I. Circumstanțele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. x/212/2020, reclamanta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL) în contradictoriu cu pârâții A și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat: restituirea imobilului teren - faleza litoralului românesc, în suprafață de 500 mp, situat în municipiul Constanța, str. (...), județul Constanța, în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea ANAR-ABADL; rectificarea cărții funciare nr.(...) a UAT Constanța, în sensul radierii mențiunilor privind dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtului B; anularea actului notarial nr. 3638/14.12.2005 emis de BNP B și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din data de 23 septembrie 2020, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, Secția Civilă.
2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Constanța:
Prin sentința civilă nr.2499 din data de 19 iunie 2022, Tribunalul Constanța – Secția Civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
A respins ca nefondată excepția inadmisibilității capătul trei al cererii.
A admis excepția lipsei de interes al capătului trei al cererii privind anularea actului notarial nr.3638/14.12.2005, cu consecința respingerii acestuia ca lipsit de interes.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamant Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral în contradictoriu cu pârâții A și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul A să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, în domeniul public al Statului Român și în administrarea reclamantei, imobilul teren – faleză, în suprafață de 500 mp liber de construcții, situat în Constanța strada (...) județ Constanța, identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert ing. C.
A dispus rectificarea cărții funciare nr.(...) a UAT Constanța, în sensul radierii mențiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtului A asupra imobilului teren în de 500 mp situat în Constanța, Str. (...) județ Constanța, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
A admis cererea de majorare a onorariului formulată de expert C.
A obligat pârâtul A la plata către expert C a sumei de 1500 lei, supliment onorariu.
Împotriva sentinței nr.2499 din data de 19 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul Constanța – Secția Civilă, a declarat apel A, în calitate de pârât, la data de 11.03.2024.
3. Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr.1541A din data de 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât A împotriva sentinței civile nr.2499/19.07.2022, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr.x/212/2020 în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata-reclamantă Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.
A schimbat sentința civilă apelată în parte în sensul că:
A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
A respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A menținut dispozițiile referitoare la soluția asupra excepției inadmisibilității capătului 3 de cerere și a excepției lipsei de interes în formularea capătului 3 de cerere precum și dispozițiile referitoare la plata onorariului de expert.
A obligat intimatul reclamant la plata către apelantul pârât a sumei de 23.720,33 lei, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și în apel.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Recurenta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL) a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr.1541A din 23.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, considerând-o netemeinică și nelegală.
A susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, motiv pentru care a invocat art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., solicitând: admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de partea adversă și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În susținerea cererii de recurs recurenta a subliniat că decizia civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active invocate de apelant.
Recurenta a precizat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile: art. 136 alin. (3) din Constituția României; art. 858 și următoarele C. civ.; art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr.107/1996; Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică; OUG nr.202/2002; HG nr.546/2004 și HG nr. 1705/2006.
A arătat că instanța de apel a soluționat în mod eronat excepția lipsei calității procesuale active, susținând că legea nu reprezintă un mod de dobândire a falezei și că delimitarea domeniului public este o procedură administrativă, întrucât legiuitorul este abilitat, prin art. 136 alin. (3) din Constituție, să declare anumite bunuri ca făcând obiectul exclusiv al proprietății publice.
Potrivit art. 858 C. civ., legea însăși poate constitui titlul de proprietate asupra unui bun public. În caz contrar, statul ar fi lipsit de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate asupra domeniului public, în favoarea unor persoane care și-au însușit în mod nelegal astfel de bunuri, cu încălcarea legii. O astfel de interpretare contravine prevederilor art. 136 alin. (2) din Constituție, care prevede că „proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege”.
Recurenta a subliniat că faleza a fost stabilită ca făcând parte exclusiv din domeniul public al statului prin lege organică, respectiv art. 3 din Legea Apelor nr.107/1996. Această lege prevede că apele de suprafață cu albiile lor minore care depășesc 5 km lungime, bazinele hidrografice de peste 10 kmp, malurile, cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu resursele lor naturale și potențialul valorificabil, fac parte din domeniul public al statului.
A arătat că terenul în litigiu deține toate atributele specifice falezei, așa cum este definită aceasta în Anexa 1 a Legii Apelor nr.107/1996.
