Măsura arestării preventive dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin hotărâre definitivă de condamnare. Ordonanţă de clasare cu privire la o parte din faptele care au determinat arestarea preventivă. Acţiune în despăgubiri morale
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă
Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală
- proces penal
- ordonanţă de clasare
- hotărâre de condamnare
- măsură preventivă privativă de libertate
- despăgubiri morale
C.proc.pen., art. 539
În ipoteza în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare fie şi numai pentru una din faptele care au făcut obiectul trimiterii în judecată şi pentru care, anterior, s-a dispus măsura arestării preventive, nu poate fi vorba nici de o acuzaţie penală cu caracter netemeinic, nici de o arestare preventivă nedreaptă.
Caracterul nedrept al măsurii arestării preventive poate fi stabilit doar în mod global şi doar în măsura în care pentru toate faptele care au determinat arestarea s-a dispus ulterior clasarea ori, după caz, achitarea definitivă a inculpatului. În măsura în care s-a pronunţat condamnarea ori o altă soluţie asimilată acesteia, din perspectiva constatării vinovăţiei inculpatului, arestarea preventivă nu are caracter nedrept şi nu există un drept la despăgubire nici în ipoteza în care pentru unele dintre fapte s-a dispus clasarea ori, după caz, achitarea.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2577 din 19 noiembrie 2024
I. Circumstanţele cauzei.
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 16.05.20222, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a arestării nelegale în perioada 24.03.2014 - 31.10.2014, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului ocrotit de art. 6 CEDO, dreptul la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 692 din 21.09.2023, pronunţată de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 357A din 26.03.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulată de apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 692/2023, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că:
A admis în parte cererea de chemare în judecată.
A obligat pârâtul să achite reclamantei următoarele sume: 7.500 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru arestare nedreaptă; 2.500 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru durata nerezonabilă a procesului penal.
A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
A obligat intimatul să achite apelantei suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.
II. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 357A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.
II.1. Motivele de recurs
Recursul formulat de recurenta-reclamantă A.
Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs, încadrate de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., s-a susținut că decizia civilă pronunțată de instanța de apel a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește cuantumul daunele morale acordate pentru arestarea nelegală (24.03.2014-31.10.2014) dar și pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin durata excesivă a procedurilor judiciare (24.03.2014 - 01.10.2021).
Recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma modului de stabilire a cuantumului daunelor morale în raport de susţinerile recurentei și probele existente la dosarul cauzei.
Recurenta a susținut că perioada arestării nelegale pentru mai mult de 8 luni de zile a fost susceptibila să îi producă suferinţe morale de natură să îi lezeze demnitatea și onoarea, i-a vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate, inculparea dar și supunerea recurentei la procedurile judiciare peste 7 ani şi 7 luni, perioadă în care a fost judecată pentru fapte care nu existau.
Recurenta a susținut că în prezenta cauză se impunea a fi analizate si argumentele referitoare durata dosarului penal de 7 ani și 8 luni finalizat cu o soluție de clasare, în cauză reținându-se, în esenţă, că faptele pentru care aceasta fost cercetată nu existau.
De asemenea, în perioada arestării preventive 24.03.2014 - 31.10.2014, în Calărăși și la Poarta Alba, familia recurentei a fost nevoită să facă numeroase deplasări pentru a o susţine moral și financiar prin asigurarea hranei si a medicamentelor.
Raportat la circumstanțele cauzei și la situația de fapt, recurenta a arătat că atât privarea de libertate, cât și existența procesului penal - prin prisma acuzaţiei penale - au fost de natura să îi creeze ei și familiei sale o suferinţă psihică semnificativă.
În opinia recurentei-reclamante pentru a aprecia în mod corect cuantumul daunelor morale, instanţa trebuia sa aibă în vedere gravitatea pe care o reprezintă executarea unei măsuri privative de libertate, întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată precum și perioada mare de timp în care a fost soluţionat în mod definitiv procesul penal, cu efecte directe și imediate asupra sănătăţii, vieţii familiale, modului de viață și a stării sale psihice.
În esenţa, noţiunea de daună morală ocroteşte demnitatea omului. În cazul recurentei, aceasta demnitate i-a fost compromisă din eroarea autorităţilor care au dispus măsura arestării preventive și trimiterea sa în judecată.
Unul dintre mijloacele prin care se ocroteşte demnitatea este si sancţionarea actelor care duc la lezarea demnităţii. Practic, daunele morale este ocrotesc valori care nu sunt evaluabile în sume fixe de bani.
