Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Înţelesul sintagmei „motive de ordine publică” din cuprinsul dispoziţiilor art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă.  Nelegalitatea invocării în apel, din oficiu, a nerespectării de către prima instanţă a prevederilor art. 78 alin. 2 din acelaşi cod. Norme de ordine privată

 

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: coparticipare procesuală

• motiv de ordine publică
• norme de ordine privată

 

C.proc.civ., art. 78, art. 479 alin. (1)

 

În sensul dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C.proc.civ. constituie motive de ordine publică încălcarea unor principii fundamen­tale ale procesului civil, respectiv neregularitățile procedurale sancționate cu nulitatea abso­lută a actului de procedură, precum și încălcarea unor norme de drept material de ordine publică (cum ar fi invocarea din oficiu a nulității absolute a unui act juridic pe care una dintre părți își întemeiază pretențiile ori, după caz, apărările).

Nu orice încălcare a unei norme imperative în faţa primei instanţe poate constitui motiv de ordine publică în apel, ci doar a unei norme imperative de ordine publică, respectiv a unei norme edictate cu precădere pentru ocrotirea unui interes general. În plus, rezultă din voinţa legiuitorului că unele chestiuni care sunt de ordine publică în faţa primei instanţe nu îşi mai păstrează acest caracter în apel, întrucât neregularităţile respective nu pot fi invocate direct în apel (cum ar fi perimarea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 420 alin. 3 C.proc.civ., ori lipsa dovezii calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe, potrivit art. 82 alin. 2 C.proc.civ.).

Astfel, omisiunea aplicării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ. în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu constituie o chestiune de ordine publică, aptă a fi invocată cu acest titlu din oficiu de către instanţa de apel, în temeiul art. 479 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ. Aceasta întrucât norma menţionată ocroteşte cu precădere un interes privat, respectiv interesul părţii a cărei introducere în proces a fost omisă în mod nelegal şi care  ar putea fi prejudiciată prin pronunţarea unei hotărâri cu privire la raportul juridic la care este parte, fără a fi în măsură să formuleze apărări şi să solicite administrarea de probe.

 

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2533 din 19 noiembrie 2024

 

            I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, la data de 28.12.2020, reclamanta Administraţia Bazinală de Apă A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren, respectiv Insula lac Fundeni, situată în Bucureşti, intabulată în Cartea Funciară Individuală nr. x.

A mai solicitat să se dispună rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare a imobilului revendicat, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, precum şi a dreptului de administrare al reclamantei şi, de asemenea, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 1382 din data de 3.06.2009 de către „Birou notar public X” şi a tuturor actelor subsecvente.

Reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate, în temeiul art. 68 C.proc.civ., cerere care a fost respinsă de tribunal prin încheierea de şedinţă din data de 19.05.2022.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin  sentinţa civilă 1798 F din data de 18.11.2022, Tribunalul București Secția a III-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 211A din data de 22.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administraţia Bazinală de Apă A. împotriva sentinţei civile nr. 1798/2022, pronunţate de Tribunalul București, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

A anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare primei instanţe capătul de cerere având ca obiect declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat apelanta să plătească intimatei suma de 30.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat, corespunzător soluţiei din primă instanţă care a fost menţinută, ce a fost redus în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva  deciziei civile nr. 211A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta şi pârâta.

Recursul declarat de  reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române” – Administraţia Bazinală A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel a arătat că, potrivit art. 1 din Anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 107/2002, este administratorul de drept al apelor cu potenţialul lor valorificabil, cu excepţia resurselor acvatice vii şi a celor care pot fi folosite în interes public, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, cu bogăţiile lor naturale, plajele şi marea teritorială, precum şi al altor bunuri aparţinând patrimoniului public de interes naţional.

A precizat că imobilele revendicate sunt nominalizate în mod expres în H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al Statului (Anexa 12), la poziţia MF 102141, ca fiind imobile aflate în domeniul public, date în administrarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”, în conformitate cu Legea apelor nr. 107/1996 şi O.U.G. nr. 107/2002.

A susţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 866 C.civ., este titulara dreptului de administrare al imobilelor revendicate.

Recurenta-reclamantă a arătat că dreptul de administrare privind bunurile din domeniul public al statului este un drept real, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituţie şi prin Codul civil, opozabil erga omnes, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Sub acest aspect, a menţionat că atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod corect că dreptul de administrare pe care îl exercită asupra imobilelor revendicate este legat de dreptul de proprietate publică şi au respins partea de cerere referitoare la revendicarea dreptului de proprietate în numele Statului Român, însă nu s-au pronunţat cu privire la acest drept de administrare.

A subliniat recurenta-reclamantă că a solicitat introducerea în cauză a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de intervenient forţat în nume propriu.

Faţă de împrejurarea că Statul Român nu a fost citat, ba chiar mai mult, tribunalul şi curtea de apel au respins cererea de introducere în cauza a acestuia, consideră că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât judecarea acesteia să se facă în cadrul procesual corespunzător.

Totodată, redând dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Constituţie, recurenta-reclamantă a afirmat că acestea reglementează posibilitatea apărării dreptului de proprietate publică împotriva oricăror încălcări, indiferent din partea cui ar veni.

A arătat că statul are, conform alin. (1) al art. 865 C.civ., obligaţia de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietăţii publice, atât măsuri administrative, de identificare şi inventariere a acestor bunuri, cât şi măsuri de natură judiciară.

 De asemenea, a susţinut că, potrivit art. 865 alin. (2) lit. b) C.civ., „titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civila”.

Prin urmare, a învederat că legea nu prevede faptul că titularul dreptului de administrare nu poate sta în judecată, însă îl obligă pe acesta să cheme alături de el Statul Român,  obligaţia apărării dreptului de proprietate publică, atât la instanţă, cât şi în afara ei, revenind titularului dreptului de administrare, cu arătarea titularului dreptului de proprietate.

În opinia recurentei-reclamante, refuzul instanţei de fond de a introduce în cauză Statul Roman lasă fără aplicare dispoziţiile legale menţionate mai sus, titularul dreptului de administrare fiind obligat să îl introducă în proces pe titularul pretins al dreptului de proprietate, în condiţiile Codului de procedură civilă, cât timp un alt instrument procedural nu poate fi identificat în acest scop, iar potrivit art. 5 alin. (2) C.proc.civ.: „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”; în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauză similară, reţinând că în mod greşit a fost respinsă solicitarea reclamantei de a se proceda la introducerea în cauză a Statului Român, această operaţiune urmând a avea loc potrivit art. 78 alin. (2) C.proc.civ.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că decizia recurată este criticabilă cel puţin sub un aspect, respectiv acela legat de dreptul său de administrare.

Astfel, a considerat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a actelor normative atunci când a respins ca neîntemeiată partea de acţiune privind acţiunea confesorie în apărarea dreptului de administrare şi capătul de cerere privind rectificarea înscrierilor de carte funciară.

A precizat că are în administrare întreg cursul de apă ce aparţine râului Colentina, pe care este amplasată acumularea Fundeni, ce include şi Insula Fundeni şi a subliniat că dreptul de administrare privind bunurile din domeniul public al statului este un drept real, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 866 C.civ., Legea apelor nr. 107/1996, O.U.G nr. 107/2002 şi prin Legea nr. 213/1998, opozabil erga omnes, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

 Totodată, a arătat că, potrivit O.U.G nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale „Apele Române”, cu modificările şi completările ulterioare, este o instituţie publică de interes naţional, administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, în baza art. 2 alin. (2) coroborat cu Anexa nr. 2 a O.U.G nr. 107/2002.

În acest context, a menţionat că Insula lac Fundeni este înscrisă în Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, sub nr. de inventar MF 102141, fapt ce certifică apartenenţa acestui bun imobil la domeniul public al statului.

În  ceea ce priveşte calitatea sa procesuală activă, a susţinut că instituţiile publice care au în administrare bunuri aflate în proprietatea publică a statului sunt obligate să efectueze demersurile necesare în vedere apărării dreptului de administrare, cu atât mai mult cu cât această obligaţie le revine acestora în temeiul exercitării acestui drept.

A precizat că Ministerul de Finanțe deţine numai inventarul bunurilor, acesta neavând de unde să știe care este situaţia juridică şi de fapt a acestora, iar încredințarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare, a bunurilor proprietate publică unor instituţii publice, permite acestora din urmă să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia, pe de o parte, îşi vor realiza scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar, pe de altă parte, vor putea să participe la circuitul civil, potrivit capacităţii lor de folosinţă şi de exerciţiu.

Astfel, a subliniat recurenta-reclamantă că, în caz de încălcare a dreptului real de administrare de către celelalte subiecte de drept civil, titularii acestuia pot să-l apere prin mijloacele de drept comun, reglementate de legea civilă, formulând, după caz, acţiuni în revendicare, posesorii, în pretenţii etc.

În considerarea dispoziţiilor legale redate anterior, a apreciat că are obligaţia de a depune toate diligențele în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv prin formularea de acţiuni în instanţă, în cadrul cărora are obligaţia să solicite introducerea în cauză a titularului dreptului, în aceste condiţii, instanţa urmând să dispună citarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A menţionat şi că în acest sens este şi jurisprudenţa în materie, prin aceasta statuându-se că este „titulara unui drept de administrare, în temeiul acestuia având dreptul să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare”.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, prin înscrierea unui drept propriu al recurentei-pârâte este anulat în fapt dreptul său de administrare, iar  dreptul de administrare nu este un drept steril, ci un drept ce implică folosinţa, uzul şi uzufructul bunului, drepturi de care este lipsită prin înscrierea dreptului de proprietate al părţii adverse asupra bunului.

