Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 martie 2021 pe rolul Judecătoriei Timișoara, fiind declinată ulterior competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reclamantul A a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul Timişoara prin primar la înstrăinarea către reclamant a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. (...) din imobilul situat în Timișoara, Str. (...), înscris în CF nr. (..) Timișoara, precum și asupra terenului aferent, în schimbul unui preț care va fi determinat la momentul vânzării potrivit criteriilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.
În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere a apartamentului nr. (...) din imobilul situat în Timișoara, Str. (...), înscris în CF nr. (..) Timișoara.
2. Hotărârea pronunțată de prima instanță:
Prin sentința civilă nr. 568/A din 5 mai 2023 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de instanță.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul Timişoara prin primar.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
3. Hotărârea pronunțată de instanța de apel:
Prin decizia nr. 99 din 15 aprilie 2024, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 568/A din 5 mai 2023 pronunțată de Tribunalul Timiș.
A schimbat în totalitate sentința apelată, iar în rejudecare:
A admis cererea principală.
A obligat pe pârâți la înstrăinarea către reclamant a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. (...) din imobilul situat în Timișoara, Str. (...), înscris în C.F. nr. (..) Timișoara, precum și asupra terenului aferent, în schimbul unui preț care va fi determinat la momentul vânzării potrivit criteriilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.
A respins petitul subsidiar de cerere, ca rămas fără obiect.
A obligat pe pârâți la plata sumei de 3000 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, precum și la plata sumei de 7160 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 99 din 15 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi pârâtul Municipiul Timişoara au declarat recurs.
a) Recursul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Într-o primă critică, recurentul-pârât a arătat că, în judecarea căii de atac devolutive a apelului, instanța, deși a anulat sentința Tribunalului Timiș, a omis a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Roman.
Precizează faptul că, spre deosebire de Municipiul Timişoara prin Primar, Ministerul Finanţelor nu a avut atribuții de administrare a bunurilor și nu a dispus de imobilul din litigiu în vreun fel.
Pe de altă parte, reclamantul nu prezintă argumente de ordin juridic prin care să se justifice chemarea în calitate de pârât a Statului Român și nu dovedește faptul că Statul Român stă în judecată în nume propriu, nefiind aplicabile în litigiu prevederile art. 223 C. civ. care precizează că "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."
Atât timp cât Municipiul Timişoara administrează imobilul clădire și teren, iar în speța dedusă judecății reclamanții nu sunt în măsură să dovedească faptul că Statul Român stă în judecata în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații, nu se justifica sub nicio forma menținerea Statului Român ca pârât în cauză.
Pe de altă parte, se impune scoaterea din cauză Statului Roman prin Ministerul Finanțelor și datorită faptului că bunul în cauză nu face parte din lista anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care cuprinde unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
Tot în susținerea excepției, însă și ca apărare de fond, recurentul-pârât arată că Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât imobilul se află în proprietatea organelor administrației publice locale adică a UAT-ului pe raza de administrare a acestuia, respectiv a Municipiului Timișoara prin Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
În materia vânzării unei locuințe situate pe raza Municipiului Timișoara (Legea nr. 112/1995) exclusiv pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiului Timișoara prin Primarul Municipiului Timișoara au calitate de reprezentanți legali ai proprietarului Statul Roman, în conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 61/07.02.1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, ale Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și ale Legii nr. 112 Z1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.
Pe cale de consecință, orice litigiu care privește vânzarea de locuințe în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie purtat în contradictoriu cu instituțiile abilitate în acest sens, respectiv cu Municipiul Timișoara prin Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în calitate de reprezentanți legali ai Statului Român.
Prin urmare, este inadmisibilă menținerea în litigiu a Statului Roman prin Ministerului Finanțelor, din acest punct de vedere fiind evident caracterul formal și nejustificat al acțiunii introductive formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român.
