Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș la data de 30.01.2023, sub nr. x/210/2023, iar pe rolul Tribunalului Arad, Secția I Civilă la data de 06.07.2023, în urma declinării, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, imagine și viață privată și obligarea pârâtei la plata sumei de 260.000 lei cu titlu de daune morale, respectiv să declare de la cine și în ce mod a obținut aceste conversații private și obligarea acesteia la publicarea pe contul de Facebook și într-un cotidian național de mare tiraj a hotărârii judecătorești și scuze publice, cu cheltuieli de judecată.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile a invocat art. 72 art. 73 art. 75 art. 252 art. 1349 art. 1357 și art. 1391 C. civ..
I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin Sentința civilă nr. 218/08.11.2023, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr.x/210/2023, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B, având ca obiect acțiune în constare și pretenții și a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 lei.
I.3. Decizia pronunțată în apel.
Prin decizia civilă nr. 126 din 9 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 218/08.11.2023 pronunțată de Tribunalul Arad. Prin aceeași hotărâre a fost obligat apelantul la plata sumei de 3000 lei către intimată cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 126 din 9 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 22 iulie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).
Prin rezoluția din data de 09 august 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura părții, în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași art., s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; în temeiul art. 24 alin. (2) raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurentul-reclamant datorează pentru soluționarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la fila 26 din dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs
Prin recursul său, recurentul a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Timișoara.
Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a criticat hotărârea atacată în ceea ce privește soluția instanței de apel asupra răspunderii civile delictuale asupra pârâtei B cât și sub aspectul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat recurentul de către prima instanță.
În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la răspunderea civilă delictuală a pârâtei B, recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală motivat de faptul că deși prin apel s-a susținut că instanța de fond a ignorat probatoriu din cauză și a ajuns la concluzia eronată în sensul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, Curtea de Apel Timișoara a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu în ciuda faptului că, în opinia recurentului, în cauză există o faptă ilicită necontestată, săvârșită cu intenție de către pârâtă iar acesta din urmă a dovedit prejudiciul suferit și, astfel, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
În susținerea motivului de recurs, recurentul a reluat situația de fapt și a susținut, în esență că intimat-pârâta B a postat pe rețeaua de socializare Facebook o conversație a grupului privat al Partidului (....), postare care ulterior a fost preluată și de alte persoane fiind urmată de comentarii și discuțiile batjocoritoare la adresa recurentului, aspecte confirmate și de martora audiată în cauză C. Cei care au comentat s-au referit și la cetățenii din etnia romă menționați în conversație, cu intenția clară să arate că recurentul discriminează cu scopul de a-i afecta imaginea acestuia. Recurentul-reclamant a arătat că efectele postării respective au fost imediate și grave.
De asemenea, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale aplicabile în cauză atunci când aceasta a reținut că respectiva conversație nu avea caracter privat, chiar dacă grupul în cadrul căruia a avut loc este unul privat motivat de faptul că nu atingea aspecte din viața privată a reclamantului sau a altor persoane și nici nu avea caracter denigrator.
În acest sens, s-a susținut că greșita aplicare a legii deoarece instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 30 din Constituția României și art. 10 paragraf 2 CEDO cu raportare la dispozițiile art. 72 C.civ., care reglementează respectul demnității persoanei umane în contextul în care postarea respectivă a avut drept scop denigrarea recurentului. Nu poate fi primită nicio altă explicație, întrucât pârâta, în calitate de soție a contracandidatului recurentului la funcția de primar a comunei Șimand, avea acest scop precis, pe care l-a și atins, neputând fi acceptată explicația acesteia că a făcut postarea pentru că i s-a părut interesant. Martora propusă de recurent nu a făcut afirmații vagi cum reține instanța de apel, ci a arătat că prejudiciul s-a produs, menționând că „a fost afectată imaginea domnului A". De asemenea, în urma postării, s-a considerat în comunitate că recurentul nu va fi capabil de a conduce o comună având în vedere că nu ar fi capabil să conducă un partid.