Enunțând prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale „Apele Romane”, a arătat că nu poate administra decât bunurile aflate în domeniul public al statului, date în administrarea sa de acesta şi nu şi bunurile aflate în domeniul privat, precum şi că însăși procedura de închiriere a bunului, ca modalitate de exercitare a dreptului de administrare şi uzufruct al acestuia, implică necesitatea înscrierii dreptului de proprietate al statului, neputând închiria un bun ce are înscris în cartea funciară un alt proprietar decât statul.

Ca atare, a afirmat că se poate constata că instanţa de apel, deşi a reţinut că poate fi titularul unui drept de administrare, nu a procedat la tranşarea acestei chestiuni de drept, cum, de altfel, nu a făcut-o nici prima instanţă.

Recurenta-reclamantă a reiterat că  deţine calitatea de administrator al Insulei lac Fundeni, imobil al cărui proprietar este Statul Român.

A arătat că Lacul de acumulare Fundeni face parte din domeniul public al statului pe care îl administrează şi este înscris în Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, iar realizarea Lacului de acumulare Fundeni a fost aprobată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri ai R.S.R. nr. 1618 din data de 15 iulie 1968 privind autorizarea Consiliului Popular al municipiului Bucureşti de a amenaja râul Colentina pe sectorul Buftea – Cernica, iar amplasamentul lucrărilor de amenajare a lacului a fost aprobat prin Decretul prezidențial nr. 321 din dat de 22 decembrie 1980 privind amplasarea unor obiective în afara perimetrelor construibile ale localităţilor, exproprierea unor terenuri şi construcţii, scoaterea din producţia agricolă şi din fondul forestier a unor terenuri, precum şi defrișarea unor suprafeţe împădurite.

Totodată, a arătat că nu există nicio similitudine intre Insula Fundeni existentă la acest moment şi o eventuală insulă ce ar fi existat anterior edificării barajului, pentru că, pe de o parte, o insulă preexistentă ar fi fost acoperită de apele lacului, iar, pe de altă parte, insula în litigiu este o formaţiune artificială, rezultată în urma lucrărilor de îndiguire şi dragare.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, având în vedere faptul că Insula lac Fundeni nu a fost o întindere de pământ naturală, care să fi preexistat construirii acumulării Fundeni, rezultând în întregime din activitatea de dragare a fundului lacului şi de depunere a materialului aluvionar rezultat în incintele îndiguite construite special ca batale de retenţie, aceasta nici nu putea face obiectul retrocedării şi reconstituirii dreptului de proprietate, pentru simplul motiv că nu exista înainte de preluarea terenurilor de către stat.

Cu referire la dreptul de proprietate publică asupra imobilului revendicat, recurenta-reclamantă a enunţat dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie, art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 actualizată, pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 3 alin. (1), (3) şi (3¹) din Legea apelor nr. 107/1996, art. 40 alin. (1) şi (2) din Legea apelor nr. 107/1996, anexa 2 lit. c), precum şi ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

A arătat recurenta-reclamantă că, din punct de vedere legal, albiile minore, cuvetele lacurilor, inclusiv insulele au fost la data aplicării Legii fondului funciar şi au rămas în continuare proprietate publică a statului, ceea ce face ca punerea în posesie a unui teren situat în cuveta unui lac de acumulare să fie realizată prin încălcarea prevederilor legale enumerate mai sus şi, pe cale de consecinţă, actul juridic de proprietate este nul absolut.

Ca atare, a susţinut că actul de proprietate ce stă la baza proprietăţii publice este, în situaţia de faţă, legea, statul neavând nevoie de act de proprietate sau „titlu”, anexele hotărârii de guvern de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului dovedind nu proprietatea, ci faptul că acest imobil face parte din domeniul public al statului, fiind inclus în inventarul acestuia.

În raport cu cele anterior arătate, a apreciat că sunt nefondate atât susţinerile părţii adverse conform cărora „statul nu deţine un titlu valabil”, cât şi cele reţinute de instanţă în sensul că nu a fost făcută dovada proprietăţii.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că suma de 30.000 lei, reprezentând onorariu avocaţial redus pentru apel este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocaţi, fiind greşit aplicate dispoziţiile art. 451 alin (2) C.proc.civ.

 În dezvoltarea acestei critici a afirmat că au fost numai două termene de judecată, că nu au fost administrate niciun fel de probe suplimentare fondului şi că au fost folosite aceleaşi apărări ca la fond, ceea ce exclude vreun grad ridicat de complexitate.

Recursul declarat de  pârâta B. S.R.L.

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în ceea ce priveşte soluţia nelegală de admitere în parte a apelului reclamantei.

După o scurtă prezentare a situaţie de fapt a litigiului, precum şi a soluţiilor pronunţate în cauză de tribunal şi de curtea de apel, recurenta-pârâtă a precizat că motivele de nelegalitate pe care le-a dezvoltat în cererea de recurs se raportează doar la soluţia şi considerentele vizând admiterea apelului şi trimiterea spre rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1382 din data de 3.06.2099 de BNP X, prin care s-a transferat proprietatea de la vechiul proprietar – C. – către societate.

Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., instanţa de apel, prin hotărârea data, încălcând, în opinia sa, dispoziţiile art. 78 alin. (2), (3) şi (4) coroborate cu cele ale art. 482 şi ale 478 C.proc.civ.

Astfel, a arătat că motivul unic care a condus la admiterea apelului l-a reprezentat invocarea din oficiu de către instanţa de control judiciar a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., reţinându-se că, în mod greşit, prima instanţa nu a dispus din oficiu introducerea în cauză a numitului C.

A susţinut recurenta-pârâtă că invocarea de către instanţă a acestui temei de drept, pentru un motiv de apel de ordine publică, este nelegală pentru că dispoziţiile evocate sunt, pe de o parte, contrare judecăţii în faza procesuală a apelului şi, pe de altă parte, nu sunt destinate a apăra ordinea publică, întrucât nu se instituie în sarcina instanţei de fond obligaţia de a apăra interesele particulare ale unei persoane fizice.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (3) C.proc.civ., introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe, iar limitele judecăţii în apel sunt trasate în această ipoteză de dispoziţiile art. 482 şi 478 C.proc.civ., conform cărora dispoziţiile de procedură aplicabile în primă instanţă sunt aplicabile şi în faza judecăţii în apel în ipoteza în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor aferente judecăţii în apel reglementate de Titlul II, Capitolul II C.proc.civ.

Prin apel să nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fata primei instanţe. De altfel, a precizat că aceasta este şi opinia doctrinei în materie care reţine faptul că introducerea unei persoane din oficiu în proces poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, întrucât, schimbarea cadrului procesual în apel sau în recurs ar contraveni art. 478 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, şi art. 494 C.proc.civ. care face trimitere la judecata în apel, raţiunea rezidând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege.

Chiar dacă instanţa de apel nu putea dispune introducerea în cauză per se a unor terţi în faza procesuală a apelului, în opinia recurentei-pârâte, nu se justifică invocarea acestui aspect din oficiu şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu argumentul ca instanţa de fond nu a dispus din oficiu introducerea în cauză a foştilor proprietari, întrucât reprezintă o deturnare a scopului dispoziţiilor legale prevăzute de legiuitor, respectiv a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza finală C.proc.civ.

De asemenea, a susţinut că pentru a putea constitui un motiv de apel şi/sau de analiză de nelegalitate şi/sau temeinicie din partea instanţei de apel, obiectul controlului trebuia să fie o dispoziţie legală imperativă, care să ocrotească ordinea publică şi pe care prima instanţa ar fi avut obligaţia să o respecte.

Art. 78 alin. (2) C.proc.civ. nu instituie o obligaţie imperativă în sarcina instanţei de a dispune introducerea în cauză a unor terţe persoane şi nici nu ocrotesc ordinea publică. Acest text reglementează situaţia generică în materie contencioasă şi anume aceea a posibilităţii instanţei de a pune în discuţie necesitatea introducerii în cauză a altei persoane.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că prima instanţă nu avea obligaţia de a pune în discuţie părţilor necesitatea introducerii în cauză a foştilor proprietari, ci doar, dacă şi numai dacă, ar fi considerat necesar, avea posibilitatea învederării acestui aspect părţilor.

Astfel, a susţinut că, având în vedere că „ordinea publică” reprezintă acea caracteristică a unor norme juridice imperative de a apăra valorile fundamentale ale unui stat, valori ce sunt considerate a exprima interesul general al societăţii, într-un anumit moment şi context politico-social, rezultă că dispoziţiile legale de care s-a folosit instanţa de apel pentru motivul de apel invocat din oficiu apără un interes particular al unei persoane fizice individuale.

A mai subliniat recurenta-pârâtă şi că norma de ordine publică este o subdiviziune a celei imperative, astfel că orice normă de ordine publică este imperativă, însă nu orice normă imperativă este de ordine publică, iar confuzia dintre norma imperativă şi norma de ordine publică este foarte frecventă, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, confuzie care duce la pronunţarea unor hotărâri de nulitate absolută bazate pe încălcarea unor simple norme imperative, fără a se cerceta existenţa caracterului de ordine publică al acestora.