Recurenta a precizat că valoarea despăgubirilor morale totale, solicitate prin cererea de chemare în judecată, a fost fundamentată prin cumularea despăgubirilor morale, ce au fost apreciate în funcție de mai multe criterii precum pretium doloris - daune morale ce constau în durerile fizice și psihice suferite în cele 7 luni si 7 zile de arest preventiv, prejudiciul de agrement - daune morale pentru restrângerea pe lungă durată a posibilităţilor recurentei de a se bucura de viață, daune morale pentru valorile morale lezate, afectarea situaţiei familiale prin arestarea preventivă și durata excesivă a procesului, afectarea situaţiei profesionale și sociale precum și daune morale pentru prejudicii care au adus gravă atingere onoarei, demnităţii, prestigiului și cinste recurentei precum acuzaţiile conform căreia aceasta făcea parte dintr-un grup infracţional organizat.
Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că acordarea sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri corespunzătoare arestării nelegale și încălcării dreptului la judecarea procesului penal într-un termen rezonabil și ca urmare a încălcării unor drepturi garantate atât de legislația naţională cât și de art. 6 din C.E.D.O. reprezintă o compensaţie financiara adecvată.
Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.
Prin recursul formulat, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. (8) C.proc.civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel pentru neobservarea exigenţelor art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, fapt ce a condus la admiterea parţială a cererii de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă A.
În acest context s-a susținut faptul că pentru a pronunţa decizia civilă nr. 357A din 26.03.2024, instanţa de apel a reținut cu privire la primul capăt de cerere, incidența art. 539 C.proc.pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată). Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituţională a statuat, însă, că soluţia legislativă conținută de art. 539 C.proc.pen. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen.
Instanța de apel a constatat că soluţia de clasare (faptele nu există) adoptată pentru 3 acuzaţii penale (trafic de influenţă în formă continuată, complicitate la înşelăciune în formă continuată, instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată) din cele patru aduse apelantei-reclamante, se încadrează neîndoielnic în prevederile art. 539 C.proc.pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021 şi Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, măsurile preventive privative de libertate din perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, la care a fost supusă apelanta-reclamantă, având caracter injust/nedrept din perspectiva clasării.
În acest context, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a omis a analiza și condiţiile impuse de Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care precizează în mod concret persoanele care au dreptul la despăgubiri potrivit art. 539 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Recurentul-pârât a arătat că reclamantei i-au fost acordate daune morale pentru masurile privative de libertate în perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, în timp ce potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, persoanele care la data de 12 mai 2021 se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată, este evident ca instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010.
Concluzionând, recurentul a solicitat ca instanța de recurs să constate că, raportat la dispozițiile legale invocate, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri.
În privinţa capătului doi de cerere, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, instanţa de apel a acordat cu titlu de daune morale, despăgubiri în cuantum de 2500 euro, în cauză nefiind depășită durata rezonabilă a procesului raportat la complexitatea cauzei şi numărul mare de inculpaţi ce a au justificat un termen de soluţionare a cauzei mai mare.
Recursul formulat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin recursul formulat recurentul-pârât, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de apel având în vedere greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 9 şi art. 539 C.proc.pen., a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03.03.2021 şi a Deciziei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept material, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023.
După expunerea detaliată a situației de fapt, a soluțiilor pronunțate de prima instanță și instanța de apel precum și redarea dispozițiilor aplicabile în prezenta cauză, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 539 C.proc.pen. în lumina celor tranşate prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, lărgind sfera situaţiilor în care se pot acorda despăgubiri şi aplicând decizia unor situaţii care nu sunt reglementate în cuprinsul acesteia.
Astfel, în cauză nu se pune problema legalităţii arestării preventive, urmând a se analiza dacă măsura este nedreaptă prin prisma soluţiilor dispuse în cauză.
Aşa cum a reţinut si Curtea de Apel Bucureşti, apelanta - reclamantă a fost cercetată, în calitate de inculpată, pentru comiterea a patru infracţiuni: trafic de influenţă prev. de art. 291 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., dare de mită prev. de art. 290 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplic, art. 35 alin. 1 C.pen., complicitate Ia înşelăciune prev. de art. 48 C.pen. rap. la art. 244 alin. 1 şi 2 C.p. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. și instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 321 alin. l C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen.