Prin cea de-a doua critică, pe fondul cauzei, recurentul-pârât solicită respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Precizează că reclamanții nu dețineau calitatea de chiriași la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru a putea beneficia de prevederile legale ale acestei reglementari legale, sub acest aspect fiind corectă soluția Tribunalului Timiș, care a respins cererea de chemare în judecată, după ce a reținut că, prin cumpărarea și ulterior vânzarea unei garsoniere în Timișoara, reclamantul ar fi intrat sub sfera de incidență a interdicției prevăzute de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Apreciază că sentința (anulată ulterior în apel) a fost corect motivată și prin prisma faptului că soția reclamantului deținuse în proprietate un imobil și îl vânduse anterior cererii de cumpărare formulată de reclamant.
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 1 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Fac excepție de la prevederile alin. (1) chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Cu referire la aceste dispoziții, instanța a reținut că reclamantul a avut încheiat cu instituția pârâtă contractul de închiriere nr. 1972/04.01.2001 pentru apartamentul nr. (...) situat în Timișoara, Str. (...) (compus din 4 camere, bucătărie, antreu, hol, cămară de alimente, baie și boxă) pentru perioada 04.01.2001 - 08.04.2009, prelungit succesiv până la data de 27.06.2019.
Înainte de expirarea contractului de închiriere, prin adresa nr. SC2019-] 0701/19.05.2019, Biroul Locuințe i-a pus în vedere reclamantului să comunice instituției pârâte înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea criteriilor în baza cărora, în situația sa, poate opera tacita relocațiune pentru contractul de închiriere încheiat din fondul locativ de stat, respectiv să depună declarații notariale din care să reiasă că nu deține (întreaga familie) sau nu a înstrăinat o locuință după 01.01.1990 și /sau nu a beneficiat de sprijinul statului în credite și execuție pentru realizarea unei locuințe.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1484/09.10.2007, soția reclamantului, d-na B, a cumpărat apartamentul situat în Timișoara, Str. (...) la prețul de 25.000 euro, iar, ulterior, la data de 10.02.2015 a înstrăinat acest apartament prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 279 numitei C.
Împrejurarea că locuința dobândită/înstrăinată de soția reclamantului ulterior datei de 01.01.1990 nu ar întruni standardele locative stabilite prin Legea nr. l 14/1996 nu este relevantă în cauză pentru că, în lipsa unei trimiteri exprese a legii și față de scopul de instituire a unei măsuri sociale de protecție a chiriașilor, noțiunea de locuință din art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 este una generică, având în vedere orice spațiu cu destinația de locuință, fără a fi ținut sa întrunească exigențele normei generale în vigoare la acel moment - Legea nr. 5/1973.
În continuare, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a extrapolat, în mod neîntemeiat, dispozițiile de interpretare ale Deciziei nr. 3/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând că, la paragraful 60, rezultă că dreptul de creanță se naște la data exercitării opțiunii legale de a dobândi apartamentul odată cu terenul aferent sau de a dobândi terenul aferent după ce a fost încheiat contractul de vânzare asupra construcției, chestiune ce a fost reluată și în paragraful 77 al Deciziei nr. 81/2017.
Această decizie viza o situație mult diferită față de cea din prezentul dosar.
Astfel, potrivit Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 (art. 6 legiuitorul a recunoscut dreptul de a cumpăra imobilele numai chiriașilor care au contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/199, condiție pe care reclamanții nu o dovedesc în acțiune, iar interdicția de a cumpăra mai multe imobile este o măsură de protecție împotriva abuzului și a posibilității de a accesa mai multe imobile la prețul stabilit prin legislația care asigura posibilitatea achiziționării accesibile.
În acest sens este și practica judecătorească în materie, recurentul-pârât făcând referire la dosarul nr. x/325/2021 al Judecătoriei Timișoara și Tribunalului Timiș, în care prin sentința civilă nr. 8618/2021 s-a admis lipsa calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.
În finalul cererii de recurs, ca un ultim argument pentru care susține că Statul Roman prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, recurentul-pârât precizează că nu a fost parte în contractele în care unitatea administrativ-teritorială Municipiul Timișoara a îndeplinit acte de administrare, dar și de dispoziție, cum ar fi contractele de închiriere cu termen mai mare de 5 ani. Așadar, Municipiul Timișoara este singurul pârât față de care reclamantul putea cere instanței obligarea la vânzare, fiind persoana juridică care a încasat chiria pe perioada anterioară.
