Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 08.08.2019, reclamantul A reprezentat de B în calitate de tutore, a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., și Compania Națională de Administrare A Infrastructurii Rutiere S.A. (i) anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 87/06.10.2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale (abrogată în prezent prin Legea 255/2010) - act administrativ prin care s-a dispus exproprierea terenului situat în Calafat, jud. Dolj, identificat cadastral cu nr. x/2, aflat la data exproprierii în proprietatea mamei reclamantului - C, conform titlului de proprietate nr. (...)/20.09.2002; (ii) repunerea părților în situația anterioară emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 87/06.10.2009, prin obligarea Statului Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la restituirea integrală în natură către reclamant, a terenului expropriat, situat în Calafat, jud. Dolj, identificat cadastral cu nr. x/2, conform principiului restitutio in integrum, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 1869 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, respingând totodată și cererea de chemare în judecată formulată de către A reprezentat de B în calitate de tutore în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., și Compania Națională de Administrare A Infrastructurii Rutiere S.A.
3. Recursul formulat în cauză
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A reprezentat de B în calitate de tutore, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ..
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că de vreme ce instanța de fond a reținut o încălcare a dispozițiilor art. 13 din Legea 33/1994 - întrucât autoarea reclamantului nu a fost notificată cu privire la expropriere anterior comunicării adresei nr. 20375/15.07.2019, consecința firească a reținerii unei astfel de situații de fapt ar fi trebuit să fie în sensul de a se analiza în continuare dacă încălcarea normei legale sus-menționate a produs reclamantului o vătămare a unui drept sau interes legitim, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. o din Legea 554/2004.
Or, în mod greșit, în loc să analizeze toate aceste aspecte, care vizează chiar esența raportului juridic astfel cum a fost el dedus judecății pe calea contenciosului administrativ, judecătorul fondului s-a mărginit la a reține că - în condițiile legii speciale - nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate, ci numai cuantumul despăgubirii, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezenta contestarea legalității actului administrativ în cauză.
În acest context, recurentul arată că a înțeles să conteste cuantumul despăgubirilor acordate, prevăzută de legislația specială în materia exproprierii, fiind constituit dosarul X/3/2019**, aflat pe rolul Tribunalului Dolj, suspendat până la soluționarea prezentei cauze.
Mai arată recurentul că deși instanța de fond a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (l) din Legea 554/2004, care prevăd un termen de prescripție de 6 luni, iar nu dispozițiile art. 9 alin. (l) din Legea 198/2004, care se referă la cuantumul despăgubirii consemnate, nu procedează ulterior la analiza conținutului raportul juridic dedus judecății din perspectiva Legii 554/2004, cu tot ce presupune aceasta (procedură prealabilă, afirmarea unei vătămări, solicitarea de reparare a vătămării etc.), ci din perspectiva legislației speciale aplicabile în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că deși prima instanță a pronunțat soluția în temeiul art. 18 din Legea 554/2004, judecătorul fondului nu a procedat la o minimă analiză a aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 1 alin.(l) din acest act normativ.
Faptul că legiuitorul a prevăzut o procedură specială pentru contestarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilele expropriate, nu înseamnă că acesta a înțeles să excludă hotărârile privind stabilirea despăgubirilor în materie de expropriere din sfera actelor administrative supuse controlului instanțelor de contencios administrativ.
O interpretare contrară ar însemna o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului de acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituție, dar și în exercitarea dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, reglementat de art. 52 din Constituție. Astfel, expropriatul s-ar afla, practic, la dispoziția expropriatorului, fără a putea contesta legalitatea actului administrativ prin care s-a dispus exproprierea.