Prin sentinţa penală nr. 138 din 15.12.2020, Tribunalul Teleorman, în urma admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a dispus condamnarea inculpatei la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită în formă continuată prev. de art. 255 alin. (1) C.pen. 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. 1969 şi art. 5 alin. (1) C.pen. Prin aceeaşi sentinţă penală, s-a constatat că inculpata a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate în perioada 24.03.2014 -1.11.2014.
Cu privire la celelalte trei infracţiuni reţinute în sarcina apelantei reclamante (din dosarul disjuns), prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, din data de 01.10.2021, s-a dispus clasarea cauzei, deoarece faptele nu există - art. 16 alin. 1 lit. a) C.proc.pen.
Din cele de mai sus, se desprind cu prisosinţă două aspecte esenţiale: măsura arestării preventive s-a dispus şi pentru faptele ce au reprezentat infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., pentru care inculpata a fost în final condamnată la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, aşa încât nu este incidenţă ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces, finalizat prin soluţie definitivă de achitare; întreaga perioadă pentru care apelanta - reclamantă a fost reţinută/ arestată preventiv este menţionată în cuprinsul hotărârii de condamnare, fără a se face menţiune cu privire la faptele pentru care a fost dispusă.
Acuzaţia în materie penală, în accepţiunea deciziei constituţionale, este acuzaţia care se regăseşte în ordonanţa de punere în mişcare, fiind şi acuzaţia care a stat la baza dispunerii măsurilor preventive în cauză. Această acuzaţie nu s-a dovedit a fi neîntemeiată, astfel cum prevede paragrafului 37 al deciziei citate, întrucât apelanta reclamantă a fost condamnată definitiv pentru una dintre faptele care întră în acuzaţie. Pentru acest motiv recurentul a susținut că în cazul recurentei-reclamante, prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată deoarece o parte a acuzaţiilor aduse au fost concordante cu realitatea.
În acest context, instanța de apel nu putea reţine caracterul injust / nedrept al măsurilor privative de libertate, care să dea dreptul reclamantei la repararea pagubei motiv pentru care a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 C.proc.pen. în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, indirect analizând proporţionalitatea măsurii arestării preventive cu faptele pentru care s-a dispus achitarea.
Situaţia din prezenta cauză echivalează cu situaţia unei achitări parţiale a unui inculpat pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată. Considerăm că, în astfel de situaţii, când intervine o soluţie de condamnare definitivă, nu se poate discuta de caracterul injust al unei măsuri preventive dispuse într-o astfel de cauză.
Din interpretarea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale rezultă, fără putinţă de tăgadă că, angajarea răspunderii obiective a statului intervine în ipoteza în care inculpatul a fost achitat definitiv pentru toate faptele pentru care anterior, s-a luat în cursul procesului penal, măsura arestării preventive. O altă interpretare, în sensul acordării unor daune morale chiar şi în situaţia în care intervine condamnarea pentru o parte din faptele reţinute în sarcina inculpatului, contravine celor statuate cu valoare de principiu prin decizia amintită şi regulilor care stau la baza răspunderii civile delictuale.
Având în vedere carterul unitar al măsurii arestării preventive, măsura fiind dispusă pentru toate acuzaţiile penale, o analiză la acest moment a ponderii pe care a avut-o în decizia de luare a măsurii arestării preventive a faptelor pentru care s-a dispus în final o soluţie de clasare şi o soluţie de condamnare, în vederea acordării unor despăgubiri prin interpretarea deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, este inadmisibilă.
Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că soluţia de condamnare cu privire la una dintre faptele pentru care reclamanta a şi fost arestată preventiv, constituie o veritabilă piedică în acordarea despăgubirilor. O soluţie contrară contravine în cazul de faţă, nu numai dispoziţiilor legale amintite mai sus, dar şi regulilor privind convieţuirea socială, persoana ce solicită despăgubiri fiind recompensată chiar dacă a săvârşit infracţiuni pentru care în final a şi fost condamnată definitiv.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C.proc.civ.
II. 2. Apărările formulate în cauză
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursul formulat.
În ceea ce priveşte termenul rezonabil în materie penală, recurentul-pârât a arătat că art. 6 paragraf 1 din Convenţie recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza CP. si alţii contra Franţei, hotărâre din 1 august 2000).
În contextul în care dosarul penal a privit o cauză complexă, vizând un număr de aproximativ 108 inculpaţi şi fapte de natură penală care s-au desfăşurat pe parcursul a 9 ani de zile, recurentul-pârât a susținut că în cauzele cu o pluralitate de părţi, în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedurale, atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpaţi şi martori, precum şi comportamentul autorităţilor pot justifica depăşirea duratei rezonabile a procedurii.