În concluzie, solicită admiterea recursului în temeiul art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., anularea deciziei recurate și menținerea sentinței primei instanțe, respectiv respingerea cererii, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor și anularea dispoziției de admitere a cheltuielilor de judecată stabilite în fond și apel față de ambele instituții pârât (3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și respectiv 7160 lei în apel).
b) Recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., partea apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără a ține cont de legislația în materie, în mod greșit fiind admis apelul și schimbată hotărârea primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii reclamantului, dându-se o interpretare eronată prevederilor legale în materia locuințelor.
Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel, în interpretarea prevederilor Legii nr. 114/1996 referitoare la noțiunea de locuință, faptul că garsoniera înstrăinată de către soția reclamantului nu se încadrează în noțiunea de locuință, a cărei definiție se regăsește în prevederile Legii nr. 114/1996. Prin analogie cu prevederile legale care stabilesc criteriile de acordare spre închiriere a locuințelor proprietate a statului, a locuințelor sociale etc, instanța a dat o definiție locuinței proprietate privată a persoanelor. Ori scopul legiuitorului, atunci când a prevăzut exceptarea din art. 9 al Legii nr. 112/1995, a fost acela de a da acces la închirierea locuințelor de stat celor fără posibilități materiale de a achiziționa o locuință proprietate personală, stabilind inclusiv facilități la cumpărarea acestora la un preț sub nivelul pieței și în rate.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar face o analogie, dându-se noțiunii de locuință proprietate personală aceeași interpretare cu cea de locuință proprietate a statului, este eronată analizarea îndeplinirii condițiilor dreptului la cumpărarea locuinței închiriate la data exprimării în scris a solicitării de cumpărare a locuinței închiriate, câtă vreme instituția era în imposibilitate a vinde imobilul în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. Ori, la data înregistrării în scris a cererii de cumpărare, imobilul era solicitat de către fostul proprietar, fiind interzisă vânzarea acestuia.
Înainte de expirarea contractului de închiriere, prin adresa nr. SC2019-10701/09.05.2019, Biroul Locuințe i-a pus în vedere reclamantului să comunice înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea criteriilor în baza cărora, în situația sa, poate opera tacita relocațiune pentru contractul de închiriere încheiat din fondul locativ de stat, respectiv să depună declarații notariale din care să reiasă că nu deține (întreaga familie) sau nu a înstrăinat o locuință după 01.01.1990 și/sau nu a beneficiat de sprijinul statului în credite și execuție pentru realizarea unei locuințe.
Potrivit H.C.L nr. 416/16.10.2015, tacita relocațiune operează pentru chiriașii care îndeplinesc cumulativ următoarele criterii: nu dețin, nu au deținut sau înstrăinat o locuință după 01.01.1990; nu au datorii la plata chiriei, a utilităților și cheltuielilor comune aferente apartamentului; nu figurează la data verificării cu obligații fiscale datorate bugetului local inclusiv amenzi contravenționale la 31.12.2018.
Totodată, art. 7 din Legea nr. 112/1995, dispune următoarele: „Contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, pentru apartamentele din imobilele prevăzute la art. 1 se prelungesc, de drept, pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii comisiei prevăzute la art. 15 ultimul alineat. Chiriașii prevăzuți la art. 5 alin. (3) vor beneficia, în perioada de prelungire a contractelor de închiriere, de prevederile legale în vigoare referitoare la construirea unei locuințe proprii prin sprijinul statului sau de prioritate în atribuirea unei locuințe din fondul locativ administrat de autoritățile publice locale. Nu beneficiază de prevederile alin. (1) și 2 și poate fi evacuat după trecerea unui an de la intrarea în vigoare a prezentei legi: a) chiriașul titular sau membrii familiei sale - soț, soție, copii minori - care au dobândit ori au înstrăinat după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu, o locuința corespunzătoare normelor stabilite prin Legea nr. 5/1973."