A arătat că prima instanţă, contrar celor reţinute de către curtea de apel, a pus în vedere părţii adverse să îşi precizeze acţiunea şi cadrul procesual, fiind acordat un termen de judecată în acest sens.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod legal a avut loc manifestarea unui rol activ de către instanţa de fond, care a înţeles că nu se poate transforma într-un apărător al părţii adverse, iar, atât timp cât prima instanţa a pus în vedere recurentei-reclamante să precizeze care este obiectul acţiunii şi cu cine doreşte să se judece, sentinţa instanţei de fond a fost legală, iar cea a instanţei de control judiciar este una nelegală.

A subliniat şi că recurenta-reclamantă a beneficiat de apărare specializată, prin intermediul consilierului juridic ce s-a prezentat în faţa instanţei la termenele de judecată, astfel că apare nelegală constatarea curţii de apel în sensul că instanţa de fond nu a manifestat rol activ, în contextul în care, aşa cum a mai arătat, aceasta a pus în vedere părţii adverse să îşi precizeze cadrul procesual.

În concluzie, a susţinut că, prin invocarea din oficiu a unui motiv de apel, nelegal pretins a fi de ordine publică, dar şi prin intermediul considerentelor deciziei recurate, judecătorii din completul de apel s-au transformat în apărătorii părţii.

Recurenta-pârâtă a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut existenţa unui motiv de ordine publică, nu a motivat deloc şi nu a prezentat care sunt argumentele pentru o atare calificare, nici în considerentele deciziei recurate şi nici în încheierile de şedinţă atacate, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

A considerat că, în speţă, ne aflăm în ipoteza invocării de către instanţă din oficiu a unui motiv de ordine publică, fără a cunoaşte care este norma de ordine publică apărată din oficiu de către instanţa de apel, astfel că însăşi instanţa de recurs este în imposibilitate de a analiza legalitatea invocării motivului de ordine publică.

Nu doar părţile, dar şi instanţa este obligată să respecte principiile procesului civil, printre care şi principiul legalităţii, reglement de art. 7 C.proc.civ., care obligă la respectarea legii, inclusiv a legii de procedură civilă, care prevede obligativitatea motivării deciziilor instanţei de judecată, art. 20 C.proc.civ. fiind explicit în această privinţă.

Recurenta-pârât a mai învederat şi că, în fapt, chiar şi în ipoteza admiterii necesităţii introducerii în cauză a foştilor proprietari, această împrejurare ar putea conduce, în mod extrem, doar la reîntoarcerea imobilului în patrimoniul foştilor proprietari.

În  consecinţă, a apreciat că, în absenţa unei norme care să ocrotească ordinea publică şi în condiţiile unei invocări total nemotivate, atât în încheierea de repunere pe rol cât şi în decizia atacată, ne aflăm în ipoteza în care instanţa de apel încalcă principiul legalităţii.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin invocarea ca temei al motivului de ordine publică a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., instanţa de apel a creat apelantei o situaţie mai grea, deoarece văduveşte acţiunea recurentei-reclamante de una dintre condiţiile esenţiale de exercitare – interesul reglementat de art. 32 alin. (1) lit. d) C.proc.civ.

A apreciat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 481 C.proc.civ., pentru că decizia recurată este nelegală şi prin prisma încălcării necesităţii existenţei unui interes în justificarea cererii privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 33 C.proc.civ. şi la aspectele teoretice reţinute în doctrină în raport cu cerinţa justificării interesului, condiţie  de exercitare a acţiunii civile şi/sau apel în situaţia dată, recurenta-pârâtă a precizat că a arătat instanţei de apel faptul că, în ipoteza constatării nulităţii absolute a contractului, nulitatea va desfiinţa actul juridic cu efect retroactiv, considerându-se că acest act nu a fost niciodată încheiat şi, astfel, se va reveni la starea anterioară încheierii contractului, respectiv proprietatea va aparţine domnului C.

A menţionat că, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când a statuat faptul că „deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes obştesc (general), un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal), astfel că persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv”; astfel, Înalta Curte a precizat că legiuitorul, reglementând în beneficiul unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, le-a acordat acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că în mod automat ele ar justifica şi un interes propriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că, având în vedere faptul că nulitatea contractului  nu face ca bunul să revină în patrimoniul statului, şi cu atât mai puţin în patrimoniul recurentei-reclamante, partea adversă nu justifică un interes care să permită formularea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului.

În opinia recurentei-pârâte, tocmai analiza existenţei sau inexistenţei condiţiilor de exercitare a acţiunii civile/apelului reprezintă manifestarea unui rol activ din partea instanţei de apel, obligaţie care era în sarcina acesteia la momentul analizării motivelor de apel.

Tot în dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a principiului legalităţii în exercitarea rolului activ, reglementat de dispoziţiile art. 22 coroborate cu cele ale art. 7 C.proc.civ.

În opinia recurentei-pârâte, nelegalitatea deciziei recurate reiese şi din faptul ca instanţa de apel a depăşit limitele rolului activ, considerând că părţile şi instanţa de fond nu au fost în măsură să stabilească cadrul procesual corect, obligând astfel, prin decizia recurată, ca şi instanţa de fond să facă acelaşi lucru.

A subliniat că rolul activ al instanţei se exercită în limitele legii şi nu în afara acesteia, iar aplicarea acestui principiu nu trebuie să suplinească pasivitatea părţilor din proces şi nu poate să aducă atingere echilibrului procesual, egalităţii părţilor litigante şi nici să determine magistratul să abdice de la respectarea obligaţiei de a asigura o judecată imparțială în cauză.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că, din moment ce prima instanţa a pus în vedere părţii adverse să îşi precizeze acţiunea, în sensul indicării motivelor propriei acţiuni, precum şi a cadrului procesual, aceasta a manifestat rol activ în sensul aflării adevărului.

Afirmând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel nemotivând legalitatea invocării din oficiu a motivului de ordine publică.

A subliniat recurenta-pârâtă că nici în încheierea de şedinţă din data de 25.01.2024 şi nici în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu a motivat în niciun fel de ce a invocat motivul de ordine publică şi nici nu a arătat care sunt motivele ce au stat la baza acestei invocări ex officio, singura referinţă la invocarea motivului de ordine publică regăsindu-se în încheierea din data de 25.01.2024, prin care doar se menţionează faptul că se invoca un motiv de ordine publică prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C.proc.civ., menţiune reluată identic în considerentele deciziei recurate.

De asemenea, a apreciat că lipsa motivării curţii de apel face ca instanţa de control judiciar să nu poate exercita un control efectiv de legalitate asupra aspectelor reţinute sub acest aspect în decizia recurată şi, totodată, a precizat că lipsa existenţei unei motivări a fost ridicată şi în faţa instanţei de apel la termenul de judecată din data de 22.02.2024.

Ca atare, a considerat că decizia recurată nu îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Instanţa de apel nu a analizat în niciun moment apărările pe care le-a formulat, ci doar motivele susţinute de către partea adversă, şi, mai mult decât atât,  depăşindu-şi rolul activ, a făcut apărări în interesul recurentei-reclamante, invocând din oficiu aspecte ce nu au fost invocate de către parte.

Şi din această perspectivă, apreciază că decizia recurată nu îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., aspect ce impune admiterea recursului.

Printr-un alt motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, prin hotărârea dată a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2765 din data de 11.12.2003 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2003.

Altfel a arătat că, dacă domenialitatea publică este aceea care legitimează demersul instanţei de apel de a ieşi din pasivitate şi de a manifesta rol activ, atunci urmează a se reţine că instanţa de control judiciar a acţionat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2765 din data de 11.12.2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2003, prin care s-a statuat că: „Din adresele eliberate de Primăria Dobroieşti şi actele de proprietate ale părţilor coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă în mod indubitabil ca titlul de proprietate a cărui anulare o solicită reclamanţii priveşte alte suprafeţe de teren decât cele menţionate de reclamanţi în acţiune, terenul din titlul de proprietate se află în planul cadastral extravilan al comunei, este teren arabil şi nu face parte din domeniul public.”

Afirmând că autoritatea de lucru judecat priveşte inclusiv motivele cu valoare decizională, a subliniat că natura juridică a terenului deţinut a fost tranşată în litigiul anterior menţionat.

În raport cu aspectele ce rezultă din doctrină şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la efectele autorităţii de lucru judecat, a susţinut că, din moment ce instanţa de apel avea tranşat cu autoritate de lucru judecat, faptul că terenul ce face obiectul litigiului nu se află în domeniul public al statului, aspect pe care l-a invocat în întâmpinare, în opinia sa, este nelegală trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării de către prima instanţă a unei cauze de nulitate.

Criticând decizia recurată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 565 C.civ., ale art. 9 şi art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., precum şi ale art. 194 lit. d) şi e) C.proc.civ.

Printr-o primă critică subsumată acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 565 C.civ., nesocotind calitatea sa de proprietar tabular, conform dispoziţiilor legale şi încheierilor de carte funciară.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiilor legale din materia apărării dreptului de proprietate, mai precis pe cele ale art. 565 C.civ. care instituie regula ca, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate să se facă cu extrasul de carte funciară.

Precizează că, în  acest sens, a fost depus în faţa instanţei de fond extrasul de carte funciară nr. x din data de 21.09.2021, din care rezultă faptul că, încă din anul 2009, figurează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în str. X, dobândit prin cumpărare în temeiul contractului de vânzare nr. 1382/2009.

A mai susţinut şi că recurenta-reclamantă, care se pretinde proprietar asupra bunului, are sarcina probei dreptului pretins, iar recurenta-posesoare are o situaţie comodă, pur pasivă, de aşteptare, în favoarea acesteia operând o prezumţie relativă de proprietate, dedusă din simplul fapt al posesiei.