În speţă, recurenta-reclamantă afirmă că procedura a început anul 2014 când s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa şi s-a încheiat la data de 1.10.2021 prin Ordonanţa de clasare dispusă în dosarul nr. x/P/2020.
Deşi reclamanta nu invocă existenţa unei perioade de inactivitate, nejustificate, imputabilă autorităţilor, cu toate acestea apreciază că instrumentarea cauzei penale pe o perioadă de aproximativ 7 ani nu poate fi considerată ca fiind efectuată cu diligentă, pentru a se putea reţine că respectă termenul rezonabil de soluţionare.
În acest context, exigenţa de celeritate presupune soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, însă această noţiune trebuie abordată dintr-o perspectivă duală, atât timp cât luarea unor măsuri pentru sporirea celerităţii poate avea de asemenea un efect negativ asupra echitabilităţii procedurii, o procedură prea rapidă putând fi contrară articolului 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurentul-pârât a susținut că aceasta nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii cât şi principiul echităţii.
În acest sens, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să te îndure terţele persoane păgubite.
Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări la cele două recursuri declarate de părţile adverse.
Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca fiind formulat de către o persoană fără calitate procesuală în exercitarea căii de atac, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale în exercitarea căii de atac recurenta-reclamantă a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice iar în faza judecării apelului, calitate procesuală a avut reclamanta şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în calitate de intimat - pârât.
În condiţiile în care Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi nu a avut calitatea de parte, participând în proces nu în nume propriu, ci ca reprezentant legal al pârâtului Statul Român, această persoană juridică nu poate declara calea de atac extraordinară a recursului în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte în proces în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.
Pe fondul recursului a arătat că motivul de recurs ce vizează omiterea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. IV alin. 1 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, nu a fost invocate în faţa Tribunalului Călăraşi sau în faţa curţii de apel iar dispozițiile nici nu sunt incidente în prezenta cauză.
Dispoziţiile art. IV alin. 1 din Legea nr. 201/2023 reglementează anumite situaţii, dobândind statutul de normă cu caracter special în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 539 C.proc.pen., aplicabile în prezenta cauză, care au caracter general.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică soluţia curţii de apel cu privire la acordarea daunelor morale pentru durata excesivă a procesului penal, apreciază că acesta nu este motivat în fapt şi în drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând încadra acest motiv în vreunul din cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.
În ceea ce privește recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Recurenta a susținut, în esență, că luarea măsurii arestării preventive a avut în vedere cele patru acuzații pentru care procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a propus măsura arestării preventive motiv pentru care nu sunt fondate criticile recurentului-pârât cu privire la hotărârea recurată. Instanța de apel a reținut că situația din prezenta cauză este ușor atipică, în contextul în care reclamanta, trimisă inițial în judecată și arestată preventiv pentru patru infracțiuni a fost condamnată pentru una dintre ele iar pentru alte trei infracțiuni s-a dispus clasarea.
În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod corect, Curtea de Apel a reținut că arestarea preventivă are un caracter unitar, nefiind divizibilă, fiind dispusă pentru toate cele patru acuzații penale, dar o atare împrejurare nu înseamnă că este înlăturat caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate pentru cele trei infracțiuni pentru care s-a dispus clasarea.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că potrivit mandatului nr. 15731/15.05.2024, depus la dosarul cauzei, dat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Juridică, în calitate de reprezentant al Statului Român, Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Călăraşi a fost mandatată să întreprindă toate actele procedurale care se impun, până la soluţionarea definitivă/irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru apărarea Ministerului Finanţelor, chemat în judecată în nume propriu şi/sau în calitate de reprezentant al statului, motiv pentru care aceasta are calitatea procesuală de a exercita calea de atac a recursului.
Pe fondul cauzei au fost reiterate susținerile și argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că:
1. Recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi sunt nule.
Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C.proc.civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.
În speţă, recurenta-reclamantă A. şi recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi critică decizia recurată sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate pentru daunele morale, recurenta-reclamantă învederând că au fost aplicate greşit criteriile relevante pentru această cuantificare şi că a fost ignorat prejudiciul însemnat suferit.
Recurenta-reclamantă nu invocă în realitate o interpretare eronată a legii, criticile formulate cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C.civ. raportat la dispoziţiile prevăzute de art. 252 si art. 253 alin. 4 C.civ. având un caracter pur formal, din moment ce prin acestea se urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt. Recurenta invocă greşita a interpretare a probelor, iar asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudenţă că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un caracter pronunţat cazuistic, fiind în sine o chestiune lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate.
