După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la 29 iulie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 5.340.621 lei, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea de 887.909 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a terenului în suprafață de 12.724 mp, situat în Râmnicu-Vâlcea, str. (...), jud. Vâlcea, și valoarea de 6.228.530 lei, constând în prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 13446/R din 7 aprilie 2009.
La 5 noiembrie 2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, iar la data de 26 ianuarie 2022, a formulat cerere de chemare în garanție a P.F.A. A și a numitei B.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 752 din 28 aprilie 2022, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Hotărârea instanței de apel
Prin decizia nr. 1621A din 11 decembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței nr. 752 din 28 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 1621A din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.
Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 2525 C. civ., din perspectiva stabilirii momentului de debut al curgerii termenului de prescripție în sensul că prejudiciul solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată s-ar fi produs la momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 6706/FF din 29 aprilie 2009 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Recurentul a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, arătând că, prin raportare la aspectele statuate prin această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este cel al emiterii deciziei de despăgubire mai sus menționate.
A învederat că, o condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este existența prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, să nu fi fost reparat încă, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Cât timp instanța de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2) art. 35 și ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a arătat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși.
Referitor la răspunderea sa, a apreciat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
De asemenea, a arătat că statul nu poate fi responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.
Chiar dacă intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite.
Deși ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, existența pagubei nu a fost stabilită, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia se putea face doar printr-o nouă evaluare.
Recurentul a susținut că, din analiza circumstanțelor cauzei reies, pe de o parte, raportul de prepușenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, iar, pe de altă parte, raportul de prepușenie generat în temeiul relațiilor de muncă, între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
A afirmat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, respectiv la 19.02.2020, emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.
Totodată, a susținut că raționamentul instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune rezidă în interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care se circumscria altei materii de drept (dreptului muncii), fiind în mod greșit aplicat în cauza pendinte.
Apărările formulate
Prin întâmpinarea depusă la 15 aprilie 2024, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât recurentul a înțeles să folosească un argument statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata a învederat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție au figurat numeroase spețe similare, prin care hotărârile Tribunalului București și ale Curții de Apel București au fost menținute, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Prin rezoluția din 28 mai 2024, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 7 noiembrie 20204.
În ședința publică din 7 noiembrie 2024, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac drept o apărare de fond, reținând că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare a recursului.
7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).
Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu – se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr.166/GB/18.02.2020 de către pârâtă).
Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 12.724 mp, situat în Râmnicu Vâlcea, str. (...), jud. Vâlcea, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 13664/R/07.04.2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. 13664/R/07.04.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.
Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr.6706/FF/29.04.2009, beneficiarei D fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.
Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București - Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 752 din 28 aprilie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.
Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 1621 A din 11 decembrie 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaște existența pagubei și a prejudiciului.
Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.
Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.
Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul Cabinet Individual Expert Evaluator A la 7 aprilie 2009, emițând decizia nr. 6706/FF din 29 aprilie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.
Ca atare, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul Cabinet Individual Expert Evaluator A la 7 aprilie 2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autoritatăţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.
Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul Cabinet Individual Expert Evaluator A la 7 aprilie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C S.R.L. la 23 noiembrie 2019, din dispoziția Curții de Conturi a României.
Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.
Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.
În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), „Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată”, iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) „A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.”
Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.
Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.
Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul Cabinet Individual Expert Evaluator A la 7 aprilie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C S.R.L. la 23 noiembrie 2019, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.
Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 6706/FF din 29 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.
Înalta Curte nu va reține criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 25 alin. (2) art. 35 și ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale.
Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13 Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.
Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul Cabinet Individual Expert Evaluator A la 7 aprilie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 6706/FF din 29 aprilie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent.
De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.
Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.
În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.
Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaționale de evaluare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1621A din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1621A din 11 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.