Cu alte cuvinte, în opinia recurentei-pârâte, pentru a justifica temeinicia acţiunii, partea adversă trebuia să facă dovada incidenţei unui mod de dobândire a proprietăţii în favoarea sa, dintre cele reglementate de art. 557 C.civ., o astfel de dovadă presupunând existenţa unui titlu de proprietate, înţeles ca act juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă în favoarea persoanei care îl invocă.

A subliniat că recurenta-reclamantă nu a probat calitatea sa de proprietar al bunului revendicat, ci mai mult, a recunoscut faptul că aceasta exercită doar un presupus drept de administrare asupra imobilului.

Prin urmare, a apreciat că instanţa de fond a motivat concis şi cuprinzător respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1382 din data de 3.06.2009 şi, în mod temeinic şi legal, a constatat că recurenta-reclamantă nu deţine un titlu valabil, fapt ce a condus la respingerea şi a capătului de cerere privitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca neîntemeiat, soluţia instanţei de apel fiind una nelegală, care ignoră apărările pe care le-a formulat şi evidenta motivare a instanţei de fond.

În  ceea ce priveşte legea aplicabilă dreptului tabular pe care l-a dobândit în temeiul contractului 1382, consideră că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, în raport cu istoricul prezentat de partea adversă, respectiv cu Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSR nr. 1618 din data de 15 iulie 1968 şi Decretul Prezidențial nr. 321 din data de 22 decembrie 1980 raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI din data de 12 decembrie 2005.

În acest sens, arată că, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.

A susţinut că, şi în ipoteza unei înscrieri fără cauză legitimă, art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede faptul că drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu buna-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani.

Prin urmare, a subliniat că, având în vedere natura imobilului-teren Insula Fundeni – proprietate privată –, inclusiv în ipoteza puţin probabilă în care titlul său de proprietate ar fi desfiinţat, dreptul său va rămâne valabil în temeiul uzucapiunii tabulare, astfel cum este reglementată de dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938.

A menţionat că figurează ca titular al dreptului de proprietate din anul 2009, deci de aproximativ 15 ani.

În opinia recurentei-pârâte, această concluzie rezultă în mod firesc şi sancţionează lipsa de diligentă a părţii adverse, care, deşi a susţinut că Insula Fundeni aparţine statului încă din perioada comunistă, a omis să facă opozabil dreptul său, deşi imobilul teren a avut deschisă carte funciară încă din anul 2002.

Ca atare, a apreciat că orice interpretare contrară ar conduce la o insecuritate juridică, în sensul că titularul dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară nu se va putea bucura de caracterul cert al dreptului dobândit pe calea înscrierii, iar terţii nu ar cunoaşte niciodată situaţia juridică exactă a imobilului.

Făcând referire şi la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 641 din data de 15 octombrie 2019 în legătură cu înscrierea imediată a dreptului de proprietate în cartea funciară, a susţinut că se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile legale aplicabile dreptului său tabular, acesta rămânând un drept valabil chiar şi în ipoteza desfiinţării titlului de proprietate în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, aspect încălcat de decizia atacată.

În dezvoltarea criticii prin care a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., a arătat că instanţa de apel nu putea trimite cauza spre rejudecare primei instanţe ca urmare a precizării de acţiune făcută oral de consilierul juridic al părţii adverse.

Astfel, a subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., instanţa de apel are posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe doar în ipoteza în care cel puţin una din părţi solicită aceasta, or, prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a solicitat, pe de o parte, admiterea apelului şi rejudecarea cauzei, iar, pe de altă parte, trimiterea spre rejudecare primei instanţe.

A arătat că, având în vedere că solicitarea este una contradictorie – aspect pe care l-a evidenţiat în cadrul întâmpinării din apel –, instanţa de apel a pus în vedere părţii adverse să precizeze care este solicitarea sa privind apelul, această precizare fiind făcută verbal de către consilierul juridic prezent la termenul din data de 11.1.2024, moment la care a precizat ca doreşte judecarea cauzei de către instanţa de apel.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că, în lipsa solicitării de trimitere a cauzei spre rejudecare de nicio parte, instanţa de apel nu avea posibilitatea legală de a dispune în acest sens.

A precizat că de altfel, chiar instanţa de apel a reţinut în considerente obligativitatea existenţei unei cereri prealabile din partea părţilor pentru a putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, însă, cu toate acestea, nu a menţionat în niciun moment faptul că nu exista nicio solicitare de trimitere a cauzei spre rejudecare din partea părţilor – aceasta fiind retrasă de către parte la primul termen de judecată când instanţa i-a pus în vedere să precizeze ce solicită de la instanţă.

Pentru ipoteza, pe care o consideră a fi eronată, în care s-ar considera că recurenta-reclamantă ar fi solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, a subliniat că această solicitare avea ca obiect introducerea în cauză a Statului Român (cerere respinsă de către prima instanţă) şi nu a foştilor proprietari.

Ca atare, a apreciat că instanţa în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C.proc.civ., a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în raport de un motiv invocat de aceasta ex officio.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat că instanţa a nesocotit prevederile art. 194 lit. d) şi e) C.proc.civ., în contextul în care partea adversă nu a formulat niciun probatoriu cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă se admite că nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, în speţă, acestea lipsesc cu desăvârşire.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a ignorat şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 194 lit. e) C.proc.civ., respectiv lipsa dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere al părţii adverse.

Recurenta-reclamantă a susţinut, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, că partea adversă nu a formulat niciodată vreun probatoriu cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1382, aspect pe care l-a subliniat în cadrul întâmpinării depuse la fond cât şi în cadrul întâmpinării depuse în apel.

Această chestiune a fost analizată şi de către prima instanţă care a reţinut că recurenta-reclamantă a susţinut că acest contract este lovit de nulitate absolută, însă, nu a produs nicio probă care să ateste temeinicia acestor susţineri, nu a probat şi nici nu a indicat care este motivul pretinsei nulităţi, iar sarcina probei revenea acesteia, conform dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ.

Ca atare, recurenta-pârâtă, a apreciat că, din moment ce acest capăt inform de cerere are un scop pur formal, nedovedit sub niciun aspect, în mod evident, instanţa de apel nu putea trimite cauza spre rejudecare pentru considerente ce nu pot fi analizate de către instanţă, cu atât mai mult cu cât introducerea în cauză a foştilor proprietari ar avea un caracter pur vexatoriu şi fără niciun scop efectiv pentru partea adversă.

Astfel, a susţinut că, în condiţiile unui capăt de cerere asupra căruia nu se poate pronunţa decât soluţia nulităţii lui, faţă de viciile formale care nu mai pot fi acoperite în al doilea ciclu procesual, se impune casarea hotărârilor atacate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În plus, a afirmat că argumentele expuse în vederea susţinerii cererii în revendicare nu pot fi considerate argumente inclusiv în vederea constatării nulităţii absolute a contractului nr. 1382, ţinând cont de finalitatea diferită a celor două cereri, precum şi de obiectul probei.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Pe cale de excepţie, în temeiul art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a invocat nulitatea recursului, afirmând, în esenţă, că motivele de casare au fost invocate doar formal, iar criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ.

Totodată, a susţinut, în raport cu dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii,  inadmisibilitatea motivului de recurs privind contestarea modalităţii prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a apreciat că recursul reclamantei este ambiguu în raport de petitul acestuia, întrucât partea adversă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea acţiunii, în condiţiile în care, în raport cu prevederile art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, în acest stadiu procesual nefiind în măsură să efectueze o analiză pe fond a cauzei.

Totodată, a solicitat să constate faptul că dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, reinvocate de către recurenta-reclamantă, au fost abrogate prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în data de 5 iulie 2019, astfel că, la data înregistrării acţiunii şi/sau a cererii de apel şi/sau a recursului, respectiv 28 decembrie 2020/10 iulie 2023/24 aprilie 2024, aceste texte legale nu mai erau în vigoare şi nu mai pot reprezenta temei juridic pentru o parte din susţinerile părţii adverse.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut inadmisibilitatea /completarea, direct în recurs, a cererii de chemare în judecată cu apărarea dreptului de administrare al recurentei-reclamante pe calea acţiunii confesorii.

Astfel, a arătat că partea adversă nu a invocat, nici în faţa tribunalului şi nici în faţa instanţei de apel, ca temei de fapt sau de drept, apărarea dreptului de administrare prin exercitarea unei acţiuni confesorii, ci a susţinut că a formulat o acţiune în revendicare.

Ca atare, a apreciat că un capăt de cerere vizând o acţiune confesorie, susţinut pentru prima dată în faza procesuală a recursului, este inadmisibil, conform art. 494 coroborat cu art. 478 alin. (3) raportat la art. 204 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare a solicitat respingerea ca inadmisibilă a apărării recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a acţiunii confesorii.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de fond a dispus în mod legal respingerea cererii de introducere în cauză a Statului Român, iar solicitarea părţii adverse de casare a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi judecarea acesteia şi cu Statul Român, în calitate de presupus proprietar al imobilului, este inadmisibilă.

Sub acest aspect, a arătat că, în ipoteza în care instanţa de recurs ar admite recursul reclamantei şi ar casa hotărârea recurată, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de apel nu l-ar putea introduce în cauză pe Statul Român, având în vedere limitările clare prevăzute de art. 478 alin. (3) C.proc.civ.

Totodată, în măsura în care s-ar considera că recurenta-reclamantă ar putea să supună analizei controlului judiciar o asemenea cerere, a solicitat să se constate că aceasta este inadmisibilă în raport de obiectul prezentei cauze – revendicare imobiliară.