De vreme ce recurenta-reclamantă urmăreşte doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate şi formulează critici care nu privesc legalitatea, ci exclusiv temeinicia hotărârii recurate, recursul este nul, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ.
În mod similar, recurentul-pârât se rezumă la susţinerea potrivit căreia complexitatea cauzei şi numărul mare de inculpaţi au justificat un termen de soluţionare a cauzei mai mare, dar fără a fi depăşită durata rezonabilă a procesului. Această apreciere pur cazuistică, făcută generic şi neargumentat, nu echivalează însă cu o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât nu se arată argumentat în ce mod instanţa de apel ar fi interpretat ori aplicat greşit dispoziţiile legale aplicabile, respectiv criteriile dezvoltate pe cale jurisprudenţială pentru evaluarea duratei rezonabile ori excesive a unui proces.
De asemenea, criticile referitoare la inaplicabilitatea art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală nu au legătură cu raţionamentul instanţei de apel, reprezentând o reluare întocmai a susţinerilor făcute în etapele procesuale anterioare. Or, a motiva recursul presupune a dezvolta o critică punctuală şi concretă referitoare la raţionamentul instanţei de apel, arătând argumentat de ce acest raţionament nu cuprinde dispoziţiilor legii. Critica enunţată de recurent nu are însă nicio legătură cu raţionamentul amintit, nefiind aşadar formulate veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 489 C.proc.civ., motiv pentru care recursul declarat urmează a fi constatat nul.
2. Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este fondat în ceea ce priveşte pretenţiile având ca obiect daune morale pentru măsura arestării, de altfel singurele care fac obiectul criticilor formulate de recurent (art. 477 alin. 1, cu referire la art. 494 C.proc.civ.).
Instanţele de fond au reţinut în fapt că în cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2012 au fost emise acte procedurale prin care s-au adoptat o serie de măsuri procesuale împotriva reclamantei, respectiv: ordonanţa din 17.03.2014 – recurenta dobândeşte calitatea de suspect sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, complicitate la înşelăciune în formă continuată, instigare la săvârşirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată şi dare de mită în formă continuată; ordonanţa din 24.03.2014 – se pune în mișcare acţiunea penală şi recurenta devine inculpată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, complicitate la înşelăciune în formă continuată, instigare la săvârşirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată şi date de mită în formă continuată; ordonanţa prin care se dispune măsura preventivă a reţinerii.
Prin Ordonanţa de clasare din 01.10.2021, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/P/2020, s-a dispus faţă de inculpata A. soluţia de clasare, întrucât faptele nu există, pentru infracțiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen., pentru infracțiunea de complicitate la înşelăciune prev. de art. 48 C.pen. rap. la art. 244 alin. 1 şi 2 C.pen. rap. la art. 35 alin. 1 C.pen. şi pentru infracțiunea de instigare la săvârşirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 47 C.pen. rap. la art. 321 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen.
Tribunalul Călăraşi a pronunţat încheierea din 25.03.2014 prin care se dispune măsura arestului preventiv; încheierea din 17.04.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 19.05.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 13.06.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv; încheierea din 18.07.2014 prin care se prelungește măsura arestului preventiv.
În cadrul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2012, s-a emis rechizitoriu la data de 14.08.2014 şi s-a dispus trimiterea în judecată a apelantei-reclamante pentru trafic de influenţă, dare de mită, complicitate la înşelăciune, instigarea la fals intelectual.
Tribunalul Călăraşi a pronunţat: încheierea din 18.08.2014 prin care s-a menținut măsura arestului preventiv; încheierea din 11.09.2014 prin care s-a menținut măsura arestului preventiv; încheierea din data de 06.10.2014, în camera preliminară, prin care s-a restituit cauza la DNA.
Cauza penală a fost înregistrată la DNA la 31.10.2014, sub nr. x/P/2014, fiind emisă ordonanța din 31.10.2014 de reluare a urmăririi penale. Prin ordonanţa din 06.04.2017 s-a dispus disjungerea şi declinarea în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi pentru 317 inculpați (+ clasare pentru faţă de 2 inculpați), printre care şi apelanta-reclamantă.
La Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, ca urmare a ordonanței emise de DNA la 06.04.2017, s-a format dosarul de urmărire penală nr. x/P/2017, iar în data de 28.10.2020 s-a dispus disjungerea pentru infracțiunea de dare de mită şi formarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2020, în care s-a încheiat acord de recunoaștere a vinovăţiei.