Totodată, a invocat Legea nr.213/1998, care prevede că faleza și plaja mării se află în domeniul public al statului, acest regim juridic fiind susținut și de prevederile art. 6 din OUG nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, potrivit cărora plaja și faleza fac parte din domeniul public al statului, iar falezele în contact cu marea sau cu proprietatea publică a statului până la 10 metri în spatele crestei falezei sunt incluse în acest regim juridic. De asemenea, noțiunea de „creastă a falezei” este definită în Legea Apelor ca fiind „linia situată în partea superioară a falezei, care unește punctele de cea mai înaltă cotă”.
A precizat că, potrivit art. 7 din OUG nr.202/2002, pe domeniul public al statului în zona costieră se recunoaște exclusiv dreptul de exploatare sau utilizare, iar niciun drept privat nu poate fi opus proprietății publice. De asemenea, Guvernul este împuternicit să verifice statutul legal al proprietății în zona costieră și să ia măsuri pentru respectarea acestuia.
De asemenea, a precizat că, în același sens, art. 286 alin. (2) C. adm. prevede că domeniul public al statului este alcătuit din: bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție; bunurile incluse în Anexa 2 la Codul Administrativ; alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public național. Or, faleza și plaja mării sunt incluse în Anexa 2 la Codul Administrativ, fiind enumerate printre bunurile care fac parte din domeniul public al statului.
Recurenta a arătat că, în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din Legea nr.107/1996, Legea nr.213/1998 și art. 6 din OUG nr.202/2002, plaja și faleza Mării Negre au fost înregistrate în Inventarul Centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, conform HG nr.1075/2006 – Anexa 12, ca bunuri aflate în administrarea ANAR-ABADL, la pozițiile nr. MFP 64001 – plaja cu destinație turistică, județul Constanța și nr. MFP 64002 – faleze, plaja neamenajată, județul Constanța.
De asemenea, a subliniat că hotărârea de guvern prin care au fost inventariate aceste bunuri a fost emisă cu respectarea tuturor prevederilor legale și nu a fost anulată total sau parțial de vreo instanță de contencios administrativ.
A arătat că art. 41 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996 prevede că, în cazul imobilelor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, intabularea se realizează în baza actelor de proprietate, iar, în lipsa acestora, în baza copiei extrasului de pe inventarul centralizat al bunurilor respective, atestat prin hotărâre de Guvern.
Pentru imobilele a căror apartenență la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este stabilită prin acte normative, intabularea se va efectua în baza hotărârilor Guvernului, hotărârilor consiliului local, județean sau al municipiului București de însușire a inventarelor, însoțite de documente justificative.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare, în cazul imobilelor proprietate publică a statului care nu îndeplinesc condițiile pentru intabulare prevăzute la alin. (5) se poate dispune înscrierea provizorie a dreptului de proprietate în baza actelor administrative emise cu privire la imobil, în condițiile legii.
Or, ANAR-ABADL a pus în aplicare aceste dispoziții legale și a intabulat suprafețe de plajă, faleză, cursuri de apă și diguri, bunuri care fac parte din domeniul public și se află în administrarea sa.
Dacă legea nu ar reprezenta un mod de dobândire a proprietății asupra acestor bunuri, nu s-ar permite intabularea pe baza copiei extrasului de pe inventarul centralizat al bunurilor.
Legiuitorul recunoaște explicit legea ca fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, precum și a dreptului de administrare asupra bunurilor din domeniul public.
A arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că „în condițiile în care domeniul public al statului nu este delimitat, nu se poate stabili dacă imobilul revendicat face sau nu parte din acesta”. Această concluzie este eronată deoarece, în cazul în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța are obligația să compare aceste titluri și să acorde câștig de cauză părții al cărei titlu este preferabil.
De asemenea, a precizat că susținerile instanței de apel privind operațiunea administrativă de delimitare a domeniului public al statului în zona costieră nu au legătură cu obiectul cauzei, iar admiterea excepției înainte de compararea titlurilor de proprietate echivalează cu lipsirea de efecte a acțiunii în revendicare.
Pretinsa nedelimitare a domeniului public nu conduce automat la lipsa calității procesuale active a ANAR-ABADL, deoarece aceasta se identifică cu titularul dreptului de proprietate. Delimitarea poate fi realizată prin încuviințarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea geomorfologia zonei costiere, așa cum prevede HG nr. 546/2004.
