După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă la 30 august 2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta S.C. A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., obligarea acesteia la achitarea sumei de 2.000.000 lei, reprezentând daune morale, conform facturii proforme nr. 1 din 22 martie 2021, în baza notificării din 13 iulie 2022, a întâmpinării din 15 noiembrie 2020 (formulate în dosarul nr. x/300/2020), precum şi a încheierii de şedinţă din 9 martie 2022 (pronunţate în dosarul nr. x/3/2021).
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1861 din 9 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L., reprezentată legal prin C, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., ca neîntemeiată.
Cererea de completare a hotărârii instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă la 2 februarie 2023, sub nr. x/3/2022/a1, pârâta B S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/3/2022, invocând o nepronunțare asupra solicitărilor pârâtei privind sancţionarea reclamantei cu suma de 1.000 lei, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.000 lei. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 444 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 408 din 7 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile netimbrării cererii de completare a hotărârii, a lipsei de interes a cererii de completare a hotărârii, precum şi a nulităţii onorariului de avocat, invocate de reclamantă. A admis, în parte, cererea şi a dispus completarea sentinţei nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2022, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, în rest, cererea de completare a hotărârii, ca neîntemeiată.
Apelurile
Împotriva sentinţei nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă au declarat apel pârâta B S.R.L., precum și reclamanta S.C. A S.R.L., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la 9 februarie 2023. Împotriva sentinței nr. 408 din 7 aprilie 2023, a declarat apel pârâta B S.R.L.
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr.1546 A din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia nulităţii apelului reclamantei S.C. A S.R.L., pentru insuficientă timbrare. A anulat apelul declarat de reclamantă, ca insuficient timbrat. A respins excepţia nulităţii apelurilor formulate de reclamanta S.C. A S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată. A admis excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1861 din 9 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă. A respins, ca inadmisibil apelul formulat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinţei civile menţionate. A respins excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de pârâta B S.R.L. împotriva sentinţei nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, ca neîntemeiată. A calificat, ca fiind apărări de fond, excepţia lipsei de interes și excepţia nulităţii onorariului avocaţial. A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva sentinţei nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă. A schimbat în parte sentinţa şi a completat-o cu soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de amendare a reclamantei. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei nr. 408 din 7 aprilie 2023 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.
Cererea de completare a hotărârii instanţei de apel
Prin cererea formulată la 12 martie 2024, apelanta-pârâtă B S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale cu privire la soluţia consemnată asupra excepţiei nulităţii apelurilor în paragraful 3 al dispozitivului deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectiv la fila 20 a acesteia.
Prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea şi a rectificat al treilea paragraf al dispozitivului deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023, consemnând că „Respinge excepţia nulităţii apelurilor formulate de apelanta-pârâtă B S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată”, în loc de „Respinge excepţia nulităţii apelurilor formulate de apelanta-pârâtă S.C. A S.R.L., pentru netimbrare, ca neîntemeiată”, cum din eroare se menţionase.
Recursurile
Împotriva deciziei nr. 1546 A din 27 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L., precum şi pârâta B S.R.L.
7.1 Recursul reclamantei S.C. A S.R.L.
Prin motivele de critică invocate, recurenta-reclamantă a contestat soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei nulităţii apelului pentru insuficientă timbrare, susţinând că, în mod nelegal şi abuziv şi cu încălcarea oricărei dispoziţii legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de timbrare prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă şi nemotivată”.
Recurenta-reclamantă a afirmat că, din raţiuni personale şi care excedează normelor juridice, curtea a respins cererea de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.
A învederat că, în limitele unei legalităţi parţiale, în dosarul nr. y/30272022 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, asociatul unic, C, a fost asimilat reclamantei, iar prin întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/3/2023 al aceleiaşi instanţe, Inspecţia judiciară a arătat că „posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a putea analiza îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de textele de lege anterior menţionate, întrucât reclamanta, persoană juridică, nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată” (adică nu poate avea calitate procesuală în răspunderea civilă delictuală).
Referitor la soluţia pronunţată asupra cheltuielilor de judecată, în sensul menţinerii cuantumului acordat de instanţa de fond la suma de 5.000 lei, a arătat că instanţa de apel nu a motivat suficient, explicit şi detaliat reţinerea acestei valori, în sensul precizării criteriilor avute în vedere în acest sens, respectiv activitatea efectuată concret de avocat pentru justificarea caracterului rezonabil.