Prin sentinţa penală nr. 138 din 15.12.2020, pronunţată de Tribunalul Teleorman, a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăţiei şi a fost condamnată apelanta-reclamantă la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracțiunea de dare de mită în formă continuată, dispunându-se, totodată, suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în final s-a constatat că aceasta a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate în perioada 24.03.2014 - 01.11.2014, măsurile preventive fiind dispuse şi pentru infracţiunea de dare de mită pentru care s-a pronunţat condamnarea.
Prin rechizitoriu emis la 04.11.2020, în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2017, s-a dispus disjungerea faţă de apelanta-reclamantă pentru infracțiunile de trafic de influență, complicitate la înşelăciune şi instigarea la fals intelectual şi s-a format dosarul de urmărire penală nr. x/P/2020.
În dosarul de urmărire penală nr. x/P/2020 s-a emis faţă de apelanta-reclamantă ordonanţa de clasare din 01.10.2021 pentru trafic de trafic de influență, complicitate la înşelăciune, instigare a la fals intelectual şi dare de mită, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., întrucât faptele nu există.
În realitate, în ordonanţa de clasare din data de 01.10.2021 există o eroare materială cu privire la soluţia clasării pentru infracțiunea de dare de mită, întrucât, pe de o parte, disjungerea a privit doar infracțiunile de trafic de influență, complicitate la înşelăciune şi instigarea la fals intelectual, iar, pe de altă parte, pentru infracțiunea de dare de mită există o soluţie de condamnare prin sentinţa penală nr. 138 din 15.12.2020, pronunţată de Tribunalul Teleorman.
Raportat la prevederile art. 539 C.proc.pen., arestarea s-a dispus şi pentru faptele ce au reprezentat infracțiunea de dare de mită prev. de art. 290 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rep. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen., pentru care reclamanta a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăţiei, fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni prin sentinţa penală nr. 138 din 15.12.2020 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/116/2020.
În continuare, valorizarea juridică a situaţiei reţinute diferă în cuprinsul sentinţei, respectiv al deciziei recurate.
Tribunalul a reţinut că nu există ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces finalizat prin soluţie definitivă de achitare. În acest context, tribunalul nu a putut reţine caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, care să dea dreptul reclamantei la repararea pagubei atâta timp cât măsura preventivă a fost dispusă şi pentru fapte ce constituie infracțiuni recunoscute de către inculpată, aceasta fiind condamnată pentru comiterea lor. Astfel, sfera de aplicare a dispoziţiile art. 539 C.proc.pen. nu pot fi extinse în sensul analizării ulterioare de către instanţa civilă a proporţionalităţii măsurii arestării cu faptele pentru care s-a dispus achitarea.
Curtea de Apel a statuat, în sens contrar, că măsura arestării preventive a fost dispusă având în vedere toate cele 4 acuzații penale, neputându-se specula dacă o atare măsură ar fi fost adoptată sau nu în ipoteza unei singure acuzații penale (de exemplu, doar pentru cea faţă de care s-a dispus condamnarea), la fel de adevărat este faptul că din cele 4 acuzații penale s-a pronunţat o condamnare doar pentru o singură infracțiune, iar pentru alte 3 infracțiuni s-a adoptat o soluţie de clasare, astfel că o atare situaţie nu poate fi ignorată, ci trebuie analizată în mod corespunzător.
Cu toate că a apreciat că arestarea preventivă are caracter unitar, fiind dispusă pentru toate cele 4 acuzații penale aduse apelantei-reclamante, nefiind divizibilă, instanţa de apel a reţinut că o atare împrejurare nu înseamnă că nu ne-am afla în ipoteza subsumată caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate pentru cele 3 infracțiuni faţă de care s-a dispus clasarea.
Aşa fiind, Curtea de Apel a reţinut în esenţă că dacă pentru o parte din infracţiunile în raport de care s-a dispus măsura arestării preventive s-a dispus clasarea ori, după caz, achitarea, măsura preventivă are caracter parţial injust/nedrept, fiind vorba despre o ipoteză în care s-ar impune repararea pagubei, chiar dacă s-a dispus condamnarea pentru o infracţiune care a fundamentat măsura arestării.
Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva acestei dezlegări este fondat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile şi principiile legale aplicabile.
În cauză, astfel cum au stabilit şi instanţele de fond, sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C.proc.pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că: „soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.”