Noțiunea de „faleză”, definită prin normele speciale, reprezintă o formă de relief aflată în proprietatea publică a statului, iar acest regim juridic este clar determinat prin legislația aplicabilă.
Recurenta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL) a susținut că, potrivit normelor speciale care definesc noțiunea de „faleză”, acest bun imobil aflat în proprietatea publică a statului își păstrează întotdeauna caracterul de formă de relief protejată de lege.
Legiuitorul a stabilit prin OUG nr.202/2002 și HG nr. 546/2004 o metodologie de delimitare a acestor bunuri, însă această delimitare nu a fost finalizată până în prezent, din motive neimputabile instituției sale.
De asemenea, a arătat că norma specială prevede actualizarea periodică a liniei țărmului prin măsurători, în funcție de care se delimitează bunurile imobile care fac parte din domeniul public al statului în zona costieră.
Totodată, a arătat că art. 4 alin. (1) din HG nr.546/2004 prevede că delimitarea zonei terestre de cea marină se realizează prin intermediul interfeței mare-uscat, folosindu-se hărțile Direcției Hidrografice Maritime; art. 4 alin. (2) menționează că măsurătorile privind linia țărmului trebuie actualizate la fiecare 3-5 ani;art. 9 prevede că delimitarea domeniului public al statului în zona costieră se face prin măsurători care determină poziția, configurația și mărimea suprafețelor situate de o parte și de alta a liniei țărmului; art. 14 enumeră documentele tehnice necesare delimitării, printre care registrul cadastral al proprietarilor, planurile topografice și cadastrale, precum și imaginile aeriene și satelitare.
A subliniat că, potrivit Deciziei nr.406/2016 a Curții Constituționale, în cazul bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietății publice, singura modalitate de transmitere a acestora în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale este prin lege organică, care să modifice legea prin care bunul a fost declarat proprietate publică a statului.
A mai arătat recurenta arătat că, potrivit deciziei penale nr. 321A/07.02.2019 pronunțate de Înalta Curte în dosarul penal nr.x/12/2008 (dosarul retrocedărilor D), plaja și faleza litoralului românesc fac parte din domeniul public al statului, aflându-se în administrarea ANAR-ABADL. A subliniat că aceste bunuri nu pot fi înstrăinate, ci doar date în administrare, concesionate sau închiriate.
Decizia menționată reține că procesele-verbale de vecinătate sunt simple convenții și nu constituie titluri de proprietate, neputând avea caracter translativ de proprietate și astfel nu pot conduce la împroprietărirea Municipiului Constanța cu o parte din plaja Mării Negre.
A subliniat că, în conformitate cu HG nr.711/1999, faleza și plaja mării, astfel cum sunt definite în Anexa 1 la Legea Apelor nr.107/1996, sunt bunuri care aparțin domeniului public al statului și că inventarierea este o procedură anterioară delimitării, iar delimitarea este o operațiune administrativă.
Parcurgerea sau neparcurgerea acestei proceduri nu poate modifica regimul juridic al unui bun care, potrivit tuturor prevederilor legale, face parte din domeniul public.
În continuare a mai precizat că, potrivit Raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în baza rezoluției x/P/2008 din dosarul penal, imobilul identificat cu nr. cadastral (..) reprezintă parte din faleza litoralului românesc.
De asemenea, a arătat că, prin decizia nr.32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus desființarea Dispoziției nr.3135/2003 a Primăriei Municipiului Constanța, iar terenurile în cauză au revenit în domeniul public al statului.
A subliniat că, prin desființarea cu titlu definitiv a Dispoziției nr.3135/2003, s-au anulat toate actele juridice de înstrăinare succesive, iar situația anterioară a fost restabilită în sensul că imobilul revendicat face parte din zona costieră și din domeniul public al statului.
5.Apărările formulate în cauză:
1.Pârâtul A, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL) și, în principal, anularea acestuia pentru nulitate, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale, pârâtul a invocat următoarele argumente principale:
Pârâtul a susținut că recursul reclamantei nu respectă cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Conform acestuia, motivele invocate de recurentă nu sunt dezvoltate în sensul în care să demonstreze nelegalitatea deciziei atacate.