Totodată, a invocat că s-a reţinut eronat calitatea sa în proces, în dispozitivul deciziei recurate consemnându-se că este pârâtă, iar nu reclamantă.
7.2 Recursul pârâtei B S.R.L.
Prin recursul exercitat, recurenta-pârâtă a susţinut că nelegalitatea deciziei recurate provine, pe de o parte, din soluţionarea greşită a cererii sale prin care a solicitat aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, iar, pe de altă parte, din reducerea spezelor de judecată solicitate (a onorariului de avocat).
A menţionat că prin întâmpinarea depusă a solicitat sancţionarea reclamantei cu amendă în valoare de 1.000 lei, în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Analizând abuzul de drept al reclamantei prin prisma art. 12 C. proc. civ. şi art. 15 C. civ., a susţinut că în mod greşit curtea a apreciat asupra exercitării, din această perspectivă, a căii ordinare de atac, iar nu a cererii principale, cum iniţial se solicitase în cererea de aplicare a amenzii judiciare.
În opina sa, această soluţie este greşită, mai ales că s-a reţinut că reclamanta nu a introdus în cauză o cerere pur formală, ci a urmărit protejarea interesului său de a obţine daune morale pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită de pârâtă.
A învederat că prin sentinţa civilă pronunţată în primă instanţă s-a reţinut că suma reprezentând daune morale poate fi acordată doar ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar aceasta nu poate fi făcută decât în urma unui proces în care să se constate îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ., respectiv săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie, producerea unui prejudiciu, precum şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Apreciind că daunele morale solicitate de reclamantă prin cererile de chemare în judecată şi de apel nu sunt reale, întrucât provin din emiterea unor acte unilaterale (o factură fiscală), a susţinut că dreptul acestei părţi de acces la justiţie excedează celui prevăzut de lege, fiind greşit examinat de instanţa de apel.
Recurenta-pârâtă a afirmat că, urmare a notificării din 10 februarie 2018 emise de către reclamantă cu privire la rezilierea unilaterală a contractului nr. 929w din 17 ianuarie 2018, a depus în cauză un probatoriu complet, care face dovada lipsei oricărui temei legal a cererii introductive de instanţă, respectiv inexistenţa daunelor morale solicitate, reaua-credinţă şi abuzul reclamantei care, începând cu anul 2018, a perseverat în a introduce acţiuni vădit netemeinice împotriva sa, aceste aspecte accentuând netemeinicia acţiunii din prezentul dosar şi justificând aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 1.000 lei, în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Referitor la cererea privind obligarea reclamantei la achitarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, a susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., a prevederilor art. 1349 şi 1357 C. civ., precum şi a celor ale art. 30 alin. 1 şi art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995.
A precizat că spezele de judecată solicitate, în valoare de 20.000 lei, au fost dovedite cu documentele fiscale anexate, respectiv factura fiscală seria CATI nr. 172/15.11.2022 şi extrasul de cont aferent.
A învederat că a solicitat necenzurarea cuantumul onorariului avocaţial, întemeindu-se pe prevederile hotărârii nr. 82/17 din 18 iulie 2020, emise de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în temeiul art. 30 alin. l şi art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995, prin care a fost aprobat Ghidul orientativ al onorariilor minimale, care prevede, la art.2.2.6, că în cazul cererilor evaluabile în bani, onorariul minimal pentru valori de peste 1.000.000 lei este 1% din valoarea litigiului, dar nu mai puţin de 20.000 lei, potrivit art. 2.2. din hotărâre, acţiuni evaluabile în bani cărora li se aplică aceste onorariile fiind, potrivit lit. o, şi cererile şi acţiunile privind despăgubiri materiale/morale.
A menţionat că unul dintre motivele adoptării onorariilor minimale avocaţiale a fost reprezentat de crearea unor criterii obiective care să nu permită arbitrariul în ceea ce priveşte reducerea onorariilor avocaţiale, avându-se în vedere nevoia de „transparenţă în formarea cheltuielilor judiciare, principiu european parte componentă a normelor care vizează accesul la justiţie.”
Chiar dacă nicio instanţă nu este obligată să aplice direct dispoziţiile hotărârii menţionate, a apreciat că acestea trebuie luate în considerare, pentru o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 30 alin. 1 şi art. 65 lit. v din Legea nr. 51/1995, încălcarea şi ignorarea acestor lor afectând în timp dreptul avocatului la onorariu, cât timp clienţii acestuia îşi pot recupera în justiţie doar o parte a contravalorii acestor cheltuieli.