În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C.proc.pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., sau achitare.
În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din Decizia nr. 136/2021).
Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată.
Se reţine că ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.
În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.”
Pentru dezlegarea problemei de drept particulare ridicate de prezenta cauză – respectiv ipoteza în care pentru o parte din faptele care au determinat arestarea preventivă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, iar pentru altă parte, o soluţie de achitare ori, după caz, de clasare – trebuie subliniat că atât instanţa de contencios constituţional, cât şi instanţa supremă, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, au statuat cu putere obligatorie că premisa arestării nedrepte o constituie netemeinicia acuzaţiei penale, rezultată, în mod nemijlocit, din pronunţarea unei soluţii de clasare ori, după caz, de achitare care confirmă prezumţia de nevinovăţie a inculpatului trimis în judecată.
Astfel, instanţa constituţională a reţinut, între altele, că „măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal.
Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.” (par. 37, 38).
“Curtea mai reţine că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C.proc.pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.” (par. 48).
În acelaşi sens, instanţa supremă a statuat că „Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 C.proc.pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. ” (par. 45, 46).
„În consecinţă, soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., rămase definitive, sunt suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, ceea ce determină un răspuns afirmativ la prima întrebare din sesizarea prealabilă. În acelaşi timp, soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, noţiunile caracterul injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.” (par. 50, 51).
Ca urmare, atât instanţa de contencios constituţional, cât şi instanţa supremă au avut în vedere exclusiv ipoteza în care, prin achitarea pronunţată (ori clasarea dispusă) pentru toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, acuzaţia penală s-a dovedit a fi netemeinică. Prin raportare la acest deznodământ, în care prezumţia de nevinovăţie a persoanei trimise în judecată nu a fost infirmată (prin condamnare sau prin alte soluţii care implică constatarea vinovăţiei, precum renunţarea la aplicarea ori amânarea aplicării pedepsei), ci dimpotrivă, confirmată definitiv prin soluţia de achitare (ori, după caz, de clasare rămasă definitivă), arestarea preventivă se dovedeşte post factum a fi fost nedreaptă, ceea ce dă naştere dreptului la despăgubire în condiţii similare celor prevăzute pentru ipoteza arestării nelegale.
După cum rezultă fără echivoc din Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doar soluţia de achitare este cea aptă să fundamenteze prin ea însăşi acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, şi aceasta chiar în coordonatele în care soluţia arestării preventive a fost una legală.
În această privinţă, se impune a fi subliniat că, prin respingerea contestaţiilor formulate împotriva încheierii de luare a măsurii arestării preventive, respectiv împotriva încheierilor succesive prin care s-a dispus prelungirea ori menţinerea stării de arest preventiv, s-a judecat cu caracter definitiv că măsura arestării preventive a reclamantei a avut caracter legal.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că „este neîntemeiată alegația apelantei-reclamante în sensul caracterului nelegal al măsurii privative de libertate ca urmare a nerespectării condițiilor legale de luare, prelungire şi menţinere a măsurii preventive, întrucât necompetenţa organului care a efectuat urmărirea penală şi a solicitat luarea sau prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu conduce în mod automat la constatarea caracterului nelegal, iar condiţiile prescrise de lege pentru luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive au fost îndeplinite, câtă vreme instanţa penală din cadrul contestațiilor exercitate a constatat caracterul neîntemeiat al acelor contestații.”
Această dezlegare a rămas definitivă, nefiind de altfel criticată prin recursul declarat de reclamantă, a cărui nulitate s-a constatat pentru considerentele expuse anterior în cuprinsul prezentei decizii şi care nu vor mai fi reluate.
Se impune prin urmare cu autoritate de lucru judecat dezlegarea instanţei de apel, de altfel corectă, potrivit căreia constatarea subsecventă a necompetenţei organului care a efectuat urmărirea penală şi a solicitat luarea sau prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu este de natură să demonstreze nelegalitatea măsurii arestării preventive, legalitatea măsurii fiind stabilită în mod definitiv în cadrul procesual prevăzut de lege pentru judecarea acestei chestiuni (respectiv calea de atac a contestaţiei, anume prevăzută de Codul de procedură penală).
De vreme ce doar soluţia de achitare ori, după caz, de clasare demonstrează caracterul nedrept al arestării preventive (legal dispuse şi, după caz, prelungite ori menţinute), urmează că în ipoteze precum cea din prezenta cauză, în care s-a pronunţat condamnarea fie şi numai pentru una din faptele care au făcut obiectul trimiterii în judecată şi pentru care, anterior, s-a dispus măsura arestării preventive, nu poate fi vorba nici despre o acuzaţie penală cu caracter netemeinic, nici de o arestare preventivă nedreaptă.