Pârâtul a subliniat că, deși recursul face referire la dispozițiile art. 488 C. proc. civ., criticile nu sunt încadrate corespunzător și nu demonstrează concret în ce constă încălcarea prevederilor legale de către instanța de apel.
În privința modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active de către instanța de apel, pârâtul a arătat că aceasta a fost analizată corect, în conformitate cu prevederile legale și jurisprudența aplicabilă.
Pârâtul a susținut că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate valabil asupra terenului litigios, iar Legea nr.107/1996 – Legea apelor – nu poate constitui, prin sine însăși, un titlu de proprietate publică, fiind doar o lege declarativă a bunurilor care aparțin domeniului public.
A mai invocat faptul că reclamanta nu a prezentat documentația necesară care să confirme că terenul revendicat face parte din faleza litoralului românesc sau că este inclus în domeniul public al statului. Lipsa unor delimitări cadastrale precise și a unei documentații aferente HG nr.1705/2006 constituie un obstacol major în susținerea cererii reclamantei.
De asemenea, pârâtul a menționat că instanța de apel a reținut corect că terenul litigios nu poate fi identificat ca făcând parte din domeniul public al statului doar pe baza unor mențiuni generale din legislația aplicabilă.
Cu referire la expertiza geomorfologică, pârâtul a contestat acuzațiile reclamantei privind neadministrarea unor probe, subliniind că solicitarea efectuării unei expertize geomorfologice nu a fost formulată în apel și, prin urmare, instanța de apel nu putea dispune din oficiu această probă. Totodată, acesta a arătat că o astfel de expertiză nu ar fi relevantă pentru stabilirea regimului juridic al terenului.
Pârâtul a susținut că terenul în litigiu nu poate fi considerat parte din domeniul public al statului, fiind situat într-o zonă care include și bunuri deținute în proprietate privată de persoane fizice și juridice. În plus, raportul de expertiză efectuat la fond confirmă că terenul proprietatea pârâtului nu este situat pe faleză și nu are caracteristicile unui bun public.
Pârâtul a invocat decizia penală nr.32/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus confiscarea specială a unor terenuri dobândite nelegal. Acesta a arătat că instanța penală nu a reținut că terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului, iar interpretarea reclamantei contravine statuărilor anterioare ale instanței supreme.
Pentru aceste motive, pârâtul a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, inclusiv onorariul avocatului.
2.Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului formulat de reclamanta Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (ANAR-ABADL), invocând următoarele apărări și susțineri:
ANAR-ABADL are calitate procesuală activă, fiind administrator al bunurilor proprietate publică a statului, în conformitate cu art. 865 alin. (2) C. civ. și art. 3 alin. (1) din Legea nr.107/1996.
A subliniat că obligația de a apăra și asigura integritatea bunurilor din domeniul public revine administratorului, care exercită în numele statului toate atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.
Pârâtul a arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 136 alin. (3) și (4) din Constituția României, precum și dispozițiile art. 859 alin. (1) și art. 865 C. civ..
Conform acestor norme, terenul în litigiu, care face parte din faleza litoralului românesc, este proprietate publică exclusivă a statului și se află în administrarea ANAR-ABADL.
Pârâtul a invocat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cadrul dosarului de fond, care confirmă că terenul în litigiu face parte din corpul falezei Mării Negre și, implicit, aparține domeniului public al statului.
De asemenea, acesta a menționat decizia penală nr.32/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a desființat dispoziția administrativă prin care terenul a fost trecut în proprietatea unei persoane fizice, stabilind că bunul aparține domeniului public.
A subliniat că includerea terenului în domeniul privat al Municipiului Constanța s-a realizat ilegal, fapt care atrage nulitatea absolută a tuturor actelor de înstrăinare subsecvente, inclusiv a titlului de proprietate al pârâtului A.
Această concluzie este susținută de constatările din decizia penală nr. 32/2019, care confirmă că transferul bunului către persoane fizice s-a realizat fără temei legal.
Pârâtul a invocat puterea lucrului judecat a deciziei penale nr.32/2019, subliniind că aceasta stabilește fără echivoc apartenența terenului la domeniul public al statului.
