Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie la plata sumei 46.338 euro și 182.683 lei cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesual pasive, iar, pe fond, respingerea cererii.
2. Hotărârea pronunțată de prima instanță:
Prin sentința civilă nr. 410 din 11 martie 2022, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive, invocate de către ambii pârâți.
A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice .
3. Hotărârea pronunțată de instanța de apel:
Prin decizia nr. 255 A din 23 februarie 2023, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 410 din 11 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că:
A admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 13.510 lei, reprezentând cheltuieli judiciare sub forma onorariului de avocat, efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/P/2014, în faza de urmărire penală.
A menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 255 A din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat recurs.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată este, în parte, nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material, apreciind că în mod greșit instanța de apel a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat în parte sentința civila apelată și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 13.510 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Deși, Curtea a reținut în motivarea hotărârii recurate că Statul Român, neavând calitatea de parte în procesul penal, nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale, totuși admite acest capăt de cerere în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori fost lezate. Instanța admite că Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului. În consecință, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, chiar fără sa implice ideea de culpa a statului."
În mod eronat instanța a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu se poate retine o culpă procesuală a Statului Român, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Din probatoriul administrat în cauză, vinovăția organelor de urmărire penală din cadrul C rezultă în mod explicit, acest pârât aflându-se în cuplă procesuală, motiv pentru care trebuia obligat în solidar alături de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor.
De asemenea, instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 452 C. proc. civ. care stipulează că: "partea care pretinde cheltuielile de judecata trebuie sa facă, în condițiile legii, dovada existentei și întinderii lor, cei mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, precum și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că onorariile avocațiale pot fi micșorate de instanță "chiar și din oficiu”. Simpla utilizare a acestei sintagme instituie regula implicită a posibilității de a reduce onorariile avocațiale la cererea părții adverse, accentuarea "chiar și din oficiu" subliniind că, în virtutea rolului activ, judecătorul poate să suplinească absența acestei cereri, atunci când observă lipsa de proporționalitate dintre "circumstanțele cauzei" și cuantumul sumei achitate cu titlu de onorariu avocațial.
Dispozițiile normative invocate conțin reglementări exprese și imperative în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se suportă de partea care a căzut în pretenții. Or, Curtea a reținut că nu avea calitatea de parte în procesul penal.
Instanța de judecată și-a conservat intactă abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme trebuie să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți a desfășurării unui proces echitabil. O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanța de judecată. În sensul acesta este și jurisprudența CEDO, care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În analiza onorariului avocat, instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puțin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menține în integralitatea sa - doar micșorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.
Pe cale de consecință, fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistență juridică, instanța poate să reducă cuantumul onorariului avocațial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată, dacă apreciază disproporționalitatea acestuia în raport cu limitele pricinii.
Consideră că, în cauză, instanța trebuie să țină cont de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”
4. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere că normele a căror presupusă greșită aplicare se invocă, respectiv art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă veritabile norme de procedură, iar pe de altă parte, criticile formulate vizează aspecte de fapt ce țin de temeinicia deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Procedura în fața instanței de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (30 iulie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor, invocată prin întâmpinare.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, se reține că recursul declarat de recurentul-pârât urmează a fi examinat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamând încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și art. 452 C. proc. civ.
Dat fiind că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de natură a fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., se constată că nu se poate aplica sancțiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.
Criticile de nelegalitate se vădesc însă a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat că decizia recurată este, în parte, nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, în mod eronat, instanța de apel a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a schimbat în parte sentința civila apelată și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 13.510 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal finalizat cu soluția de clasare a cauzei în temeiul prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a și c) C. proc. pen. ( fapta nu există și nu există probe).
Apreciază recurentul că, în mod nelegal, instanța de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu se poate retine o culpă procesuală a Statului Român, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și nu a avut calitatea de parte în procesul penal. Totodată, criticile vizează și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, recurentul-pârât invocând o încălcarea a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că onorariile avocațiale pot fi micșorate de instanță "chiar și din oficiu”.
Înalta Curte reține că, în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în dosarul penal, recurentul-pârât critică, pe de o parte, posibilitatea acordării lor pe calea separată a procesului civil, iar pe de altă parte, faptul că instanța devolutivă nu a procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea cauzei.