Recurentul-reclamant a arătat că dispozițiile art. 74 C.civ. sunt foarte clare dar instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că atingerea dreptului la viața privată nu are o intensitate și o gravitate suficiente pentru a da naștere dreptului la reparație. Din hotărârea Curții de Apel rezultă că se recunoaște existența faptei ilicite săvârșite de pârâtă, dar se apreciază că nu există prejudiciul și nu se poate acorda o reparație, în ciuda faptului că recurentul a dovedit vătămarea. În plus art. 74 C. civ. se referă la natura conversației, adică conversația să fie una privată și nu la conținutul convorbirii, adică interceptarea unei conversații private și/sau utilizarea ei fără niciun drept atrage răspunderea persoanei în cauză. Deși recurentul nu a dovedit că intimata-pârâtă a interceptat respectiva conversație privată de pe grupul privat al Partidului (...), acesta a susținut că a dovedit că pârâtă a utilizat-o cu bună-știință fără niciun drept, publicând-o pe pagina personală publică de Facebook cu intenția clară de a-l denigra pe recurent, fapta care, în percepția recurentului se încadrează inclusiv la infracțiunile de violare a vieții private și violare a secretului corespondenței.
Față de aceste considerente, recurentul-reclamant a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile de la art. 1349 C.civ. și este necesar ca pârâta să repare prejudiciul constând în atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale, care sunt ocrotite de textele arătate mai sus, ceea ce face ca soluția instanței de apel, prin care se arată că „nu am încercat un prejudiciu moral constând în diminuarea reputației și prestigiului” să fie nelegală.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică soluția instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță intimatei-pârâte.
În acest sens recurentul a arătat că prin apelul formulat acesta a criticat și cheltuielile de judecată acordate pârâtei în contextul în care aceasta a depus același extras în două dosare diferite și a cerut suma integrală, anume 6000 lei, deși erau menționați pârâta, soțul acesteia D și fiul acestuia E.
Curtea de Apel Timișoara a reținut explicația pârâtului precum că fiul acestora a făcut plata în două dosare diferite și că în acest dosar a fost plătită suma de 3000 lei pentru intimata-pârâtă însă nu rezultă cum a ajuns la această concluzie în contextul în care recurentul-reclamant a dovedit că suma integrală de 6.000 lei a fost solicitată în ambele dosare, folosind același extras bancar. Art. 452 C. proc. civ. prevede că „cel care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor” astfel că în prezentul dosar instanța a acordat cheltuielile fără să țină cont de contestația recurentului deși a fost prezentată o dovadă discutabilă și fără să i se solicite depunerea facturii fiscale emise pe numele pârâtei, în baza căreia s-a efectuat plata celor 6.000 lei solicitați în cauză. În final, recurentul-reclamant reiterează că intimata-pârâtă B a solicitat ca și cheltuieli de judecată suma de 6.000 lei dovedind o vădită rea-credință.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ..
II.2. Apărările formulate în cauză
La data de 30 august 2024 intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond respingerea ca nefondat.
În susținerea excepției nulității recursului, intimata-pârâtă a susținut faptul că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute expres și limitativ de lege, fiind reiterată situația de fapt.
S-a susținut că recurentul critică hotărârea sub aspectul cheltuielilor de judecată invocând însă o normă de procedură, respectiv art. 452 C. proc. civ. și nu o normă de drept material, (fila 2 din recurs, aliniat 5), critică care nu se încadrează pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar în ceea ce privește postarea în cauză recurentul a invocat o simplă nemulțumire față de soluția instanței de apel și a făcut trimitere la interpretarea probatoriului de către instanță, aspect ce ține de temeinicia hotărârii și nu legalitatea acesteia.
Pe fondul recursului, față de primul motiv de recurs formulat, intimata-pârâtă a susținut temeinicia hotărârii instanței de apel în contextul în care în mod corect s-a reținut că postarea și conversația nu aveau un caracter denigrator ci erau chestiuni electorale (de interes general), iar recurentul este o persoană publică.
De asemenea, intimata-pârâtă a precizat că recurentul nu a dovedit un prejudiciu moral, simpla postare a unor informații chiar fără acceptul persoanei vizate, nefiind susceptibilă să producă în mod automat un astfel de prejudiciu, mai ales când este vorba despre o persoană publică și despre informații ce vizează activitatea sa, activitate ce este de interes general. În cauză nu s-a putut stabili, în mod corect, un prejudiciu moral cert legat de pierderea alegerilor, neputând fi constatat un raport cazual în raport de postarea pârâtei și nici nu s-ar putea constata încălcarea dreptului la viață privată, deoarece discuția postată viza viața publică a recurentului și activitatea acestuia.
În ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, intimata-pârâtă a susținut netemeinicia acestuia motivat de faptul că reprezentantul convențional al acesteia din urmă a încheiat două contracte distincte, unul care o viza pe B și unul care îl viza pe D, ambii în calitate de pârâți, ca urmare a formulării cererilor de chemare în judecată de către recurent.