Mai arată recurentul că pe calea procedurii speciale, instanța poate să procedeze doar la verificarea respectării cerințelor legale cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu și la verificarea cerințelor legale privind procedura prealabilă emiterii actului administrativ contestat. Or, în speță, prin cererea introductivă de instanță s-a invocat încălcarea art. 13 din Legea 33/1994, deoarece, anterior emiterii Hotărârii nr 87/06.10.2009, autoarea reclamantului nu a fost în niciun fel înștiințată cu privire la demararea procedurilor de expropriere, nu a fost notificată cu privire la propunerea de expropriere și nu i s-a transmis din partea expropriatorului nicio ofertă de justă și prealabilă despăgubire, în condițiile legii.
De asemenea, mai arată recurentul că instanța de fond a ignorat limitele învestirii, astfel cum acestea au fost reținute în considerentele Deciziei 659/25.03.2021, pronunțată de instanța supremă cu ocazia soluționării conflictului de competență, judecătorul fondului făcând aplicarea unor norme speciale, excluzând în mod nejustificat de la controlul de legalitate, un act administrativ individual care nu face parte din categoria actelor exceptate, prevăzute de art. 5 din Legea 554/2004.
Concluzionând, recurentul arată hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, deoarece:
în mod greșit, judecătorul fondului a ignorat faptul că Hotărârea 87/06.10.2009 nu este altceva decât un act administrativ unilateral în sensul art. 2 alin. (1) lit. c din Legea contenciosului administrativ, fiind, deci, supusă controlului de legalitate ca oricare alt act administrativ;
nu există niciun motiv pentru a exclude Hotărârea 87/06.10.2009 de la controlul de legalitate exercitat în condițiile Legii 554/2004;
aplicabilitatea Legii 33/1994 ar fi trebuit să fie apreciată nu prin raportare la procedura prescrisă de legiuitor pentru anularea unui act administrativ (căci anularea unui act administrativ nu se poate dispune decât pe calea contenciosului administrativ), ci prin raportare la motivul de nelegalitate invocat (respectiv emiterea Hotărârii 87/06.10.2009 cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 13 din Legea 33/1994);
față de dispozițiile exprese și imperative ale art. 13 din Legea 33/1994, nu se poate reține o prezumție de luare la cunoștință despre intenția de expropriere ca urmare a simplei publicări a anunțului referitor la obiectivul de investiții sus-menționat în ziarul Gazeta de Sud și nici ca urmare a simplei afișări la sediul Consiliului Local Calafat a listei conținând terenurile expropriate conform Anexei nr. 2 la H.G 576/ 13.05.2009;
neavând cunoștință de expropriere, autoarei reclamantului și, ulterior, reclamantului li s-a produs o vătămare în sensul art. 2 alin. (1) lit. o din Legea 554/2004, care nu a fost nici măcar amintită în cuprinsul hotărârii atacate, deși judecătorul fondului era obligat să o analizeze, întrucât fusese învestit cu o acțiune în contencios administrativ.
De asemenea, mai arată recurentul că făcând o greșită aplicare a legii, judecătorul fondului a ignorat faptul că, efectul emiterii actului administrativ nelegal îl constituie încălcarea dispozițiilor constituționale privind dreptul de proprietate și dreptul la moștenire.
Prin notele scrise depuse la data de 17 noiembrie 2023, intitulate Precizări la motivele de recurs, recurentul a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta urmând a se circumscrie critica din memoriul de recurs potrivit căreia instanța de fond nu a respectat limitele învestirii în pronunțarea hotărârii recurate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ..
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Statul Român Prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.
A învederat intimatul-pârât că potrivit titlului de proprietate nr. (...)/20.09.2002, proprietar in tarlaua x, parcela (...) figurează numita D și nu C, astfel încât nu a existat o eroare materială în ceea ce privește numele proprietarului expropriat așa cum in mod eronat susține recurentul - reclamant.
De asemenea, se mai arată că publicitatea realizării obiectivului de investiții s-a realizat atât prin mijloace mass-media, respectiv prin anunț în ziarul Gazeta de Sud în data de 27.05.2009 și la sediul Primăriei Calafat prin adresa D.R.D.P. Craiova nr. 10105/01.06.2009, înregistrată la Primăria Calafat sub nr. 2181/02.06.2009, moment la care compania noastră nu a avut cunoștința de adresa de domiciliu a doamnei E pentru a fi notificată personal.