Câtă vreme, la data expirării contractului de închiriere, reclamantul nu îndeplinea condițiile restrictive pentru care putea interveni tacita relocațiune (aceasta fiind chiar o condiție pentru a i se putea vinde locuința), iar momentul la care puteau fi analizate criteriile și îndeplinirea condițiilor pentru cumpărarea apartamentului este cel prezent, în mod greșit a apreciat instanța de apel că aceste criterii trebuiau analizate raportat la momentul formulării cererii de cumpărare a locuinței închiriate, respectiv 08.04.1998.
Aspectele reținute de instanța de apel sunt eronate și contradictorii, reținând că la data formulării cererii de cumpărare a apartamentului nr. (...) din imobilul situat în Str. (...), soția reclamantului nu locuia cu acesta, proprietatea acesteia din str. (...) putând fi considerată locuință, iar după ce aceasta s-a mutat cu reclamantul, nu se mai putea considera locuință.
Apreciază că prima instanță a analizat în mod corect sfera de incidență a interdicției aplicabile situației concrete deduse judecății și a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Având în vedere toate aceste considerente, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare respingerea apelului, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de către prima instanță.
Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare la recursul declarat pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, comunicată, solicitând anularea recursului pentru nerespectarea termenului de declarare a căii de atac și constatarea inadmisibilității criticilor de recurs vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției lipsei legitimării procesuale pasive, ca fiind formulate omisso medio. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat pârâtul Municipiul Timişoara, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Procedura în fața instanței de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (1 martie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor, termen la care instanța a rămas în pronunțare, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, pentru nesemnarea cererii de recurs.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Analizând cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul Timişoara, în raport de excepția nulității pentru nesemnarea recursului, a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde ”semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2) a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.”
Alin. (2) al aceluiași text de lege dispune că ”mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.”
În cauză, se constată că deși recurentul-pârât Municipiul Timişoara a fost citat cu mențiunea de a semna cererea de recurs înaintată prin fax sau de a expedia un exemplar semnat al cererii, sub sancțiunea nulității, partea nu s-a conformat obligației dispuse de instanță. Obligația a fost adusă la cunoștința părții la 11 iulie 2024, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii existente la filele 21 și 26 din dosarul de recurs.
Cererea de recurs formulată de pârâtul Municipiul Timişoara, înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, a fost transmisă prin fax, iar în antet are menționate rubrici privind semnarea digitală de către reprezentanții săi legali.
Cu referire la această particularitate, se reține că, în situația în care o parte înțelege să transmită instanței cereri în format electronic devin aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 455/2001, act normativ care stabilește regimul juridic al semnăturii electronice și al înscrisurilor în formă electronică, precum și condițiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice. Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare.
Semnătura digitală conectează identitatea electronică a semnatarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt ce conferă documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparține persoanei semnatare, iar autorul documentului nu își poate declina răspunderea pentru conținutul documentului cu semnătură electronică valida). Practic, semnătura electronică (digitală) validă oferă instanței o garanție a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către persoana care l-a semnat, iar conținutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii acestuia.
Aceste dispoziții nu sunt însă aplicabile cererii de recurs supuse analizei, întrucât aceasta nu a fost transmisă prin e-mail, ci prin fax.
Așadar, pentru a se conforma dispozițiilor instanței de judecată, recurentul-pârât (instituție publică) avea opțiunea, fie de a transmite prin e-mail cererea de recurs, e-mail care să aibă atașat o semnătură electronică validă, în condițiile legii speciale anterior menționate, fie avea posibilitatea de a transmite prin fax sau de a expedia prin poștă un exemplar al cererii formulate, care să poarte semnătura olografă a reprezentanților săi legali.
În lipsa semnăturii părții, o atare cerere, privată de unul dintre elementele necesare și esențiale pentru asigurarea unei minime discipline procesuale, nu poate determina o legală învestire a instanței de judecată.