Recurenta-pârâtă a susţinut că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a refuzat să transpună în plan procesual normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, dar mai ales pe cele ale art.1 349 alin.2 C. civ., care prevăd dreptul la recuperarea integrală a prejudiciului pentru daunele provocate ca urmare a încălcării drepturilor şi intereselor legitime ale recurentei-pârâte.
În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., a arătat că, deşi se consideră că acestea implică o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, fiind inadmisibil a se examina de către instanţa de recurs motive de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti, totuşi, în speţă, se impune a se observa că instanţa de apel a interpretat greşit criteriile referitoare la complexitatea cauzei şi la activitatea prestată de avocat.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 8 aprilie 2024, recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceeaşi excepţie, din aceeaşi perspectivă, a fost invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la 17 mai 2024, cu privire la recursul reclamantei.
Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţie, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la în şedinţa publică din 7 noiembrie 2024, cu citarea părţilor.
La termenul de judecată menţionat, Înalta Curte a pus în discuţie şi a rămas în pronunţare asupra excepţiilor de nulitate a recursurilor, invocate de ambele părţi prin întâmpinările depuse, dar şi asupra recursurilor declarate în cauză.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
10.1 Asupra excepţiilor de nulitate a recursurilor, invocate de ambele părţi prin întâmpinările depuse, a căror analiză se impune prioritar, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
10.1.1 Prin motivele de critică invocate, recurenta-reclamantă a contestat soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei de netimbrare, susţinând că, în mod nelegal şi abuziv şi cu încălcarea oricărei dispoziţii legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a timbra apelul, prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă şi nemotivată”.
Referitor la soluţia prin care s-a menţinut onorariul de avocat solicitat de partea adversă cu titlu de cheltuieli de judecată, la suma de 5.000 lei, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat suficient, explicit şi detaliat reţinerea acestui cuantum, întrucât nu a precizat activităţile efectuate concret de avocat, pentru a considera că suma are caracter rezonabil.
Analizate din perspectiva posibilităţii de încadrare într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie ipotezei prevăzute la alin. 1 pct. 6 al articolului menţionat, întrucât, prin intermediul acestora se reclamă, pe de o parte, nemotivarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei de netimbrare a apelului, şi, implicit, a modalităţii de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru, iar, pe de altă parte, nemotivarea soluţiei curţii de apel prin care s-a menţinut cuantumul onorariului de avocat, acordat părţii pârâte de instanţa de fond cu titlu de speze de judecată.
În raport de aceste aspecte constatate, criticile recurentei-reclamante urmează a fi examinate, aşadar, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii invocată de recurenta-pârâtă urmează a fi respinsă, ca nefondată.
Referitor la motivele de recurs invocate de pârâta B S.R.L., Înalta Curte constată că acestea au, între altele, ca obiect de critică și nemotivarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra cererii privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Aserţiunile recurentei-pârâte s-au axat, în esenţă pe motivarea greşită a soluţiei adoptate de curtea de apel asupra acestei cereri, susținându-se că examinarea abuzului de drept prin prisma art. 12 C. proc. civ. şi art. 15 C. civ. s-a făcut prin raportare la calea ordinară de atac exercitată de recurenta-reclamantă, iar nu la cererea de chemare în judecată promovată, astfel cum se solicitase.
În aceste condiţii, modalitatea în care recurenta-pârâtă a urmărit valorificarea dreptului său procesual în recurs, constând în formularea unor critici referitoare la o pretinsă neanalizare a aspectelor antemenționate se subsumează ipotezei reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., sens în care recursul său urmează a fi examinat din această perspectivă.
Pentru considerentele expuse, excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă va fi respinsă, ca nefondată.
10.2 Examinând recursul reclamantei S.C. A S.R.L. prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate”, (...), „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Motivul de casare enunţat implică o nelegalitate a hotărârii recurate, fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.
Analizând, din această perspectivă legală, motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
Concret, această parte a criticat hotărârea curţii de apel susţinând că în mod nelegal şi abuziv şi cu încălcarea oricărei dispoziţii legale în vigoare, s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a timbra apelul, prin raportare la o valoare „inventată, inexistentă şi nemotivată”. Referitor la soluţia prin care s-a menţinut onorariul de avocat solicitat de partea adversă cu titlu de cheltuieli de judecată, la suma de 5.000 lei, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat suficient, explicit şi detaliat reţinerea acestui cuantum, întrucât nu a precizat activităţile efectuate concret de avocat, pentru a considera că suma are caracter rezonabil.
Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, o expunere judicioasă a raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel care fundamentează soluţia adoptată asupra apelului declarat de această parte împotriva sentinţei nr. 1861 din 9 decembrie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, care a fost anulat pentru insuficientă timbrare.
Prealabil, Înalta Curte constată că prin rezoluţia emisă în procedura prealabilă, curtea de apel a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a timbra apelul cu o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.752,5 lei, raportat la valoarea obiectului litigiului, contestată în calea ordinară de atac.
Cererea de reexaminare formulată de apelanta-reclamantă împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 6 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/3/2022/a2. Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în ceea ce priveşte cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii menţionate, prin încheierea din camera de consiliu nr. 15 din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2/2023. Totodată, contestaţia în anulare împotriva acestei din urmă încheieri a fost respinsă prin decizia nr. 661A din 5 mai 2023, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. y/2/2023.
Prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, în etapa procesuală a apelului, pârâta B S.R.L. a invocat excepţia de netimbrare a apelului reclamantei.
Prin încheierea din 13 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2022 (prin care s-a amânat pronunţarea asupra apelurilor), curtea a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor această excepţie.
Procedând la examinarea apelului reclamantei, curtea a analizat cu prioritatea impusă de art. 248 alin. 1 C. proc. civ. excepţia de netimbrare a apelului reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, reţinând că, potrivit art. 23 alin.1 lit. b din O.U.G. nr. 80/2013, cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani dar nu mai puţin de 20 lei. Totodată, a constatat că, dispoziţiile art. 33 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile admise de lege, iar, conform art. 32 din același act normativ, acestea se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.
Curtea a notat că neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
De asemenea, a remarcat că prin rezoluția din 10 februarie 2023, s-a stabilit că apelanta-reclamantă datora, pentru soluţionarea căii de atac a apelului declarat împotriva sentinţei nr. 1861 din 9 decembrie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.752,5 lei.
Curtea a specificat în considerentele deciziei că apelanta-reclamantă a formulat, la 22 februarie 2023, cerere de reexaminare împotriva modalității de stabilire a taxei de timbru, care a fost respinsă prin încheierea din 6 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/3/2022/a2 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în acelaşi sens dispunându-se şi asupra contestației în anulare și a revizuirii formulate împotriva hotărârii privitoare la timbraj.
Constatând că apelanta-reclamantă a achitat în apel o taxă judiciară de timbru în valoare de 50 lei, deși suma totală stabilită cu acest titlu a fost de 11.752,5 lei, curtea a admis excepția nulității cererii de apel a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, a anulat apelul, ca insuficient timbrat.
Analizând, în continuare, critica apelantei-reclamante ce a vizat cuantumul onorariului avocaţial achitat de pârâtă, acordat pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată prin sentinţa nr. 408 din 7 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă (prin care s-a dispus completarea sentinţei nr. 1861 din 7 aprilie 2023 a aceleiaşi instanţe), curtea a reţinut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată, care includ şi sumele plătite avocatului cu titlu de onorariu de avocat, îl reprezintă culpa procesuală a celeilalte părţi.
Instanţa de apel a arătat că acest aspect semnifică faptul că acel contract, încheiat de partea îndreptăţită la recuperarea creanţei cu avocatul său, îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, în baza principiului care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv cel al reparării integrale.
Instanţa de apel a reţinut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. conturează două repere pentru aprecierea caracterului rezonabil al onorariului de avocat, respectiv valoarea sau complexitatea pricinii şi munca prestată de avocat, iar marja de apreciere recunoscută judecătorului este expresia manifestării atribuţiilor jurisdicţionale.
Curtea a făcut referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 401/2005 prin care s-a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse este cu atât mai necesară cu cât onorariul de avocat, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
În acelaşi sens a arătat că este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că spezele de judecată, care cuprind şi onorariile avocaţiale, „urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil”, raportat la rolul judecătorului în desfăşurarea procesului şi a posibilităţii sale de a avea o imagine de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi a muncii depuse de avocat (cauzele Nielsen si Johnsen împotriva Norvegiei, Sabău si Pârcalab împotriva României, Almeida, Garret şi alţii contra Portugaliei).