Se mai arată că C.N.A.I.R. - D.R.D.P. Craiova a respectat întru totul procedura de expropriere, înțelegând să depună la dosar încheierea nr. (...)907/20.07.2010 a O.C.P.I. Dolj prin care s-a dispus înființarea Cărții Funciare nr. 3265 a localității Calafat privind imobilul situat în localitatea Calafat, tarlaua x, parcela (...), compus din teren extravilan în suprafața de 1.032 mp, având nr. cadastral x/2, imobil ce se va înscrie sub Al si s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra acestui imobil de sub Al in favoarea Statului Roman sub Bl.
Se mai arată că potrivit dispozițiilor legale, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privata a persoanelor fizice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator.
Câtă vreme art. 9 alin. (1) din Legea 198/2004 prevede că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, ci numai cuantumul despăgubirii, în mod corect instanța de judecată a respins acțiunea petentului ca fiind neîntemeiată.
Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova a depus întâmpinare prin care prin care a invocat excepția tardivitatii motivului de recurs invocat prin precizari, pe fond solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul a depus note de ședintă prin care a solicitat respingerea exceptiei tardivității, arătând că nu este vorba despre un nou motiv de recurs, ci despre corecta încadrare a unuia dintre motivele evocate prin memoriul de recurs.
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate și de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Situația de fapt ce trebuie avută în vedere cu ocazia analizării motivelor de recurs are ca repere esențiale, următoarele:
Prin Hotărârea Guvernului nr.576/2009 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 expropriator fiind Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. de sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.
Totodată, a fost aprobată lista cuprinzând imobilele supuse exproprierii, la poziția 17 din anexa nr. 2 figurând imobilul aparținând autoarei reclamantului.
Prin Hotărârea nr.87/06.10.2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.198/2004 - Consiliul Local Calafat, jud. Dolj, s-a dispus exproprierea și consemnarea, la unitatea CEC-Sucursala Calafat, a despăgubirii în cuantum de 30.824,81 lei, echivalent a 7.224 euro, aferente terenului în suprafață de 1032 m.p., livadă, situat în mun. Calafat, având nr. cadastral x/2, aflat în proprietatea autoarei reclamantului, E.
Problema de drept în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind învestită cu soluționarea căii de atac a recursului, prin cele trei motive de casare invocate, privește, în esență, a se stabili dacă, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată vizează contestarea legalității actului administrativ prin care s-a dispus transferul dreptului de proprietate ca efect al exproprierii, în contextul cadrului normativ aplicabil, este posibilă contestarea transferului dreptului de proprietate, ori, dimpotrivă, numai a cuantumului despăgubirii stabilite.
Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr.198/2004, potrivit cărora, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere faptul că, prin demersul judiciar, reclamantul contestă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 87/06.10.2009 numai din perspectiva transferului dreptului de proprietate, nu și din perspectiva despăgubirilor stabilite.
Dezlegarea dată de judecătorul fondului, inclusiv argumentația pe care se fundamentează, este corectă, fiind aplicate corect normele incidente în cauză, după cum se va arăta în continuare.
Cu titlu prealabil, având în vedere că prin motivele de recurs subsumate punctelor 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se critică, în fapt, soluția instanței de fond ca efect al analizării cererii introductive de instanță din perspectiva normelor legii speciale, iar nu a legii generale a contenciosului administrativ, se impune observarea cadrului legal incident și a regimului juridic aplicabil procedurii de expropriere ce face obiectul prezentului dosar.