Având în vedere normele procesuale stabilite de legiuitor, care statuează condițiile în care poate fi formulată orice cerere adresată instanței, constatând lipsa semnăturii părții, cum recurentul-pârât nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată de a semna memoriul de recurs, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., respectiv anularea cererii de recurs.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, Înalta Curte constată caracterul fondat al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Într-o primă critică, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în judecarea căii de atac devolutive a apelului, instanța de apel, deși a anulat sentința Tribunalului Timiș, a omis a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor. În continuare, partea a dezvoltat argumente ce susțin faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, criticând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, pronunțată de prima instanță.
Referitor la critica formulată de recurentul-pârât Statul Român privind soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că această parte nu a apelat sentința prin care tribunalul a respins această excepție procesuală.
Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.
Pe de altă parte, conform art. 478 C. proc. civ.: “(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe (…)”.
Raportat la dispozițiile legale anterior redate, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., această critică nu poate fi primită, întrucât nu a făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, astfel încât nu poate forma obiect de examinare direct în recurs.
În acest context, astfel cum a reținut și instanța de apel, prin neapelare, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive (invocată în fața primei instanțe ca o apărare de fond, dar justificată de aceleași argumente dezvoltate în susținerea excepției în recurs) a intrat în autoritatea de lucru judecat, considerent pentru care Înalta Curte nu o mai poate reevalua, fără a încălca prevederile art. 430 C. proc. civ.
Prin urmare, instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra excepției, astfel cum susține recurentul-pârât, ci a arătat că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat.
Din lecturarea cererii de recurs, se constată că recurentul nu a dezvoltat alte critici concrete care să fie susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce face referire lipsa motivării sau la motive contradictorii care ar fi fost reținute de instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate.
Prin cea de-a doua critică formulată de recurentul-pârât, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ipoteza greșitei aplicări a dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995), este vizat fondul cauzei.
Controversa esențială în jurul căreia este construit motivul de recurs este circumscrisă îndeplinirii/neîndeplinirii cerințelor din ipoteza normei de protecție socială și a dispoziției de favoare la achiziționarea apartamentului pe temeiul Legii nr. 112/1995, drept recunoscut în beneficiul chiriașului titular al unui contract de închiriere valabil încheiat, sub acest aspect recurentul-pârât apreciind ca fiind corectă soluția Tribunalului Timiș, care a respins cererea de chemare în judecată, reținând că, prin cumpărarea și, ulterior, vânzarea de către soția reclamantului a unei garsoniere în Timișoara, reclamantul ar fi intrat sub sfera de incidență a interdicției prevăzute de art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Cu titlu prealabil, se impune precizarea că Legea nr. 112/1995 este un act normativ special, cu caracter reparatoriu, privind imobilele preluate de stat după data de 6 martie 1945, cu titlu, și care la data de 22 decembrie 1989 se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice, ce prevede condițiile în care imobilele pot fi restituite, în natură, către foștii proprietari ori înstrăinate către persoanele care locuiau în acestea, în calitate de chiriași, legiuitorul recunoscând în mod expres, prin dispozițiile art. 9 din acest act normativ, posibilitatea pentru chiriași de a dobândi, în proprietate, apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ”chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 1 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. (...)
Fac excepție de la prevederile alin. (1) chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.”
În speță, potrivit circumstanțelor factuale reținute de instanțele de fond pe baza probatoriului administrat în dosar, reclamantul A a avut încheiat cu instituția pârâtă contractul de închiriere nr. 1972/04.01.2001 pentru apartamentul nr. (...), situat în Timișoara, Str. (...)(compus din 4 camere, bucătărie, antreu, hol, cămară de alimente, baie și boxă) pentru perioada 04.01.2001 - 08.04.2009, prelungit succesiv până la data de 27.06.2019.
Înainte de expirarea contractului de închiriere, prin adresa nr. SC2019-10701/09.05.2019, Biroul Locuințe i-a pus în vedere reclamantului să comunice instituției pârâte înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea criteriilor în baza cărora, în situația sa, poate opera tacita relocațiune pentru contractul de închiriere încheiat din fondul locativ de stat respectiv să depună declarații notariale din care să reiasă că nu deține (întreaga familie) sau nu a înstrăinat o locuință după 01.01.1990 și/sau nu a beneficiat de sprijinul statului în credite și execuție pentru realizarea unei locuințe.
Astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1484/09.10.2007, soția reclamantului, d-na B, a cumpărat apartamentul situat în Timișoara, Str. (...), iar ulterior, la data de 10.02.2015, acest apartament a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 279 numitei C.
Față de situația de fapt anterior expusă și necontestată de părți, instanța de apel a reținut că, în mod eronat, prima instanță nu a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 prin raportare la momentul exprimării opțiunii de cumpărare, respectiv data de 8 aprilie 1998 – când a fost înregistrată la Administrația Domeniului Public Timișoara opțiunea de cumpărare a apartamentului închiriat.
În acest sens, instanța de apel, devoluând fondul cauzei în apelul promovat de reclamant a arătat că: ”Câtă vreme în cauza de față, garsoniera a fost dobândită ulterior nașterii dreptului de creanță și anume în anul 2007, rezultă că la data exercitării dreptului de opțiune, apelantul-reclamant nu se afla sub incidența dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr.112/1995, astfel încât dreptul său de creanță la cumpărarea apartamentului și a terenului aferent s-a născut valabil la data de 08.04.1998.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a procedat la respingerea capătului de cerere principal pe considerentul interdicției prevăzute de art. 9 alin. (6) din Legea nr.112/1995.”
O atare interpretare, întemeiată pe considerentul că dreptul de a cumpăra locuința închiriată se naște la data exprimării opțiunii, prin raportare la data de 08.04.1998, dată la care trebuie analizată îndeplinirea tuturor condițiilor legale, este eronată, criticile formulate de recurentul-pârât sub acest aspect fiind fondate.
Astfel, în mod evident, prevederile legale de care se prevalează reclamantul dau dreptul chiriașului să opteze pentru cumpărarea acelui apartament ce face obiectul contractului de închiriere, dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
În cauză însă, reclamantul era titularul contractului de închiriere nr. 1972/04.01.2001 pentru apartamentul nr. (...), situat în Timișoara, Str. (...), astfel că opțiunea pentru cumpărare putea fi formulată doar în privința acestui imobil, și, doar ulterior dobândirii calității de chiriaș, respectiv ulterior datei de 04.01.2001.
Opțiunea scrisă, din data de 08.04.1998, în raport de care a apreciat instanța de apel că trebuia analizată îndeplinirea condițiilor pentru cumpărare, este însă anterioară dobândirii de către reclamant a calității de chiriaș, pe de o parte, și, pe de altă parte, este formulată de G și nu de către A, iar apartamentul la care se referă este cel de la nr. (...), și nu cel de la nr. (...), cum este menționat în cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, concluzia reținută de instanța de apel, aceea că „la data exercitării dreptului de opțiune, apelantul-reclamant nu se afla sub incidența dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr.112/1995, astfel încât dreptul său de creanță la cumpărarea apartamentului și a terenului aferent s-a născut valabil la data de 08.04.1998”, nu își găsește justificare.
Totodată, contrar aprecierii instanței de apel, aspectele de drept dezlegate de Înalta Curte prin Decizia nr. 3/2017 și Decizia nr. 81/2017 fac referire exclusiv la situația terenurilor aferente apartamentelor și nu pot fi aplicate prin analogie.
Întrucât, instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, în sensul expus anterior, Înalta Curte observă că nu poate exercita sub acest aspect controlul de legalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ., întrucât lipsește premisa acestui control.
Cum criticile circumscrise de recurentul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de această parte, va casa decizia curții de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, prin raportare la probatoriul administrat și la condițiile prevăzute de norma specială, instanța de apel urmează să analizeze și să verifice, în concret, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, la data și în măsura exercitării în mod valabil a dreptului de opțiune, de către intimatul reclamant A.
Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimatul-reclamant având ca obiect obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara împotriva deciziei nr. 99 din 15 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiași decizii.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2024.