În opinia sa, reluarea acestor aspecte într-un proces civil contravine principiului autorității de lucru judecat, având în vedere că situația juridică a terenului a fost deja tranșată definitiv.
Pârâtul, concluzionând a solicitat instanței de recurs să admită că terenul face parte din domeniul public al statului, să rețină că reclamanta are calitate procesuală activă pentru a iniția demersurile judiciare necesare și să dispună restabilirea situației juridice conforme cu regimul bunurilor publice.
În acest sens, a solicitat constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare succesive și intabularea terenului în favoarea statului, sub administrarea ANAR-ABADL.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed:
Litigiul are ca obiect acțiunea în revendicare cu privire la un teren – susținut a constitui faleză a litoralului românesc, în suprafață de 500 mp, situat în localitatea Constanța, Str. (...), județul Constanța, despre care recurenta-reclamantă susține că este proprietatea publică a Statului Român, aflată în administrarea sa.
Prima instanță a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a admis acțiunea.
Prin decizia recurată, a fost admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind respinsă acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În considerente, instanța de apel a reținut, în esență, că doar plaja face parte din bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, iar nu și faleza, aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 136 din Constituția României, art. 858 art. 859 și art. 863 C. civ..
Totodată s-a reținut, din interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr.107/1996, analizate în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 162/2018, că reclamanta avea obligația să dovedească faptul că imobilul revendicat face parte din faleza Mării Negre și că a fost dobândit de Stat prin unul din modurile prevăzute de lege, aspect nedovedit în speță.
Instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, cu motivarea că nominalizarea generică – în conținutul legii – a bunurilor aparținând domeniului public al statului de interes național (faleza litoralului românesc fiind nominalizată în mod expres de Legea nr.202/18.12.2002) nu este suficientă pentru a pretinde că bunul pentru care se invocă exercițiul dreptului de administrare aparține acestui regim, titularul dreptului de administrare urmând să dovedească natura bunului și întinderea dreptului de administrare conferit, iar reclamanta nu a fost în măsură să prezinte documentația cerută prin lege pentru confirmarea apartenenței bunurilor revendicate la domeniul public al statului.
În acest sens, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada delimitării domeniului public al statului din zona costieră, realizată în condițiile prevăzute de lege, un raport de expertiză chiar judiciară neputând avea o astfel de valoare.
S-a mai reținut de instanța de apel că în dispozitivul deciziei penale nr. 32/A/07.02.2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2008 instanța a menționat expres care sunt suprafețele de teren care aparțin domeniului public al Statului, iar terenul în litigiu nu figurează între acestea.
Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 Cod proc.civ. referitor la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active prin prisma greșitei interpretări a normelor de drept material referitoare la regimul juridic al bunurilor proprietate publică.
Cum s-a arătat în considerentele deciziei apelate, calitatea procesuală activă a fost contestată sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului litigios, corolar dreptului de administrare de care se prevalează recurenta-reclamantă.
Din această perspectivă, acceptând critica recurentei privind apartenența exclusivă a falezei mării la domeniul public al Statului, instanța de apel a reținut că : „(…) la dosar nu există dovada delimitării domeniului public al statului din zona costieră, realizată în condițiile prevăzute de lege, un raport de expertiză, chiar judiciară neputând avea o astfel de valoare. În condițiile în care domeniul public din zona costieră nu este delimitat, nu se poate stabili daca imobilul revendicat face sau nu parte din acesta.”
Cu referire la calitatea procesuală activă în procesul civil, se observă că art. 32 C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile astfel: „(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.”
Pentru a analiza excepția invocată, trebuie pornit de la definiția calității procesuale active, astfel cum este prevăzută de art. 36 C. proc. civ.: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
Deci calitatea procesuală activă presupune identitate între reclamant și titularul dreptului din raportul juridic litigios.
În speță, fiind vorba despre o acțiune în revendicare, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate publică pe care îl solicită a fi protejat.
Art. 563 C. civ., reglementând acțiunea în revendicare, statuează că „(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.”
În consecință, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, instanța trebuie să stabilească dacă bunul revendicat face parte din domeniul public al statului și este în administrarea reclamantei.