Astfel, având în vedere că Hotărârea Guvernului nr. 576/2009 a fost emisă în temeiul Legii nr.198/2004, astfel cum rezultă din preambulul acesteia, este indubitabil că regimul juridic aplicabil exproprierii terenului în litigiu este cel reglementat de Legea nr.198/2004.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat soluția instanței de fond din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat limitele învestirii în pronunțarea hotărârii recurate, judecătorul fondului făcând aplicarea unor norme speciale, excluzând în mod nejustificat, de la controlul de legalitate, un act administrativ individual care nu face parte din categoria actelor exceptate, prevăzute de art. 5 din Legea 554/2004.
A susținut recurentul că instanța de fond a ignorat limitele învestirii, astfel cum acestea au fost reținute în considerentele Deciziei 659/25.03.2021, pronunțată de instanța supremă cu ocazia soluționării conflictului de competență, judecătorul fondului făcând aplicarea unor norme speciale, excluzând în mod nejustificat, de la controlul de legalitate, un act administrativ individual care nu face parte din categoria actelor exceptate, prevăzute de art. 5 din Legea 554/2004.
Înalta Curte reține că potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, iar întelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile art. 9 alin. (2) din același cod, conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit, sau cea în care, deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.
Cu toate acestea, stabilirea cadrului normativ incident și, respectiv, inaplicabilitatea regimului juridic indicat de către reclamant prin cererea introductivă, fac parte din procesul de decelare a temeiniciei pretențiilor cu care instanța a fost învestită, astfel că excluderea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca efect al aplicării cu prioritate a normei de drept speciale, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, nu reprezintă expresia refuzului instanței de fond de a analiza cererea de chemare în judecată în limitele trasate de reclamant.
Cu referire la forța juridică pe care o are decizia prin care a fost soluționat conflictul de competență, decizie a instanței supreme prin care s-a reținut că în cauză ar fi aplicabilă Legea nr. 554/2004, se impune precizarea că stabilirea competenței în favoarea instanței de contencios a avut în vedere obiectul și cauza cererii, fără să impună analiza fondului cauzei deduse judecății, aceasta fiind exclusiv atributul instanței învestite cu soluționarea cauzei.
Înalta Curte observă, totodată, că principiul disponibilității se analizează prin raportare la limitele stabilite prin cererea introductivă de instanță, în raport de cadrul obiectiv configurat de reclamant, și nu prin raportare la regulatorul de competență, care nu poate avea nici rol îndrumător în cauză și nici nu poate prezenta autoritate de lucru judecat pe vreunul din aspectele dezlegate, în afara stabilirii instanței competente să soluționeze cererea de chemare în judecată.
Din aceste motive, criticile recurentului sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate.
Cu referire la caracterul contradictoriu al hotărârii instanței de fond, critici formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că soluția instanței de fond este lipsită de coerență argumentativă, de vreme ce în maniera de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că în speță nu este incidentă norma specială, ci dimpotrivă, dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar în soluționarea fondului aceasta este exclusă de la aplicare, reținând că legea specială este aplicabilă în cauză, nepermițând un examen al legalității de natura celui solicitat de reclamant.
Și această critică este nefondată, Înalta Curte observând că prin întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Transporturilor prin Compania Naționala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr.255/2010.
Or, instanța de fond a reținut că în cauză nu își poate găsi aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr.255/2010, de vreme ce acest act normativ nu se afla în vigoare la data emiterii hotărârii contestate. Curtea de apel a reținut că norma specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății este Legea nr.198/2004, însă art. 9 alin. (1) din acest act normativ reglementează termenul în care poate fi contestată procedura exproprierii din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate.
Așadar, întrucât legea specială nu instituie un termen pentru contestarea hotărârii din perspectiva transferului dreptului de proprietate, o atare ipoteză fiind expres interzisă de art. 9 alin. (1) din Legea nr.198/2004, în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de prescripție de 6 luni, acesta având o aplicabilitate generală pentru acele situații care nu fac obiectul reglementării speciale, astfel cum este cazul modului în care a fost configurat petitul cererii de chemare în judecată de către reclamant.