A susţinut şi că, astfel cum a fost formulată, cererea de intervenţie forţată nu ar putea fi interpretată a reprezentând un act efectuat de recurenta-reclamantă în favoarea Statului Român, cât scopul acesteia constă în opozabilitatea hotărârii ce urmează a fi pronunţată, inclusiv faţă de terţul intervenient.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamate, a arătat că art. 865 C.civ. face trimitere la Codul de procedură civilă, iar acesta nu prevede noţiunea de intervenient forţat în nume propriu. De altfel, a considerat că instanţa de control judiciar trebuie să aprecieze şi asupra calităţii procesuale active a recurentei-reclamante, în raport cu obiectul acţiunii, precum şi cu recunoaşterea expresă a acesteia cu privire la faptul că exercită exclusiv un presupus drept de administrare – în opinia sa, acţiunea în revendicare a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apreciind că hotărârea recurată este legală în raport cu criticile formulate de recurenta-reclamantă ce vizează delimitarea suprafeţei imobilului în litigiu şi domenialitatea imobilului teren, recurenta-pârâtă a arătat că între suprafaţa imobilului revendicat şi cea pentru care partea adversă pretinde un drept de administrare este o diferenţă de 3.481 m.p., iar acţiunea în revendicare nu poate fi făcută in abstracto, prin susţinerea simplului fapt că o insulă este menţionată într-o anexă a unei hotărâri de guvern.

De asemenea, a precizat că, în dosarul nr. x/2003, prin decizia civilă nr. 2765/2003 – irevocabilă –, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că terenul în discuţie nu face parte din domeniul public, iar această dezlegare, în opinia sa, se impune în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a apreciat şi că hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectele privind dovedirea proprietăţii şi a subliniat, contrar susţinerilor părţii adverse, că „legea” pe care aceasta îşi întemeiază acţiunea nu face dovada proprietăţii bunului, cu atât mai mult cu cât a dovedit faptul că, prin hotărâre judecătorească ce beneficiază de autoritate de lucru judecat, s-a constatat că bunul pe care îl deţine nu a fost în domeniul public al statului, iar, pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu face dovada calităţii de proprietar, invocând un presupus drept de administrare.

Ca atare, a susţinut că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu deţine un titlu valabil, aspect care a condus la respingerea acţiunii.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa a constatat în mod legal că dreptul tabular îi aparţine şi a menţionat că figurează ca titular al dreptului de proprietate din anul 2009.

Astfel, a susţinut că se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile legale aplicabile dreptului său tabular, acesta rămânând un drept valabil chiar şi în ipoteza desfiinţării titlului de proprietate în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

În opinia recurentei-pârâte, în speţă, în mod legal s-a constatat inexistenţa unui titlu valabil al statului şi, implicit, al recurentei-reclamante, precum şi lipsa probei domenialităţii publice.

A subliniat că nu poate face parte din domeniul public al statului un bun care a fost dobândit de acesta în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără un titlu valabil şi fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a legilor în vigoare, iar, în ceea ce priveşte existenţa dreptului, criteriul privind destinaţia bunurilor este subsecvent existenţei unui titlu al statului.

A apreciat că partea adversă nu îşi poate întemeia presupusul drept de proprietate pe dispoziţiile Decretului nr. 321/1980, precum şi că, având în vedere menţiunile specificate expres în actele aflate la dosar, susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia Insula Fundeni nu exista înainte de preluarea terenurilor de către stat, este falsă şi nu are niciun temei juridic sau de fapt care să o susţină.

De asemenea, recurenta-pârâtă a afirmat că în mod legal s-a constatat că inventarul centralizat, aprobat prin H.G. nr. 1045/2000 şi prin H.G. nr. 1705/2006, nu reprezintă titlu de proprietate şi a menţionat că, la momentul anului 2000, suprafaţa de teren revendicată fusese deja reconstituită conform Titlului de proprietate nr. 8572, încă din anul 1994.

În concluzie, a arătat că, având în vedere faptul că actele normative invocate în cauză nu pot reprezenta un titlu valabil de proprietate în favoarea Statului Român, precum şi faptul că toate acestea au fost emise după ce deja fusese reconstituit dreptul proprietarilor iniţiali ai Insulei Fundeni, instanţa de apel în mod legal şi temeinic a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulate de recurenta-reclamantă.

Prin urmare, a susţinut că decizia recurată este legală şi temeinică în ceea ce priveşte  capătul de cerere aferent revendicării imobiliare întrucât: nu s-a făcut dovada proprietăţii în materia acţiunii în revendicare; lipseşte un titlu valabil al statului care să ateste dreptul acestuia de proprietate asupra Insulei Fundeni, precum şi apartenenţa la domeniul public; inventarul centralizat, aprobat prin H.G. nr. 1045/2000 şi prin H.G. nr. 1705/2006, nu poate reprezenta un titlu valabil de proprietate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind rectificarea cărţii funciare, recurenta-pârâtă a apreciat că, dat fiind caracterul accesoriu al acestuia prin raportare la acţiunea în revendicare, în mod temeinic şi legal a fost la rândul său respins ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta B. S.R.L., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a reluat argumentele formulate în susţinerea propriului recurs şi a apreciat că sunt greşite afirmaţiile părţii adverse referitoare la o potenţială lipsă de interes, faţă de admiterea în parte a apelului.

Astfel, a subliniat că, în speţă, consecinţa admiterii acţiunii în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actelor de transfer a bunului imobil nu este întoarcerea acestuia în patrimoniul proprietarului anterior, ci întoarcerea bunului în patrimoniul public, cu lăsarea acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie publică, în condiţiile în care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute nu numai a actului de proprietate al părţii adverse, ci şi a tuturor actelor, inclusiv a titlului de proprietate originar.

Referitor la interesul său în raport cu constatarea nulităţii absolute a actelor de proprietate ale recurentei-pârâte şi a celorlalte acte subsecvente, a arătat că dreptul de administrare implică şi posesia asupra bunurilor, cu beneficiul uzului şi al uzufructului, dreptul de administrare nefiind nud.

De asemenea, a susţinut că sunt nefondate apărările prin care partea adversă a afirmat că statul nu deţine un titlu valabil, precum şi că nu a fost făcută dovada proprietăţii, iar decizia civilă nr. 2795/2003, de care înţelege să se folosească recurenta-pârâtă, nu poate avea o eventuală autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte o posibilă apartenenţă a Insulei Fundeni la domeniul public al U.A.T. Dobroieşti sau al municipiului Bucureşti, nicidecum cu privire la apartenenţa la domeniul public al statului.

Totodată, a apreciat că nu este relevant faptul că partea adversă deţine bunul de 15 ani, atât timp cât proprietatea publică este imprescriptibilă.

Cu privire la împrejurarea că instanţa de apel a admis în parte apelul şi a trimis cauza spre rejudecare, a arătat că trebuie reţinut faptul că, indiferent de susţinerile unei părţi, instanţa va aplica dispoziţiile legale şi nu voinţa părţii.

În cauză, nu au fost formulate răspunsuri la întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române” – Administraţia Bazinală de Apă A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât criticile formulate şi dezvoltate de recurentă în termen se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., nefiind prin urmare incidentă sancţiunea nulităţii.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

            1. Prin critica formulată în principal, recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 865 alin.2 lit.b) C.civ., prevederi cu privire la care pretinde că instanţele de fond le-au lăsat fără efect, prin refuzul de a-l introduce în proces pe titularul proprietăţii publice, respectiv Statul Român.

            Aceste critici sunt fondate.

            După cum rezultă din dispoziţiile art. 865 C.civ., a cărui denumire marginală este apărarea proprietăţii publice,

(1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.

(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:

a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;

b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile art. 865 alin.2 lit.b) C.proc.civ. nu pot fi interpretate în sensul că se aplică doar atunci când titularul dreptului corespunzător proprietăţii publice – în speţă, titularul dreptului de administrare – are calitatea de pârât, ipoteză în care poate formula cerere de arătare a titularului dreptului.

În lipsa oricărei distincţii cuprinse în textul de lege menţionat, se impune interpretarea potrivit căreia obligaţia de a-l introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică este incidentă şi atunci când titularul dreptului de administrare are calitatea de a reclamant, precum în cauza de faţă.

Desigur, în acest din urmă caz, trebuie lămurit ce înseamnă sintagma „în condiţiile Codului de procedură civilă”, având în vedere că pentru situaţia în care titularul dreptului de administrare formulează o acţiune în revendicarea bunului despre care afirmă că ar constitui obiect al dreptului de proprietate publică şi solicită introducerea în cauză a titularului acestui drept nu există o reglementare procesual-civilă care să fie întrutotul aplicabilă, din perspectiva atragerii acestuia în proces.

A interpreta că, în această situaţie, dispoziţiile art. 68 C.proc.civ. nu se aplică, întrucât titularul dreptului de proprietate publică nu pretinde, prin ipoteză, acelaşi drept ca titularul dreptului de administrare, cu consecinţa inadmisibilităţii introducerii în cauză a titularului dreptului de proprietate publică, lasă fără efecte dispoziţiile art. 865 alin.2 lit.b) C.civ. Or, potrivit unei metode de interpretare general acceptate, atunci când un text de lege este primitor de două înţelesuri, urmează a fi interpretat în sensul în care se aplică, iar nu în sensul în care nu se aplică.

Prin urmare, astfel cum în mod corect a învederat şi recurenta-reclamantă, în această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 5 alin.2 C.proc.civ., potrivit cu care niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. De asemenea, potrivit art. 5 alin.3 C.proc.civ., în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.