Însăşi instanţa de apel reţine că arestarea preventivă are caracter unitar, fiind dispusă pentru toate cele 4 acuzații penale aduse apelantei-reclamante, nefiind divizibilă, pentru ca apoi, într-o manieră contradictorie, să aprecieze că se poate reţine caracterul (parţial) nedrept ori injust al arestării preventive, din perspectiva infracţiunilor pentru care s-a dispus clasarea.
O asemenea judecată fragmentară a caracterului justificat ori, după caz, nedrept al arestării preventive, prin raportare la fiecare dintre infracţiunile care au făcut obiectul acuzaţiei cu caracter penal, nu este însă impus şi nici chiar permis de raţionamentul expus în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, respectiv al Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel cum rezultă din cele ce preced, numai o infirmare totală a acuzaţiei penale, prin achitare ori clasare, relevă caracterul nedrept al măsurii arestării preventive.
Prin definiţie, măsurile preventive nu implică o constatare certă de vinovăţie, proprie numai unei hotărâri judecătoreşti penale pronunţate asupra fondului raportului juridic de drept penal (de conflict), prin care, după cum rezultă din cuprinsul art. 103 alin. 2 C.proc.pen., se dispune condamnarea doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Dimpotrivă, în cazul măsurilor preventive, în general, respectiv al arestării preventive, în special, este necesar (doar) să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, iar măsura să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, respectiv al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni (art. 202 alin. 1, art. 223 alin. 1 C.proc.pen.).
Pentru ca arestarea preventivă să fie considerată a fi una justificată, din perspectiva deciziilor anterior menţionate, nu este necesar ca soluţia de condamnare (ori altă soluţie care implică constatarea vinovăţiei) să fie pronunţată cu privire la fiecare dintre faptele care au determinat măsura arestării preventive, o atare cerinţă, de altfel foarte restrictivă din perspectiva evaluării caracterului justificat al arestării, nefiind cerută de niciun text de lege sau principiu constituţional şi nici de jurisprudenţa obligatorie a instanţei constituţionale, respectiv a instanţei supreme.
În condiţiile în care fie şi numai pentru una din faptele pentru care s-a dispus măsura arestării preventive se ajunge la condamnare (ori la altă soluţie asimilabilă din perspectiva constatării săvârşirii unei infracţiuni), acuzaţia penală a avut caracter fondat, iar măsura preventivă luată nu poate fi considerată nedreaptă.
Nu se poate cere instanţei civile care judecă pretenţii de natura celor de faţă să facă o evaluare ipotetică, ex post factum, a chestiunii de a şti dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa penală ar fi dispus arestarea ori, după caz, prelungirea ori menţinerea arestării preventive doar pentru fapta pentru care s-a dispus, în final, condamnarea, o asemenea evaluare fiind, pe de-o parte, imposibilă din punct de vedere practic, iar pe de altă parte, de natură să determine o gravă insecuritate juridică asupra standardului aplicabil pentru determinarea caracterului justificat ori, după caz, nedrept al unei arestări preventive dispuse în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Prin urmare, caracterul nedrept al măsurii arestării preventive poate fi stabilit doar în mod global şi doar în măsura în care pentru toate faptele care au determinat arestarea s-a dispus ulterior clasarea ori, după caz, achitarea definitivă a inculpatului. În măsura în care s-a pronunţat condamnarea ori o altă soluţie asimilată acesteia, din perspectiva constatării vinovăţiei inculpatului, arestarea preventivă nu are caracter nedrept şi nu există un drept la despăgubire nici în ipoteza în care pentru unele dintre fapte s-a dispus clasarea ori, după caz, achitarea.
Din această perspectivă, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 357A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost admis, a fost casată în parte decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respectiv al art. 497 C.proc.civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel în ceea ce priveşte pretenţiile având ca obiect daune morale pentru măsura arestării.
Fiind vorba despre prima casare dispusă în cauză, nu este posibilă reţinerea cauzei spre rejudecarea fondului chiar de către instanţa de recurs, în acord cu dezlegările ce preced, trimiterea cauzei spre rejudecare fiind impusă de dispoziţiile art. 497 C.proc.civ.
Instanţa care urmează a proceda la rejudecarea pretenţiilor amintite urmează însă a avea în vedere dispoziţiile art. 501 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.