Onorariul stabilit în fiecare contract a fost de 3.000 lei pentru fiecare parte, adică 6.000 de lei pentru ambii. Plata s-a efectuat de către fiul acestora prin virament bancar, unde acesta a inserat la detalii plată suma de 6.000 mii lei pentru B și D. Fiul acestora este trecut cu numele său, în mod evident, deoarece el este terțul care a efectuat plata pentru o altă persoană. Conform art. 1472 C. civ. și art. 1474 alin. (2) și alin. (3) C. civ., plata poate fi efectuată de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație, cum este în cazul de față fiul pârâtei E. Ca atare, plata efectuată de către terț stinge obligația, aceasta fiind făcută pe numele celor doi debitori, B și D.
Instanță de apel a reținut, în mod corect, puterea de lucru judecat asupra onorariului de 6.000 lei ce a vizat pe B și D și ce rezultă din sentință nr. 581/24.10.2024 pronunțată de către Judecătoria Chișineu Criș în dos. civ. nr. x/210/2023, motiv pentru care a fost acordată lui D doar suma de 3.000 lei (diferența reprezentând evident onorariul achitat aceluiași avocat pentru intimata din prezenta cauză B.).
Față de aceste considerente a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La data de 17 septembrie 2024 recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar pe fond admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.
III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.
Conform art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.
De asemenea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, apte a fi subsumate motivului de nelegalitate invocat.
Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.
Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de reclamant din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatei-pârâtă că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, recurentul a invocat, printre altele, încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat recurentul de către prima instanță, critici ce se încadrează în motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv pct. 5 C. proc. civ.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar prezenta cerere conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Prin primul motiv de recurs recurentul critică soluția instanței de apel cu privire la răspunderea delictuală civilă a pârâtei B.
În esență, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență probelor administrate în cauză, inclusiv a declarației martorei audiată la propunerea recurentului care ar fi apte să dovedească vătămarea produsă acestuia de către fapta ilicită a intimatei-pârâte. De asemenea, a susținut și faptul că deși recurentul a dovedit atât fapta ilicită cât și vătămarea produsă de postarea intimatei-pârâte pe rețeaua de socializare, în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu există prejudiciu și nu poate acorda o reparație în acest sens.
Subsumat aceluiași motiv de recurs recurentul a susținut greșita aplicare prevederilor legale deoarece instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 30 din Constituția României, art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Dreptului Omului și a dispozițiilor art. 72 C. Civ. de către instanța de apel.
Criticile, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.
Din circumstanțele factuale ale cauzei rezultă că fapta ilicită imputată pârâtei a constat în postarea, pe pagina personală de pe o rețea de socializare a unei conversații preluate de pe un grup constituit pe o aplicația de mesaje, grup din care făcea parte și recurentul. Publicarea respectivei conversații a fost făcută de intimata-pârâtă în perioada campaniei electorale pentru funcția de primar al comunei pentru care candidau atât soțul pârâtei cât și recurentul.
Instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României și art. 10 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că fapta pârâtei nu a constat în realizarea unor afirmații denigratoare la adresa recurentului pentru a fi analizată prin prisma dreptului libertății de exprimare, ci fapta imputată acesteia a fost cea de divulgare a unor conversații. Cu toate acestea instanța de apel, a analizat fapta și din perspectiva libertății de exprimare conturată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținând că postarea și conversația nu aveau un conținut denigrator în sine ci vizau chestiuni legate de campania electorală în contextul în care reclamantul era o persoană publică.
În acest context, în hotărârea recurată, instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea efectuării unei analize concrete a circumstanțelor cauzei, analiză care să privească, printre altele, calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat art. (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României), jurisprudență în care au fost analizate limitele libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputație.
Procedând la analiza legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ..
Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.
Art. 75 C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate anterior, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.
Art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.
Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege.
Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).
În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii s-a subliniat că „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.
În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).
Un alt criteriu de la care pornește constatarea unei ingerințe în viața intimă constituie notorietatea persoanei. În această privință, este necesar să se facă distincție între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice (cauza von Hannover împotriva Germaniei)
Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64. )
În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României), cauze citate și de instanța de apel.
Astfel, deși în speță, recurentul pretinde că s-ar fi impus ca instanțele de fond să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, întrucât, prin interceptarea conversației private și utilizarea ei, pârâta a adus atingere onoarei, reputației și demnității acestuia, fiind necesară acoperirea prejudiciului moral, aceste argumente nu pot fi validate.