Dispoziţiile art. 68 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 5 alin.3 C.proc.civ., respectiv ale art. 865 alin.2 lit.b) C.civ., trebuie interpretate în sensul că titularul dreptului de administrare care formulează o acţiune în realizarea dreptului de proprietate publică (precum revendicarea) ori a unui drept corespunzător proprietăţii publice (precum acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de administrare) este obligat să ceară instanţei introducerea în cauză a titularului dreptului de proprietate publică, iar acesta urmează a fi introdus în cauză în calitate de reclamant, întrucât poate pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca cele deduse judecăţii de reclamant.

În situaţia dedusă judecăţii, împrejurarea că Statul Român poate pretinde acelaşi drept ca cel dedus judecăţii prin cererea principală rezultă chiar din împrejurarea că s-a formulat o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C.civ., prin care instanţa a fost învestită cu apărarea a însuşi dreptului de proprietate publică.

În urma aplicării dispoziţiilor art. 68 C.proc.civ., Statul Român va dobândi calitatea de reclamant (survenit), iar hotărârea va produce efecte şi în privinţa sa, astfel cum dispune art. 70 C.proc.civ. În aceste coordonate, nu mai este necesară – desigur nici prohibită – formularea unei cereri de intervenţie voluntară principală, având în vedere că, în ipoteza în care s-ar constata caracterul întemeiat al acţiunii în revendicare, aceasta ar putea fi admisă în folosul reclamantului introdus forţat în cauză.

Sunt întemeiate criticile prin care recurenta-reclamantă învederează strânsa legătură dintre dreptul de proprietate publică, pe de-o parte, şi dreptul de administrare propriu, pe de altă parte. Astfel, potrivit art. 866 alin.2 C.civ., dreptul de administrare este un drept real corespunzător proprietăţii publice, iar pe de altă parte, prerogativele folosinţei şi dispoziţiei la care se referă art. 868 alin.2 C.civ. sunt reglementate de actul de constituire a dreptului de administrare. De asemenea, în condiţiile art. 869 C.civ., dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit. Din acest text de lege rezultă legătura indisolubilă între pretinsul drept de proprietate publică invocat prin cererea dedusă judecăţii şi dreptul de administrare prin care reclamanta iniţială îşi justifică interesul de a acţiona. Astfel, în măsura în care, în cadrul judecăţii pe fondul cauzei, s-ar constata că bunul revendicat nu face obiectul dreptului de proprietate publică, fiind dimpotrivă reconstituit în mod legal persoanelor fizice îndreptăţite, autoarele recurentei-pârâte, în mod logic necesar s-ar reţine şi inexistenţa dreptului de administrare, care nu poate ființa de sine stătător, în lipsa apartenenței bunului la domeniul public.

În temeiul art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., constatându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept procesual de către tribunal, precum şi de către instanţa de apel, care a confirmat sentinţa apelată sub aspectul discutat, va fi dispusă casarea deciziei recurate, în condiţiile art. 497 C.proc.civ.

De vreme ce motivul care a determinat casarea o constituie greşita respingere a cererii de introducere în cauză a titularului dreptului de proprietate publică, urmează ca, rejudecând apelul, să fie anulată în tot sentinţa apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe, nu doar în ceea ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare care constituie titlul recurentei-pârâte, ci şi în privinţa capătului de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, care a fost soluţionat în mod eronat.

În această privinţă, trebuie observat că nu este posibilă complinirea cadrului procesual subiectiv în etapa apelului, după cum rezultă din prevederile art. 478 alin.3 C.proc.civ., introducerea forţată în proces a Statului Român, ca titular al dreptului (afirmat) de proprietate publică neputând fi dispusă decât în faţa primei instanţe.

Ca atare, într-o atare situaţie, se impune aplicarea extensivă a dispoziţiilor art. 480 alin.3 C.proc.civ., care îşi găsesc aplicarea pentru identitate de raţiune, respectiv în considerarea nesoluționării cererii de intervenţie forţată a cărei admisibilitate rezultă din art. 865 alin.2 lit.b) C.civ., cu referire la art. 68 C.proc.civ. Nu are, prin urmare, importanţă dacă apelanta-reclamantă a solicitat ori nu trimiterea spre rejudecare primei instanţe în faţa instanţei de apel, întrucât complinirea cadrului procesual nu poate fi dispusă decât în faţa primei instanţe, care a respins în mod nelegal cererea formulată în acest scop. În această situaţie, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi cerut doar evocarea fondului, trimiterea spre rejudecare se impune cu necesitate. Devine astfel de prisos analiza criticilor formulate de recurenta-pârâtă în privinţa condiţiei ca partea interesată să solicite trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că în circumstanţele de faţă, nu este posibilă evocarea fondului în apel şi remedierea erorii procedurale comise în privinţa cererii de introducere în cauză a titularului dreptului de proprietate publică.

 Va fi prin urmare trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe, care urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 41 şi ale art. 501 alin.1 C.proc.civ.

2. Este fondat şi recursul declarat de pârâta B. S.R.L., însă numai în limitele şi pentru considerentele care urmează.

La termenul de dezbateri din 22.02.2024, după repunerea cauzei pe rol, instanţa de apel a invocat din oficiu motivul de ordine publică referitor la nemotivarea sentinţei apelate în ceea ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute şi la ignorarea unui caz de coparticipare procesuală obligatorie (necesară), care impunea, în aprecierea instanţei de apel, ca prima instanţă să facă aplicarea art. 78 alin.2 C.proc.civ. şi să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a celeilalte părţi la contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat a fi constatată.

În esenţă, prin recursul declarat, pârâta susţine că incidenţa art. 78 C.proc.civ. nu constituie un motiv de ordine publică în apel, fiind vorba despre încălcarea unei norme imperative de ordine privată (art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.), precum şi că instanţa de apel nu a motivat calificarea motivului invocat din oficiu ca fiind de ordine publică (art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ.).

Înalta Curte reţine că ambele critici formulate se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât pct. 6 al aceluiaşi articol se referă la nemotivarea deciziei instanţei, iar nu la nemotivarea unei chestiuni puse în discuţie din oficiu.

Critica formulată de recurenta-pârâtă este fondată.

Potrivit art. 78 alin.2 C.proc.civ., în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

Acest text de lege este incident în cazurile de coparticipare procesuală obligatorie ori necesară, când natura raportului juridic impune – nu doar recomandă ori face util – ca la proces să participe toate părţile respectivului raport juridic. Se admite, iar recurenta nu a contestat această chestiune, că un astfel de caz de coparticipare procesuală obligatorie sau necesară există în situaţia în care se cere anularea unui contract, ipoteză în care toate părţile contractului trebuie să fie parte în proces, pentru ca chestiunea validităţii contractului să fie rezolvată cu putere obligatorie pentru toate părţile contractante.

În cauză, art. 78 alin.2 C.proc.civ. este aplicabil, întrucât al doilea capăt principal de cerere are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului autentificat sub nr. 1382/3.06.2009, iar în cauză nu a fost atras în proces cel care a vândut recurentei-pârâte imobilul care formează obiectul cauzei, numitul C. În cauză nu s-a discutat şi nu s-a analizat în ce măsură coparticiparea procesuală obligatorie s-ar fi extins şi asupra celorlalte părţi contractante.  Ca urmare, tribunalul ar fi trebuit, în mod legal, să pună în discuţie incidenţa art. 78 alin.2 C.proc.civ. în ceea ce-l priveşte pe C. şi să procedeze ulterior conform distincţiilor textului de lege invocat în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, în funcţie de manifestarea de voinţă a părţilor litigante.

În lipsa aplicării acestui text în faţa primei instanţe, Curtea de Apel a invocat incidenţa art. 78 alin.2 C.proc.civ. ca un motiv de ordine publică, în temeiul căruia a admis apelul reclamantei (găsit în rest nefondat) şi a anulat în parte sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motivând că nu se poate dispune completarea cadrului procesual decât în faţa primei instanţe.

Recurenta susţine cu temei că incidenţa art. 78 alin.2 C.proc.civ. nu constituie un motiv de ordine publică, în sensul art. 479 alin.1 C.proc.civ.

Potrivit acestui text de lege, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

În ceea ce priveşte noţiunea de motive de ordine publică, sunt motive de ordine publică în sensul acestei dispoziții legale încălcarea unor principii fundamen­tale ale procesului civil, respectiv neregularitățile procedurale sancționate cu nulitatea abso­lută a actului de procedură, precum și încălcarea unor norme de drept material de ordine publică (cum ar fi invocarea din oficiu a nulității absolute a unui act juridic pe care una dintre părți își întemeiază pretențiile ori, după caz, apărările). Prin invocarea motivelor de ordine publică, instanţa de apel nu se transformă în apărătoarea părţii, cum fără temei pretinde recurenta, ci dă expresie principiului legalităţii procesului civil, precum şi exigenţelor ordinii de drept.

După cum în mod întemeiat a învederat însă recurenta, nu orice încălcare a unei norme imperative în faţa primei instanţe poate constitui motiv de ordine publică în apel, ci doar a unei norme imperative de ordine publică, respectiv a unei norme edictate cu precădere pentru ocrotirea unui interes general. În plus, rezultă din voinţa legiuitorului că unele chestiuni care sunt de ordine publică în faţa primei instanţe nu îşi mai păstrează acest caracter în apel, întrucât neregularităţile respective nu pot fi invocate direct în apel (cum ar fi perimarea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 420 alin.3 C.proc.civ., ori lipsa dovezii calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe, potrivit art. 82 alin.2 C.proc.civ.).

Neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 78 alin.2 C.proc.civ. nu constituie o chestiune de ordine publică, aptă a fi invocată cu acest titlu din oficiu de către instanţa de apel, în temeiul art. 479 alin.1 teza a II-a C.proc.civ. În această privinţă, s-a arătat în mod întemeiat prin recursul declarat că norma încălcată de către prima instanţă ocroteşte cu precădere un interes privat, respectiv interesul părţii a cărei introducere în proces a fost omisă în mod nelegal. Această persoană ar putea fi prejudiciată prin pronunţarea unei hotărâri cu privire la raportul juridic la care este parte, fără a fi în măsură să formuleze apărări şi să solicite administrarea de probe.

 Având însă în vedere gravitatea consecinţelor decurgând din nerespectarea dreptului la apărare într-o atare ipoteză, legea de procedură creează un remediu adecvat, arătând că hotărârea pronunţată în aceste condiţii nu îi este opozabilă persoanei a cărei chemare în judecată a fost omisă, în acest sens fiind de altfel dispoziţiile art. 435 alin.2 C.proc.civ.  Nu este necesar să se decidă în contextul cauzei de faţă dacă inopozabilitatea lipseşte hotărârea ce ar fi pronunţată inclusiv de efecte probatorii faţă de cel care nu a fost chemat în proces, deşi o atare chemare în judecată ar fi fost necesară, un sprijin pentru dezlegarea acestei chestiuni putându-l oferi analogia cu dispoziţiile art. 643 alin.2 teza finală C.civ., astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Casaţie (decizia nr. 18/2020 a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept).

Este suficient să se constate că interesul ocrotit prin norma încălcată de către prima instanţă este cu precădere unul privat, respectiv cel al părţii (raportului juridic) neintroduse în cauză, această persoană putându-se de altfel apăra faţă de efectele unei hotărâri pronunţate în aceste condiţii în coordonatele expuse în paragraful precedent.

Rezultă prin urmare că instanţa de apel nu putea invoca această chestiune ca motiv de ordine publică, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., ceea ce determină admiterea recursului şi casarea deciziei inclusiv în considerarea celor ce preced. Nu se mai impune, în acest context, examinarea distinctă a criticilor referitoare la nemotivarea invocării chestiunii respective ca motiv de ordine publică, fiind suficient să se constate că părţile au fost în măsură să pună concluzii asupra chestiunii invocate de instanţă din oficiu, măsură ale cărei raţiuni au fost înţelese de reprezentanţii părţilor şi, după caz, aprobate ori combătute, în funcţie de interesul fiecărei părţi litigante.

Având însă în vedere că trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe s-a impus în considerarea motivelor pentru care a fost admis recursul reclamantei, urmează ca, în condiţiile legii şi dacă apreciază incidentă norma evocată, tribunalul să pună în discuţia părţilor incidenţa art. 78 alin.2 C.proc.civ. Cu alte cuvinte, este real că apelul reclamantei nu putea fi admis pentru această chestiune, însă din considerentele Înaltei Curţi asupra recursului reclamantei rezultă că motivele invocate de această parte în termen erau fondate, ceea ce a impus, oricum, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. În aceste coordonate, cu ocazia rejudecării, poate să fie reexaminată şi chestiunea pe care instanţa de apel a invocat-o în mod greşit din oficiu, nefiind vorba despre un motiv de ordine publică în apel, ci doar despre o chestiune imperativă în faţa primei instanţe.

3. În ceea ce priveşte rejudecarea capetelor de cerere având ca obiect revendicarea, respectiv constatarea nulităţii absolute, recurenta a invocat o seamă de alte critici care nu pot fi primite de instanţa de recurs.

Astfel, s-a arătat că cererea de chemare în judecată nu îndeplineşte exigenţele art. 194 lit.d) şi e) C.proc.civ., nefiind indicate motivele de fapt şi de drept care justifică formularea fiecărui capăt de cerere, situaţie apreciată incidentă mai ales cu privire la cererea în nulitate, cu privire la care s-a arătat că nu este motivată deloc în drept, cererea respectivă fiind formulată pur formal, în opinia recurentei. Tot cu privire la această cerere s-a invocat lipsa interesului propriu, având în vedere că ipotetica anulare ar avea ca efect revenirea bunului în patrimoniul înstrăinătorului, iar nu în cel al recurentei-reclamante, respectiv al Statului.

Aceste susţineri nu sunt fondate.

Trebuie observat că cererea de chemare în judecată este fondată, în fapt, şi în drept, pe susţinerea potrivit căreia în perioada regimului comunist a fost amenajat lacul de acumulare Fundeni, în cuprinsul căruia ar fi fost amenajată o insulă artificială; s-a susţinut că aceasta nu este identică cu întinderea de pământ naturală care preexista, întrucât aceasta ar fi fost acoperită cu ocazia apariţiei lacului de acumulare, ci constituie o insulă amenajată artificial pentru scopuri tehnologice (de dragare a lacului de acumulare).

S-a susţinut că acest lac de acumulare, dar şi insula care reprezintă imobilul revendicat în cauză sunt obiect al proprietăţii publice, ceea ce rezultă, în susţinerea reclamantei, din dispoziţiile art. 136 din Constituţie, art. 5 alin.1 din Legea nr. 18/1991 (în forma republicată în anul 1998), art. 3 alin.2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 3 alin.1 şi 3 din Legea apelor nr. 107/1996.

S-a justificat în drept titlul de proprietate publică afirmat prin elementele de fapt şi de drept ce preced, respectiv dreptul de administrare prin dispoziţiile OUG nr. 107/2002 şi ale HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului (anexa nr. 12).

De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, au fost invocate dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997, care sancţionează cu nulitatea absolută actele de constituire ori de reconstituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public (...) al statului; s-au invocat totodată prevederile constituţionale şi legale care conferă caracter inalienabil domeniului public.

Chiar dacă cererea de chemare în judecată este formulată într-o manieră perfectibilă, din cele ce preced rezultă că reclamanta a motivat în mod suficient în fapt şi în drept ambele cereri principale formulate, atât pe cea în revendicare, cât şi pe cea în constatarea ori declararea nulităţii absolute.

Este limpede că, sub aspectul revendicării, se invocă apartenenţa bunului la domeniul public al Statului, iar sub aspectul nulităţii, se invocă nulitatea absolută a reconstituirii dreptului de proprietate, în temeiul legilor fondului funciar, precum şi a actelor de dispoziţie încheiate între persoane particulare asupra unui bun care aparţine domeniului public, fiind inalienabil.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa nu trebuie să se substituie reclamantului în ceea ce priveşte formularea unei cereri de chemare în judecată, incumbând reclamantului sarcina de a formula o pretenţie, respectiv de a motiva această pretenţie. Această observaţie principială este corectă, dar nu prezintă relevanţă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că cererile formulate sunt motivate, în coordonatele arătate, iar pe de altă parte, că aceste chestiuni ar fi putut, după caz, să fundamenteze o excepţie de nulitate a cererii de chemare în judecată, care nu a fost însă formulată în faţa instanţelor de fond.

Trebuie remarcată însă în cauză lipsa de preocupare a primei instanţe în ceea ce priveşte stabilirea corectă a limitelor învestirii sale, cu toate că, potrivit art. 22 alin.2 C.proc.civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Or, hotărârea pronunţată de prima instanţă nu corespunde acestor exigenţe, după cum nu respectă nici dispoziţiile art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., întrucât nu stabileşte o situaţie de fapt proprie, în urma analizării probelor administrate, ci se rezumă la redarea unor susţineri ale părţilor (deşi acestea au fost deja expuse în prima parte a sentinţei) şi formulează concluzia că nu s-ar fi făcut dovada existenţei titlului valabil al statului, fără a fi explicitată noţiunea juridică de „titlu” şi fără să fie analizate izvoarele posibile ale dreptului de proprietate (publică) în cauză, respectiv fără să fie primite, respectiv înlăturate argumentat susţinerile detaliate ale părţilor în această privinţă.

De asemenea, cu privire la cererea în nulitate, fără a lua în discuţie motivele de nulitate conturate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi fără a se solicita reclamantei eventuale lămuriri suplimentare, respectiv dezvoltări ale cererii introductive, tribunalul se rezumă la a aprecia, foarte succint, că reclamanta „nu probează şi nu indică care este motivul pretinsei nulităţi a acestor acte”, sintagmă din care rezultă că instanţa nu s-a considerat lămurită cu privire la motivul de nulitate invocat (căci nu a analizat niciun motiv). Or, în loc să solicite lămuriri ori chiar să anuleze cererea în nulitate pentru lipsa obiectului şi cauzei, mai apoi instanţa apreciază, în mod vădit contradictoriu, că nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate, cu toate că o atare aserţiune ar avea sens doar cu privire la un motiv de nulitate invocat şi identificat ca atare în prealabil. Altfel spus, instanţa nu putea reţine concomitent că nu s-a făcut dovada motivului de nulitate şi că nu este clar ce motiv de nulitate se invocă, o atare statuare relevând că lipseşte efectiv judecata.