În aplicarea art. 136 din Constituția României republicată, art. 858 C. civ. definește dreptul de proprietate publică astfel: „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”
Totodată, potrivit art. 859 C. civ., „(1) Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”
Din interpretarea coroborată a acestor norme legale rezultă că legea include în domeniul public al statului ca efect al declarației legii nu numai bunurile enumerate de art. 136 din legea fundamentală, ci și pe cele enumerate de art. 859 alin. (1) C. civ., inclusiv pe cele care nu sunt nominalizate expres acolo, ci sunt indicate în teza finală a textului, ca fiind stabilite prin lege organică.
Prin urmare, în teza corect argumentată de reclamantă, pentru ca suprafața falezei Mării Negre să facă parte din domeniul public al statului, este necesar ca o atare calificare să rezulte dintr-o lege organică.
Or, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr.107/1996, „(1) Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.”
Astfel cum se menționează în finalul actului normativ, Legea nr.107/1996 a fost adoptată conform art. 74 alin. (1) din Constituția României, fiind deci o lege organică.
Din aceasta rezultă că faleza mării constituie proprietatea publică a statului prin efectul legii și nu este necesar ca titularul dreptului de proprietate sau cel al dreptului de administrare să facă dovada modului de dobândire, acesta fiind legea; de aceea, în litigiul destinat a proteja dreptul de proprietate publică al statului, titularul dreptului de administrare este chemat numai a face dovada că suprafața de teren pe care o revendică în concret este inclusă în faleza mării astfel cum este ea determinată de actele normative incidente și de probatoriul specific.
Așadar, dacă se dovedește că un anumit teren face parte din faleza mării, el aparține de drept domeniului public al statului, fiind dobândit de acesta prin lege, indiferent dacă a fost inventariat sau nu în acest sens, respectiv dacă apartenența lui la domeniul public a fost documentată sau nu.
Regimul bunurilor proprietate publică prin declarația legii nu depinde de diligența și de operativitatea unor autorități și instituții publice în efectuarea inventarierii, după cum nu poate depinde nici de încheierea unor acte juridice prin care se declară, cu încălcarea legii, că bunul nu aparține domeniului public.
Astfel, dacă dreptul de proprietate publică al statului este dovedit în virtutea legii, absența inventarierii ori doar a măsurătorilor cadastrale sau a altor studii de specialitate premergătoare acesteia nu se opun, în principiu, admiterii unei acțiuni în revendicare, în cadrul căreia părțile care se prevalează de acest drept au posibilitatea de a-l dovedi.
Nefondat a reținut instanța de apel ca obligatorii considerentele deciziei Curții Constituționale nr.162/2018, dată în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr.107/1996.
Prin această decizie a fost respinsă ca inadmisibilă excepția invocată, reținându-se că în realitate criticile din cererea de sesizare a Curții priveau modul de interpretare a textului atacat; or, în aceste coordonate, unde Curtea Constituțională a pronunțat soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției pentru argumentul că operațiunea de interpretare a normei excede atribuțiilor sale (a se vedea par.22 al deciziei), considerentele deciziei nu pot sta la baza excluderii atributului instanței de judecată de a proceda la interpretarea și aplicarea legii.
Față de aceste considerații ce privesc modul de aplicare a legii, se reține ca fondată critica ce se referă la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, astfel încât în temeiul art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recursul va fi admis, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia recurată va fi casată cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare la instanța de apel.
Cu ocazia rejudecării, reținând dezlegările de mai sus, obligatorii conform art. 501 C. proc. civ., instanța de apel va examina celelalte susțineri din cuprinsul cererii de apel declarate de pârât și apărările corespunzătoare din întâmpinarea reclamantei, care privesc temeinicia sentinței apelate și care presupun analiza probatoriului administrat în scopul identificării terenului revendicat ca aparținând sau nu falezei Mării Negre.
Consecutiv, se impune verificarea și din această perspectivă a identificării terenului ca făcând parte sau nu dintre cele vizate de decizia penală nr.32/A/din 7 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr.x/2/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, mai ales că reclamanta a susținut prin acțiune că această decizie a dispus anularea titlului autorului pârâtului B, o atare operațiune (care face parte din demersul comparării titlurilor în acțiunea în revendicare) fiind succesivă identificării concrete a terenului revendicat prin analiza celorlalte probe administrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Administrația Națională Apele Române prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral împotriva deciziei nr. 1541 A din 23 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți a și Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2024.