Raportat la aceste aspecte expuse, instanţa de apel a constatat că tribunalul a apreciat, faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea efectiv întreprinsă de avocat, că nu s-a justificat acordarea întregii sume solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunându-se reducerea onorariului de avocat de la suma de 20.000 lei la suma de 5000 lei, complexitatea cauzei fiind apreciată ca fiind moderată şi că nu a impus, faţă de obiectul său, administrarea unui probatoriu complex, care să presupună conlucrarea avocatului cu experți, participarea la convocări, formularea unor întrebări pentru interogatoriu sau martori ori utilizarea unor elemente deosebite de drept, respectiv a unor cunoștințe specializate într-un anumit domeniu.
În privința valorii litigiului, curtea a arătat că, deşi suma solicitată de reclamantă a fost considerabilă (2.000.000 lei), acest aspect nu putea să confere, în mod obligatoriu, complexitate ridicată cauzei și, prin urmare, nu putea constitui unicul criteriu în raport de care să se stabilească dacă onorariul solicitat este rezonabil, ci doar una dintre chestiunile ce trebuiau avute în vedere de judecător în analiza asupra cuantumului cheltuielilor de judecată.
Deşi a admis că activitatea desfășurată de avocați nu presupune numai redactarea și reprezentarea părților în cauză, ci și pregătirea dosarului, consultarea acestuia, pregătirea problemelor de drept și studierea jurisprudenței și a legislației aplicabile în cauză, curtea a reţinut că, raportat la obiectul litigiului, la durata acestuia și la ansamblul probator administrat, suma stabilită de tribunal cu titlu de cheltuieli de judecată este în măsură să acopere toate aceste demersuri întreprinse de avocat în vederea executării mandatului primit, și să asigure un just echilibru între drepturile părților.
Fără a-şi aroga dreptul de a cenzura orele de activitate ale avocatului și fără a nega dreptul părților contractului de asistență juridică de a stabili orice onorariu pe care îl consideră adecvat (reputația avocatului, experiența acestuia, miza reputațională și patrimonială a litigiului pentru parte fiind considerate criterii legitime care pot determina și stabilirea unor onorarii mai mari), instanţa de apel a reținut că apelanta-reclamantă este terț față de contractul de asistență juridică și răspunde în temeiul culpei procesuale, așadar, pe temei delictual. Ca atare, a considerat că trebuia stabilită o relaționare obiectivă între împrejurările pricinii și suma suportată cu titlu de cheltuieli de judecată.
Aceste aspecte expuse de curtea de apel în considerentele deciziei recurate sunt de natură să contrazică susţinerile recurentei-reclamante în sensul unei nemotivări a soluţiei de menţinere în apel a cuantumului cheltuielilor de judecată stabilit cu acest titlu de prima instanţă.
Dimpotrivă, printr-un raţionament judicios argumentat, prin referirile făcute la dispoziţiile legale incidente, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de apel a explicat motivul pentru care a procedat la validarea soluţiei pronunţate de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, indicând, totodată, şi criteriile la care s-a raportat pentru a dispune în acest sens.
Realizând, aşadar, o examinare judicioasă a apelului declarat de reclamantă şi pronunţându-se, în limitele învestirii, asupra a ceea ce s-a cerut, criticile recurentei, analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. nu impun o reformare a hotărârii recurate, în sensul casării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare, astfel cum această parte a solicitat în calea extraordinară de atac pendinte.
Cât priveşte critica prin care recurenta a reclamat greșita consemnare în dispozitivul deciziei recurate a calităţii sale în proces (de reclamantă, iar nu de pârâtă), Înalta Curte notează că această inadvertenţă reprezintă în mod evident o eroare materială, care putea rectificată în procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac.
Raportat la aceste concluzii, recursul recurentei-reclamante urmează a fi respins, ca nefondat.
Examinând recursul pârâtei B S.R.L din perspectiva aceluiaşi caz de casare - art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. – Înalta Curte constată următoarele:
Fără a relua considerentele teoretice anterior expuse, aplicabile pentru identitate de raţiune şi în analiza acestui recurs, Înalta Curte constată că motivele invocate de pârâta B S.R.L. au ca obiect de critică nemotivarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra cererii prin care solicitase aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., pentru o pretinsă exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.
Aserţiunile recurentei-pârâte s-au axat, în esenţă, pe faptul că examinarea abuzului de drept al reclamantei s-a făcut de către instanţa de apel prin prisma art. 12 C. proc. civ. şi art. 15 C. civ., prin raportare la promovarea căii ordinare de atac, iar nu a cererii de chemare în judecată, cum se solicitase.