Împrejurarea că la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-au reținut ca fiind aplicabile normele generale, nu conduce, în mod necesar - potrivit logicii expuse de recurent, la concluzia că același cadru general ar fi aplicabil și fondului pretențiilor deduse judecății.
Dimpotrivă, instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune făcând aplicarea cadrului general, întrucât norma specială exclude, în mod expres, posibilitatea contestării transferului dreptului de proprietate, nefiind instituit așadar un termen în acest scop prin legea specială, însă în analiza pretențiilor reclamantului reține că pretențiile formulate sunt expres exceptate de norma specială, motiv pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.
Soluția propusă de către recurent, de analiză a cererii din perspectiva cadrului legal general, câtă vreme legea specială creează doar cadrul contestării cuantumului despăgubirilor, nu poate fi reținută, de vreme ce legea specială nu doar că nu prevede posibilitatea contestării transferului dreptului de proprietate ca efect al exproprierii, ci o interzice în mod expres. A proceda la analiza pretențiilor din perspectiva legii generale, câtă vreme legea specială închide în mod expres calea unei astfel de acțiuni, ar însemna o nesocotire a principiului legalității și o înfrângere a principiului specialia generalibus derogant.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că înlăturarea de la aplicare a legii generale, ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant.
Acest motiv de nelegalitate este reluat și în dezvoltarea criticilor subsumate pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., context în care analiza realizată supra își găsește pe deplin aplicabilitatea și în ce privește parte din criticile subsumate pct. 8 vizând cadrul normativ incident și necesitatea ca instanța de fond să fi procedat la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva Legii nr. 554/2004.
În ce privește criticile recurentului privind încălcarea unor drepturi fundamentale, consacrate prin Constituția României, respectiv exercitarea dreptului de acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituție, dar și în exercitarea dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, reglementat de art. 52 din Constituție, prin aceea că expropriatul nu poate contesta legalitatea actului administrativ prin care s-a dispus exproprierea, Înalta Curte reține că, asupra constituționalității prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 617 din 12.06.2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 598 din 25 iulie 2017, Decizia nr. 1.147 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10 noiembrie 2010, și Decizia nr. 1.630 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2011.
În toate aceste decizii, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legii sunt în acord cu dispozițiile constituționale, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Cauza James și alții împotriva Marii Britanii, 1986).
Curtea Constituțională a României a constatat că reglementarea posibilității de a contesta în justiție cuantumul despăgubirii consemnate pe numele expropriatului, fără a putea contesta și transferul dreptului de proprietate către expropriator, se justifică din perspectiva scopului legitim mediat urmărit de legiuitor, și anume realizarea unor lucrări de utilitate publică, de interes național sau local.
Așadar, chiar dacă măsurile luate prin hotărârea contestată constituie ingerințe în drepturile garantate de Constituție, acestea sunt prevăzute de lege și se încadrează în marja de apreciere a autorității publice, autoritate care urmărește un scop legitim și care nu a acționat cu exces de putere.
În ceea ce privește caracterul nelegal al soluției primei instanțe prin raportare la vătămarea drepturilor și intereselor private ale reclamantului, respectiv dreptul de proprietate și dreptul la moștenire, Înalta Curte reține că aceasta este un aspect în strânsă legătură cu despăgubirile acordate, iar caracterul inadecvat al acestor despăgubiri poate face obiectul acțiunii exercitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004. În același context, mai reține instanța supremă că afectarea drepturilor fundamentale ale recurentului-reclamant se încadrează în marja acceptată de lege, exproprierea având loc întotdeauna cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, așa cum se prevede în art. 44 alin. (3) din Constituție și art. 1 din Legea nr. 33/1994.
Pentru aceste motive, instanța de recurs constată nefondate criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul A prin B împotriva Sentinței civile nr. 1869 din 8 decembrie 2021 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. X/63/2020, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.