În mod întemeiat a apreciat instanţa de apel că soluţia dată cererii în nulitate este astfel nemotivată, fiind lipsită de orice bază legală, chestiune care poate face obiectul invocării din oficiu, în coordonatele art. 479 alin.1 teza finală C.proc.civ. Nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, potrivit cu care aprecierile succinte ale instanţei sunt proporţionale cu motivele sumare invocate, căci dacă sunt nelămuriri cu privire la limitele învestirii, instanţa trebuie să ceară lămuririle necesare, potrivit art. 22 C.proc.civ.,  şi, dacă este cazul, să aplice sancţiunile prevăzute de lege (art. 200 C.proc.civ., iar dacă s-a depăşit etapa regularizării, art. 196 C.proc.civ.). Dacă însă se consideră legal învestită, instanţa nu poate să judece superficial cauza, fără stabilirea situaţiei de fapt şi fără un raţionament juridic adecvat, o atare carenţă a judecăţii fiind sancţionabilă cu nulitatea pentru nerespectarea exigenţelor rezultate din art. 425 alin.1 lit.b) C.proc.civ., respectiv din art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel a menţinut soluţia respingerii pe fond a acţiunii în revendicare, însă a motivat în sensul reţinerii lipsei calităţii procesuale active, arătând că reclamanta, care se pretinde titular al dreptului de administrare, nu este titularul dreptului de proprietate publică dedus judecăţii. Există aşadar o contradicţie între soluţia menţinută prin decizia recurată şi raţionamentul expus în cuprinsul acesteia.

În ceea ce priveşte cererea în revendicare, tribunalul a apreciat că reclamanta are calitate procesuală activă, motivând această apreciere prin raportare la existenţa interesului decurgând din dreptul de administrare propriu, pentru ca apoi să aprecieze, sumar, că acţiunea este nefondată, întrucât nu s-ar fi dovedit un titlu valabil, dar fără a fi administrate probe cu privire la situaţia factuală şi juridică a insulei revendicate – respectiv dacă aceasta este, astfel cum pretinde reclamanta, o insulă artificială edificată cu ocazia amenajării lacului de amenajare Fundeni, ori dacă este, cum pretinde pârâta, fosta insulă cu terenuri agricole proprietate privată înainte de 1948, respectiv proprietate cooperatistă în timpul regimului comunist.

Or, înainte de a se putea aprecia motivat cu privire la incidenţa actelor normative invocate de reclamantă, urmează a se stabili situaţia de fapt, precum şi situaţia juridică a terenului revendicat, solicitându-se toate evidenţele apreciate necesare (agricole, topo-cadastrale, hidrotehnice, fiscale ori chiar de carte funciară, în măsura în care există) şi dispunându-se, în caz de nevoie, efectuarea expertizelor tehnice necesare stabilirii împrejurărilor de fapt relevante.

Numai după lămurirea situaţiei juridice a terenurilor respective este posibil să se aprecieze, motivat, dacă bunul revendicat face parte din domeniul public şi, prin raportare la această constatare, să se aprecieze valabilitatea şi eficacitatea titlului opus de pârâtă, care trebuie evaluat inclusiv din perspectiva acţiunii în constatare a nulităţii absolute formulate, care se întemeiază de asemenea pe încălcarea regimului juridic al proprietăţii publice, motiv care ar contura, dacă ar fi real, o nevalabilitate a obiectului actului juridic respectiv.  În această privinţă, este nefondat motivul de recurs potrivit căruia acţiunea în nulitate ar fi lipsită de interes, întrucât cel care se pretinde proprietarul unui bun are interes să obţină declararea nulităţii şi înlăturarea aparenţei în favoarea altuia a existenţei unui titlu de proprietate asupra bunului său, în această materie fiind corectă aserţiunea că cel care are interes, are şi calitate să ceară constatarea nulităţii absolute (art. 1.247 alin.2 C.civ.).

Din această perspectivă, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa nu se poate rezuma la constatarea faptului că un contract exhibat de una dintre părţi, cu valenţele unui titlu de proprietate, nu a fost anulat, câtă vreme nulitatea este dedusă judecăţii chiar în litigiul de faţă, iar pe de altă parte, un act valabil inter partes poate fi ineficace sub aspect translativ, compararea titlurilor provenite de la autori diferiţi fiind necesară pentru a se stabili motivat care dintre acestea este mai bine caracterizat, conturând un drept preferabil al părţii respective.

Altfel spus, chiar dacă s-ar aprecia că este valabil contractul de vânzare-cumpărare exhibat de pârâtă ca titlu, această valabilitate nu exonerează instanţa care judecă cererea în revendicare să stabilească titlul preferabil şi să dea eficienţă regulilor din materia acţiunii în revendicare, acţiune care nu presupune în mod necesar şi anularea titlului mai slab caracterizat.

 În cadrul judecării acţiunii în revendicare, instanţa va soluţiona şi apărările formulate de pârâtă, reiterate în recurs, cu privire la incidenţa regulilor de carte funciară, respectiv de uzucapiune tabulară prevăzute de Decretul-Lege nr. 115/1938. În această privinţă, trebuie observat că, potrivit art. 77 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil. De asemenea, potrivit art. 79 din această lege, (1) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 58¹ din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile şi înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului.

Urmează aşadar ca prima instanţă să stabilească, în exercitarea rolului prevăzut de art. 22 alin.1 şi 2 C.proc.civ., legea aplicabilă efectelor înscrierii în cartea funciară a titlului de care se prevalează recurenta-pârâtă, posibila incidenţă ratione temporis a regulilor privitoare la uzucapiune (tabulară), toate acestea raportate la necesitatea prioritară de a stabili dacă bunul revendicat face sau nu parte din domeniul public, această constatare, precum şi incidenţa sau nu a regimului legal derogatoriu al proprietăţii publice, fiind relevantă şi pentru dezlegarea tuturor apărărilor formulate.

Cu ocazia rejudecării urmează a se avea în vedere, în primul rând, necesitatea introducerii în cauză a titularului dreptului de proprietate publică dedus judecăţii, respectiv Statul Român, potrivit considerentelor ce preced, expuse cu privire la recursul reclamantei, şi care nu vor mai fi reluate.

De asemenea, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 36 C.proc.civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Aşadar, pentru a avea calitate procesuală activă, reclamantul (iniţial ori survenit, în condiţiile art. 865 alin.2 lit.b) C.civ. şi ale art. 68 C.proc.civ.) nu trebuie să dovedească faptul că este proprietar, întrucât această chestiune priveşte însăşi existenţa dreptului pretins, fiind prin urmare o problemă referitoare la fondul cauzei, ci este suficient să afirme că este titularul dreptului pretins. În aceste coordonate, urmează a se verifica în ce măsură cel care se pretinde titularul dreptului de administrarea are calitatea de a sta în proces ca reclamant într-o acţiune în revendicare, scop în care urmează a se avea în vedere atât natura diferită a drepturilor de proprietate publică, respectiv de administrare, dar şi legătura indisolubilă dintre acestea (dreptul de administrare constituie, în materia proprietăţii publice, un drept similar unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată).

4. Înalta Curte reţine totodată caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 7 C.proc.civ., prin raportare la hotărârea anterioară a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă (dec.civ. nr. 2765/2003). În această privinţă, recurenta-pârâtă invocă statuarea cuprinsul în decizia amintită, potrivit căreia „Din adresele eliberate de Primăria Dobroieşti şi actele de proprietate ale părţilor coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă în mod indubitabil ca titlul de proprietate a cărui anulare o solicită reclamanţii priveşte alte suprafeţe de teren decât cele menţionate de reclamanţi în acţiune, terenul din titlul de proprietate se află în planul cadastral extravilan al comunei, este teren arabil şi nu face parte din domeniul public.”

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune identitate de părţi şi de chestiune litigioasă, condiţia esenţială a identităţii de părţi rezultând din interpretare sistematică a întregului articol 431, precum şi a art. 435 C.proc.civ. Astfel, este dintru început exclus ca o hotărâre să fie opusă cu valoare de autoritate (sau, în vechea terminologie juridică, putere) de lucru judecat unei persoane care nu a fost parte în respectivul proces, întrucât fundamentul autorităţii de lucru judecat îl constituie tocmai împrejurarea că părţile litigiului au fost în măsură să formuleze apărări, să propună şi să administreze probe, respectiv să exercite căile legale de atac. În aceste coordonate, hotărârea definitivă pronunţată produce efecte obligatorii şi se bucură de autoritate de lucru judecat, în ambele sale componente, chestiunile litigioase definitiv judecate neputând fi contrazise în alte judecăţi între aceleaşi părţi.

În cauză, condiţia identităţii de părţi nu este îndeplinită, întrucât reclamanta Administraţia Naţională „Apele Române” – Administraţia Bazinală de Apă A. nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea amintită, cum de altfel nu a fost parte nici Statul Român. Ca urmare, în privinţa acestora sunt incidente prevederile art. 435 alin.2 C.proc.civ., iar hotărârea pronunţată într-un litigiu urmat între ale părţi le poate fi opusă cu valoarea unui mijloc de probă, susceptibil însă de combatere prin raţionamente şi probe contrare.

5. În raport de cele ce preced, în temeiul art. 489 şi art. 497 C.proc.civ., a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de reclamantă, au fost admise recursurile, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate, prin care a fost anulată doar în parte sentinţa, numai cu privire la capătul de cerere având ca obiect declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, soluţia legală este a anulării integrale a sentinţei apelate, urmând ca pricina să fie trimisă spre rejudecare primei instanţe asupra ambelor capete de cerere.

Casarea este doar parţială, fiind menţinută astfel dispoziţia de trimitere spre rejudecare a capătului de cerere în nulitate absolută (dar pentru motive diferite de cele reţinute de instanţa de apel, respectiv cele expuse în cuprinsul deciziei de faţă).

Cu ocazia rejudecării în faţa primei instanţe, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 41 şi ale art. 501 C.proc.civ.