Potrivit considerentelor deciziei recurate, curtea a constatat că prin întâmpinarea depusă la dosar, apelanta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a C. proc. civ., aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri vădit netemeinice.
Totodată, a reţinut că prin sentința nr.1861 din 9 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără ca în dispozitivul sentinței să se regăsească vreo mențiune referitoare la solicitarea de aplicare a amenzii judiciare reclamantei. Totodată, a constatat că această omisiune a fost remediată, prin sentința nr. 408 din 7 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă respingând cererea de completare a hotărârii sub aspectul sancţionării reclamantei în conformitate cu dispoziţiile art.1 87 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., pe motiv că nu erau îndeplinite condiţiile impuse de acest text de lege.
Pe fondul cererii de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei, curtea a arătat că, potrivit art. 187 alin. 1 pct.1 lit. a C. proc. civ., instanța poate sancționa introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice.
De asemenea, a amintit că art. 12 C. proc. civ. prevede că drepturile procedurale se impun a fi exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără încălcarea drepturilor procesuale ale altei părţi, iar conform art. 15 C. civ. niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Curtea a reţinut că aceste dispoziţii legale relevă faptul că abuzul de drept constă în „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”, acesta presupunând două elemente respectiv un element subiectiv, exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi legitim, cu intenţia de a vătăma o altă persoană şi un element obiectiv, precum deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Astfel, pentru a caracteriza un act ca fiind abuziv, a considerat că este necesară întrunirea următoarelor cerinţe: autorul actului să fie titularul dreptului în cauză şi să fie capabil să îl exercite; dreptul să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege adică să respecte dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se exercită; dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost acordat de lege şi dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă.
În privinţa primei condiţii, a reţinut că, în speţă, se pune problema exercitării abuzive de către reclamantă a dreptului de a formula calea de atac împotriva sentinţei primei instanţe, deci a accesului la justiţie, ca parte a dreptului la un proces echitabil.
Sub aspectul accesului liber la justiţie, curtea a constatat că, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 1 şi 2 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
De asemenea, a enunţat dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Accesul liber la justiţie a fost apreciat că reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să se pronunţe asupra acestei acţiuni, acţiunea incluzând, implicit, şi căile de atac ce pot fi exercitate într-un litigiu.
Instanţa de apel a făcut referire la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, în care s-a subliniat importanţa deosebită atribuită principiului liberului acces la justiţie.
Raportat la aceste drepturi, reglementate în Constituţie şi garantate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este titulara acestora şi că este capabilă să le exercite, prima cerinţă a dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ. fiind îndeplinită în cauză.
De asemenea, curtea a constatat că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au fost respectate limitele externe, fixate de lege, în sensul respectării de către reclamantă a prevederilor legale care stabileau condiţiile, cererea putea fi promovată de partea interesată.
Cu privire la cea de-a treia cerinţă pentru existenţa abuzului de drept, ca faptă de natură să atragă aplicarea sancţiunii amenzii judiciare în temeiul art. 187 alin. 1 lit. a C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că aceasta presupune exercitarea dreptului recunoscut fie cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, fie în mod excesiv şi nerezonabil, deci prin îndepărtare de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut.
Asupra caracterului excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, a apreciat că are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, iar dreptul subiectiv nu îşi poate produce efectele şi nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are şi la funcţiile pentru care legea îl consacră. Astfel, a menţionat că fiecare titular de drepturi poate să le valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor şi a intereselor terţilor.
Pentru a determina dacă, în speţă, această cerinţă este îndeplinită, curtea a analizat în ce măsură formularea prezentului demers procesual, deci exercitarea accesului liber la justiţie, s-a realizat în vederea scopurilor pentru care a fost recunoscut dreptul şi ocrotit de normele legale în vigoare, respectiv fie în vederea protejării altor drepturi sau interese legitime ale apelantului, fie pentru a înlătura efectele negative ale unor fapte comise de partea adversă.
Curtea a reţinut că, în prezenta cauză, cererea introdusă nu este una pur formală și că urmărește protejarea intereselor reclamantei de a obține daune morale pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de pârâtă, iar constatarea împrejurării că o astfel de faptă nu a fost comisă de pârâtă nu înseamnă în mod automat că solicitarea reclamantei avea un caracter vădit netemeinic.