Referitor la posibilitatea acordării, pe calea separată a procesului civil, a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, se constată că susținerile recurentului-pârât ating, în fapt, chestiuni legate de lipsa legitimării sale procesuale. Or, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive pronunțată de prima instanță, prin neapelare, a intrat în puterea de lucru judecat.
Tranșând chestiunea litigioasă a legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată (ce presupunea a se stabili inclusiv dacă dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice), prima instanță a reținut că, față de modul în care pretențiile din cauză sunt deduse judecății, întemeiate pe condițiile generale ale răspunderii civile delictuale și nu pe o formă specială de răspundere, singura entitate în raport de care reclamantul își poate avea analizată cererea este chiar pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În același sens, instanța de apel, răspunzând criticii formulate de apelantul-reclamant privind recuperarea cheltuielilor de judecată, a reținut că Statul Român, în calitatea sa de titular al acțiunii penale, are obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate.
Contrar susținerilor recurentului-pârât, temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală, culpă dovedită prin aceea că Statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Ea nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, Statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane față de care s-a dispus soluția clasării pe temeiul că fapta nu există și că nu există probe. Ca urmare, temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată și, implicit, calitatea procesuală pasivă este demonstrată, excepția lipsei acestei calității, invocată de către pârât la fond și neapelată, neputând fi reanalizată.
Se reține totodată că, deși activitatea jurisdicțională este supusă normelor de drept public, iar Statul nu a avut calitatea de parte vătămată în procesul penal, acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse prin desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.
Este real că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2014, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. civ.
Sub acest aspect, se impune a fi însă observat că, așa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1) art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.
În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, Statul Român este cel care răspunde pentru consecințele prejudiciabile al propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, respectiv pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, fiind entitatea care stă în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cauză din perspectiva obligației de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale.
Astfel, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat, acțiunea penală are caracter de ordine publică.
În speță, atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal, au fost realizate de organele judiciare penale ale Statului. Prin dispunerea măsurilor procesuale specifice procesului penal (începerea acțiunii penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, măsura controlului judiciar, instituirea sechestrului asigurator) s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între Stat - care organizează și conduce activitatea judiciară - și reclamant.
Deși activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidența legii civile.
Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, nu s-ar putea imputa instanței de apel că a operat o transpunere defectuoasă, pe plan procesual, a raportului juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative, în mod legal fiind reținut în speță faptul că Statului Român îi revine obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, în calitate de titular al acțiunii penale.
Raportat la circumstanțele factuale specifice cauzei, a se susține că răspunderea Statului este limitată exclusiv la repararea prejudiciilor cauzate unui inculpat în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, stabilite în art. 538 C. proc. pen., ignoră nepermis prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. care reglementează posibilitatea reclamantului de a valorifica dreptul de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, conform legii civile, respectiv în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ..
Așadar, contrar susținerilor recurentului-pârât, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată de la Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată sau față de care s-a dispus măsura clasării pentru săvârșirea unei infracțiuni, prin hotărâre definitivă.
Având în vedere fundamentul cererii de despăgubire, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, se constată că sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., care reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.
Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă.
Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Așa cum s-a statuat prin decizia anterior menționată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori exercită un drept – așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat – nu poate fi considerat în culpă.
În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, se reține că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul.
În același sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziei nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și, respectiv, deciziei nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au statuat că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. pen. este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.
Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.
Așadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituției răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține prin motivele de recurs.
În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii de ,,parte căzută în pretenții”, reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.
Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând luarea la cunoștință a actele de urmărire penală, participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de clasare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.
În alți termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.
O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.
În consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanță, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu, în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Nici critica vizând caracterul disproporționat al onorariului de avocat avansat în procesul penal (cu solicitarea de aplicare "chiar și din oficiu” a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că onorariile avocațiale pot fi micșorate de instanță) nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant.
Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate (chitanțe, facturi, extrase de cont).
Potrivit Deciziei nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, ,,stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.” (paragraful 34).
Așadar, reprezentând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, ,,proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.” (paragrafele 36-37).
Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care au în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 255 A din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2024.