Din ansamblul considerentelor deciziei recurate rezulă că instanța de apel a reținut că postarea conversației nu constituie faptă ilicită, constatând, în esență, raportat la starea de fapt a cauzei, că aceasta nu a avut, în cazul particular analizat, aptitudinea de a afecta onoarea sau reputația reclamantului de o manieră care să facă necesară intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtei, în cauză nefiind dovedit un prejudiciu cert cauzat de fapta intimatei-pârâte.
Astfel, în analiza efectuată, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut o afirmație care să privească viața privată a reclamantului iar conversația postată nu aveau un conținut denigrator în sine, ci erau vizate chestiuni legate de campania electorală, de interes general, iar reclamantul era la rândul său o persoană publică, fiind unul dintre competitorii electorali. Totodată, a reținut că simpla postare a unor informații nu este aptă să producă automat un astfel de prejudiciu, mai ales când este vorba de o persoană publică și despre informații ce vizează activitatea publică astfel că nu se poate reține că aceasta a încălcat drepturile reclamantului ocrotite de art. 8 din Convenție, respective art. 72 C. civ..
Se impune, totodată, precizarea că informațiile expuse în public prin conversația publicată de pârâtă nu se circumscriu vieții private a recurentului, ci activității sale în calitate de membru al unui partid politic, respectiv de candidat pentru ocuparea unei funcții elective, activitate referitor la care, așa cum deja s-a arătat, există limite ale exercitării dreptului la liberă exprimare mult mai extinse, cum de altfel au reținut și instanțele de fond.
În acest punct al analizei, Înalta Curte subliniază că, în reglementarea noului Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului.
Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.
În ceea ce privește ansamblul aserțiunilor recurentului-reclamant din cadrul cererii de recurs prin care acesta își exprimă nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută de instanțele de fond, susținându-se faptul că postarea pârâtei a avut un singur scop și anume denigrarea sa, însoțite de dezbaterea de către recurent a probelor administrate în cauză, respectiv declarația martorei audiate, precum și indicarea formală a dispozițiilor de drept material aplicabile cauzei, se reține că acestea implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind însă chemată să reaprecieze situația de fapt în această cale de atac care privește doar chestiuni de nelegalitate (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).
Dezacordul recurentului față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința probelor și față de situația de fapt reținută pe baza acestei evaluări nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe.
În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâtă și a prejudiciului reclamat de recurent fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.
Nefiind vorba despre o faptă ilicită, ci despre comunicarea unei discuții referitoare la campania electorală, de către un competitor electoral, lipsește premisa fundamentală a răspunderii civile delictuale, fiind așadar de prisos analizarea condițiilor subsecvente ale răspunderii.
Pentru aceste considerente, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv ilustrată anterior, Înalta Curte reținând că, în cauză, s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) alin. (8) C. proc. civ.
În ceea ce privește motivul de recurs privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat recurentul de către instanța de apel, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente.
Din circumstanțele cauzei reiese că prin sentința civilă nr. 218/08.11.2023, în baza art. 453 C. proc. civ., față de soluția de respingere a cererii, prima instanță a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă constând în onorariu avocat. În ce privește onorariul de avocat solicitat (6.000 lei), în baza art. 451 alin. (2) art. 453 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. instanța de fond a redus onorariul avocațial la suma de 3.000 lei, proporțional cu obiectul cauzei și munca efectiv depusă, sumă la plata căruia a fost obligat recurentul-reclamant.
Prin apelul formulat împotriva sentinței civile mai sus menționată, reclamantul a susținut că deși pârâta a solicitat suma de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din extrasul de cont aflat la fila 61 în baza căruia sunt solicitate aceste cheltuieli este menționat onorariu avocat D/B/E în contextul în care doar intimata B este parte în prezentul dosar. A arătat că același extras de cont a fost depus și în dosarul nr. x/210/2023, aflat pe rolul Judecătoriei Chișineu-Criș, în care a fost parte dl. D, recurentul fiind obligat în respectivul dosar la plata sumei de 3.000 lei către acesta din urmă, cu titlul de cheltuieli de judecată. A arătat recurentul că soluția instanței de fond cu privire la reducerea onorariului ca fiind disproporționat este greșită în contextul în care apar și alți membri ai familiei ce nu sunt parte în prezentul dosar, soluția corectă fiind aceea de respingere a cererii pentru nedovedirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă.
