși instituţia prescripţiei.
Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate pentru implementarea măsurii și pentru înlăturarea deficiențelor constate prin raportul de control nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripției.
În ceea ce privește critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată de către instanța de apel, se constată că recurenta nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmaţiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.
Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”
În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte privind cuantumul sumei de 2380 lei la care a fost obligată de către instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei pârâte A S.A. şi va obliga recurenta să îi plătească suma de 2380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporţională în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi cu complexitatea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1425 A/2023 din 03 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A S.A. a sumei de 2380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.