Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea¸ astfel cum a fost modificată, introdusă pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanța să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. 12100 din 18.02.2016, aceste despăgubiri constând în:
a/ în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 – 309,51 lei, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective;
b/ în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din OG 13/2011.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 1136 din 6 iunie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.
3. Recursurile formulate în cauză
Împotriva Sentinței civile nr. 1136 din 6 iunie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs.
3.1 În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., criticând soluția privind stabilirea cuantumului penalităților.
În esență, recurenta-reclamantă a susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestui la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală.
Cu privire la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.
Față de decizia de respingere, A a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2/2018, iar prin Decizia civilă nr. 4644 pronunțată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A la despăgubiri și a efectuat plata către aceasta.
În acest context, arată că este evident că în speță există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluționarea cererii de plată a A dată de către FGA.
Faptul că prin hotărârile judecătorești prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA nu a obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la idee că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia 14.452/03.05.2018.
Cu privire la existența prejudiciului se arată că, FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii.
Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.
Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A, FGA a lipsit A de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.
Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă dreptul A. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A la plata accesoriilor există și are un caracter cert.
Totodată, arată că dispozițiile art. 1535 C.civ. prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani.
Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că, prejudiciul suferit de A constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident, respectiv, modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.
Față de cererea de plată formulată de A pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 respingerea cererii de plată și abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A nu ar fi existat.
Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A - lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un raport de cauzalitate incontestabil.
În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A de o sumă semnificativă de bani.
Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.
3.2. În susținerea recursului incident, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivul de casare prevăzue de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii astfel cum a fost modificată, pe cale de excepție.
Cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Sub acest aspect, recurentul-pârât arată că prin respingerea excepției inadmisibilitatii formulata de FGA. instanța de fond nu a tinut cont de obligația stabilita in sarcina FGA de analizare a cererii de plata si nu de plată directa a sumei solicitate, ceea ce inseamna ca FGA nu avea obligația in baza hotărârii judecătorești să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusa, ci doar sa analizeze cererea de plata pe fond si sa analizeze inscrisurile anexate, analiza care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere totala sau parțiala a acesteia.
Susține că regula instituită de art. 8 din Legea nr. 554/2004 este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.
Cu privire la respingerea excepției tardivității arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si dispozițiile art. 8 și 19 din Legea 554/2004.
Având în vedere faptul că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea 554/2004.
Cu privire la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât arată că A a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data de 14.05.2018 când i s-a comunicat Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, iar de la acel moment avea certitudinea comportamentului FGA (apreciat nelegal de către intimata-reclamantă), precum și cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se consideră îndreptățită.
Ca atare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și urm. ale Legii nr.554/2004, la data de 14.05.2019.
In speța, reclamanta cunoștea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea in termen legal a cererii incepand cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. 12100/18.02.2016, acesta fiind termenul la care susține reclamanta că pârâtul avea obligația de a soluționa cererea de plata, iar cuantumul penalităților / dobânzilor era stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere in parte.
In egala măsura, reclamanta a cunoscut existenta si întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata nr. 12100/18.02.2016 ( si anume data de 14.05.2018), la acel moment având certitudinea comportamentului paratului, apreciat nelegal de către reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de intarziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptățită.
Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații s-a împlinit un an mai târziu, la data de 14.05.2019.
4. Apărările formulate în cauză
Recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamanta A S.A., ca nefondat.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.
Potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
1.Argumente de fapt și de drept relevante
A a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sub nr. 12100/18.02.2016, o cerere de plată privind suma de 162,22 lei, reprezentând despăgubiri pe care ar fi îndreptățită să le recupereze de la B S.A.
Prin decizia FGA nr.14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A pentru suma de 7.913.561,09 lei, inclusiv cererea de plată amintită, pentru motivul că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 lei reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr.213/2015.
Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr.14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 lei, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e și art. 15 alin. (2) din Legea nr.2134/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de lei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A a unor creanțe de asigurări, fără însă a se regăsi printre acestea și cea vizată de cererea de plată nr. 12100/18.02.2016.
2. Analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Astfel cum corect a reținut prima instanță, se observă că prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2018, definitivă prin decizia nr.4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, a fost anulată decizia FGA nr.14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări solicitată de A, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase.
Așadar, creanța principală solicitată de A, în calitate de creditor de asigurări, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa pârâtei acordarea de despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale ca urmare a soluționării acțiunii în anularea deciziei FGA nr.14452/03.05.2018.
Potrivit art. 19 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)
Din analiza dispozițiilor legale citate anterior rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr.554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.
O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr.554/2004.
Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr.554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr.554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.
În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate, ca urmare a respingerii cererii de plată promovate de A în calitate de creditor de asigurare al B prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Din analiza deciziei nr.14452/03.05.2018 rezultă, însă, că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr.213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 lei.
Nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2/2018 nu au analizat dacă reclamanta deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr.213/2015, în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc.
Prin urmare, singura obligație care revenea pârâtului FGA după respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție era aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parțială a pretențiilor, să emită o nouă decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în fața instanței de judecată.
Efectul anulării deciziei FGA nr.14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea FGA la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată.
Prin urmare, dreptul la despăgubirile pretinse sub forma penalității de întârziere/ dobânzii legale depindea de modul în care autoritatea analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligația de executare a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2/2018, nefiind exclusă nici posibilitatea de respingere integrală pe fond a creanței respective, ipoteză în care A nu are dreptul la nicio creanță accesorie.
Or, din materialul probator administrat a rezultat că cererea de plată nr.12100/18.02.2016 a fost respinsă prin Decizia nr. 14454/17.01.2022 (fila 57 dosar de recurs).
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
3. Analizând recursul incident formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepțiiilor inadmisibilității acțiunii, tardivității și prescripției.
Motivele de recurs privind inadmisibilitatea acțiunii, astfel cum a fost formulată de reclamantă, sunt nefondate, din perspectiva criticilor invocate de recurentul pârât.
Dispozițiile art. 19 din Legea nr.554/2004, potrivit cărora: „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”, permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni formulate alterior, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, condiția impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În situația în care persoana vătămată nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a formula cerere pentru despăgubiri pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, astfel cum s-a reținut anterior.
În raport de obiectul cererii, astfel cum a fost precizată, și motivele invocate de reclamantă, susținerile recurentului pârât privesc, în fapt, netemeinicia cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește excepția tardivității și excepția prescripției, susținerile sunt, de asemenea, nefondate. Termenul la care face referire art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar nu un termen de decădere, sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.
Într-adevăr, dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr.213/2015 menționează că „Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment”, însă, în cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată precizate, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr.554/2004, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Astfel cum corect a reținut instanța de fond, despăgubirile au fost solicitate pentru emiterea unui act administrativ nelegal, Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, anulată prin sentința civilă nr.4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2018, definitivă prin decizia nr.4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului (pârâtul fiind obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată precizate, nu era prescris dreptul material la acțiune la data învestirii instanței.
4.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de reclamanta A S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 1136 din 6 iunie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.