Prin decizia civilă recurată instanța de apel, cu privire la acest motiv de apel, a reținut că prin sentința civilă nr. 581/24.10.2023, pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș în dosarul nr. x/210/2023, rezultă cu putere de lucru judecat că plata onorariului de 6.000 lei a vizat atât pe D cât și pe B (care nu era parte în acea cauză), motiv pentru care a și fost acordată pârâtului D doar suma de 3.000 lei (diferența reprezentând evident onorariu achitat aceluiași avocat pentru pârâta din prezenta cauză B). Pentru aceste motive a menținut obligația de plată a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu substituirea însă a motivării în sensul că aceasta reprezintă onorariu total achitat pentru pârâta B (achitarea onorariului de către altă persoană justificând o desocotire ulterioară între părțile implicate ce nu face obiect al cauzei și nu produce efecte față de partea căzută în pretenții).
Prin recursul formulat, recurentul critică soluția instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată pentru încălcarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. în sensul că, în cauză, nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă B iar în ciuda contestației sale instanțele nu au solicitat factura emisă pe numele pârâtei care să justifice aceste cheltuieli.
Criticile, care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt fondate.
Într-adevăr din extrasul de cont din data de 17.02.2023 aflat la fila 61 din dosarul instanței de fond rezultă că suma de 6.000 lei a fost achitată cu titlul de ”onorariu avocat D și B” achitat de F.
Conform împuternicirii avocațiale nr. (..) aflate la fila 59 din dosarul primei instanțe aceasta a fost eliberată în baza contractului de asistență juridică nr. (...) pentru reprezentarea convențională a intimatei-pârâte B în prezentul dosar.
Cu toate acestea din extrasul de cont depus la dosarul cauzei nu rezultă că plata efectuată cu titlul de onorariu de avocat a fost făcută în baza contractului de asistență mai sus menționat. De asemenea, extrasul de cont, astfel cum a arătat și recurentul, nu a fost însoțit și de factura fiscală aferentă plății efectuate conform extrasul de cont depus la dosarul cauzei.
Având în vedere faptul că prin apelul său recurentul-reclamant a criticat dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată solicitate de către intimata-pârâtă în cauză nu au fost respectate exigențele de probă impuse de art. 452 din C. proc. civ. în contextul în care nu a fost depusă nici factura fiscală aferentă onorariul de avocat achitat de intimata-pârâtă și nici nu există o legătură între suma achitată prin extrasul de cont depus la dosar și contractul de asistență juridică în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocațială nr. (..).
Suma achitată cu titlul de ”onorariul avocat” din extrasul de cont depus în dovedirea cheltuielilor de judecată nu dovedește faptul că respectivele cheltuieli au fost efectuate în baza contractului de asistență juridică încheiat pentru reprezentarea intimatei-pârâte în prezentul dosar, suma putând fi achitată de către aceasta din urmă pentru alte servicii juridice prestate de către același avocat.
Instanța de apel nu a analizat în niciun fel motivele de apel prin intermediul cărora reclamantul a contestat dovada și întinderea cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă. În această situație instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă în cauză s-a efectuat dovada achitării onorariul de avocat în cuantumul de 3.000 lei la plata căruia a fost obligat reclamantul în sensul dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. instanța neputând reține incidența autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate într-un alt dosar pentru a suplini dovedirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă din prezentul litigiu în vederea acordării lor.
Totodată, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 581/24.10.2023, pronunțată de Judecătoria Chișineu-Criș în dosarul nr. x/210/2023 instanța de judecată nu a reținut că suma de 3.000 lei a fost achitată de intimata-pârâtă cu titlul de onorariu de avocat în prezentul dosar ci a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată motivat de faptul că potrivit extrasului de cont plata onorariului de 6.000 lei a vizat atât pe D cât și pe B, aceasta din urmă nefiind parte în respectivul litigiu. Prin urmare instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra întinderii și dovedirii cheltuielilor de judecată efectuate de B în prezentul dosar.
Înalta Curte reține că, în mod uzual, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea instanței reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.
Pe cale de consecință extrasul bancar depus la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă nu poate fi considerat act justificativ în sensul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. care poate sta la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată în lipsa unor elemente esențiale din care să rezulte că plata a fost efectuată pentru serviciile prestate de către avocat în etapa procesuală a judecății în primă instanță.
Prin raportare la cele ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 497 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis recursul, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului.
Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 126 din 9 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.