Cu privire la cea de-a patra condiţie, instanţa de apel a reţinut că abuzul de drept este în strânsă legătură cu noţiunea de bună-credinţă, motiv pentru care aceasta din urmă constituie un element important de apreciere privind săvârşirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, a remarcat că acolo unde există bună-credinţă nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credinţă, prin deturnarea de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecţie juridică.
Curtea a menţionat că răspunderea civilă delictuală nu se naşte ipso facto din eşecul demersurilor procesuale, din respingerea unei acţiuni în justiţie, iar buna-credinţă se prezumă, astfel încât cel care afirmă contrariul trebuie să facă dovada. Or, în cauză, probatoriul administrat, respectiv înscrisurile depuse la dosar, nu au decelat reaua-credință a reclamantei, astfel că a apreciat că cererea de amendare a reclamantei trebuie respinsă, ca neîntemeiată.
Potrivit aspectelor redate în cele de preced, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că instanţa de apel a arătat, argumentat, motivul pentru care a apreciat că soluţia pronunţată de tribunal asupra cererii de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei corespunde prescripţiilor legale.
Totodată, curtea a făcut referire în controlul de legalitate şi de temeinicie al sentinţei apelate, exercitat din perspectiva dispoziţiilor art. 187 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., prin raportare la cele art. 12 din acelaşi act normativ, precum şi la prevederile art. 15 C. civ., nu numai la modalitate de exercitare de către reclamantă a căii de atac a apelului în cauză, ci şi a formulării acţiunii civile, respectiv a promovării demersului judiciar, apreciind că cererea introdusă nu este una pur formală și că urmărește protejarea intereselor reclamantei de a obține daune morale pentru fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de pârâtă.
Aceste considerente ale instanţei de apel nu sunt de natură a crea confuzie asupra a ceea ce instanţa de apel a analizat, ci, dimpotrivă, au aptitudinea de a tranşa, explicit şi argumentat, motivul pentru care a respins critica din apel cu privire la soluţia pronunţată de tribunal asupra cererii sale de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantei.
Faptul că instanţa de apel a examinat motivul de apel într-o altă manieră faţă de cea agreată de recurenta-pârâtă nu echivalează cu o analiză denaturată a acesteia, de vreme ce din conţinutul deciziei recurate transpare contrariul, motivarea conţinând argumente ce fundamentează soluţia, de natură să faciliteze exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. fiind, din aceste considerente, nefondat.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată următoarele:
Prioritar, trebuie amintit că ambele părţi, prin cererile de recurs formulate, au invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva validării soluţiei pronunţate de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că acestea sunt prea mari, faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea efectiv prestată de avocat, iar recurenta-pârâtă, dimpotrivă, că sunt prea mici prin raportare la aceleaşi criterii.
Procedând la o analiză comună a acestor critici, Înalta Curte constată că ele reprezintă chestiuni de netemeinicie ale deciziei recurate, care nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de prescripţiile imperative ale art. 488 alin. 1 C. proc. civ., conform cărora „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate”.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3/2020, pronunţată în recurs în interesul legii, reţinând că, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”
Or, în cauză, ambele părţi au criticat modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.4 51 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că suma de 5.000 lei, la plata căreia a fost obligată către pârâtă, nu are caracter rezonabil, faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea efectiv prestată de avocatul acestei părţi, iar recurenta-pârâtă, afirmând că suma acordată este derizorie raportat la aceleaşi criterii şi la aspectele statuate prin hotărârea nr. 82 din 17/18 iulie 2020 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prin care s-a aprobat Ghidul orientativ al onorariilor minimale, conform căruia, pentru cererile evaluabile în bani, onorariul minimal pentru valori de peste 1.000.000 lei este 1% din valoarea litigiului, dar nu mai puţin de 20.000 lei.
Având în vedere că aceste aserţiuni reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, Înalta Curte va reţine dispoziţiile cu caracter obligatoriu ale deciziei nr. 3/2020 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul art. 517 alin. 4 C. proc. civ., şi va aplica normele imperative ale art. 488 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., va respinge excepţiile nulităţii recursurilor şi va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A S.R.L. şi de pârâta B S.R.L., împotriva deciziei nr. 1546A din 27 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile nulităţii recursurilor.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A S.R.L. şi de pârâta B S.R.L., împotriva deciziei nr.1546A din 27 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 8 aprilie 2024.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.