Acţiune având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de plată aferent deciziei de compensare. Incidenţa dispoziţiilor art. 107 şi ale art. 111 din Codul de procedură civilă. Competenţă teritorială
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti
Index alfabetic: obligaţie de a face
- decizie de compensare
- competenţă teritorială de ordine privată
Legea nr. 165/2013, art. 35
C.proc.civ., art. 107, art. 111, art. 116
Din interpretarea teleologică şi sistematică a reglementării cuprinse în art. 35 din Legea nr. 165/2013, reiese că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și ale art. 34 (emise de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii) sau, după caz, refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competenţa teritorială a instanţei civile se determină în funcţie de locul situării imobilului și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziţie referitoare la instanţa competentă teritorial.
Astfel, în privinţa acţiunii prin care se urmăreşte valorificarea deciziei de compensare prin emiterea titlului de plată, litigiu ce derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, în absența instituirii unor criterii de stabilire a instanţei competente teritorial, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1) C.proc.civ., precum şi cele ale art. 111 din acelaşi cod, ce reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 27 din 14 ianuarie 2025
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secția a V-a civilă la data de 25.09.2023, astfel cum a fost completată prin înscrisul depus la dosar la data de 08.04.2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 şi la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 28.403 lei începând cu data de 13.05.2021 (data emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.05.2021) şi până la emiterea titlului de plată şi, în subsidiar, obligarea pârâtelor să-i comunice deciziile de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 în original şi obligarea pârâtelor să-i comunice, atât deciziile de compensare, cât şi titlurile de plată aferente la domiciliul procesual indicat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 165/2013, normele metodologice de aplicare şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
I.2. Hotărârile care au generat conflictul
I.2.1 Prin sentinţa civilă nr. 774 din 11.06.2024, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a reţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 165/2013 (în vigoare din 31 mai 2019), potrivit cărora deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din respectiva lege pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află imobilul, având astfel în vedere că imobilul ce face obiectul dosarului administrativ se află în judeţul Vrancea.
I.2.2 Prin sentinţa civilă nr. 449 din 4.11.2024, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
În esenţă, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă a reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu se contestă validitatea deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021 sau nr. 40100/13.05.2021 emise de CNCI, ci se solicită valorificarea ultimei decizii de compensare precizate prin emiterea titlului de plată pentru suma de 28.403 lei.
Aşadar, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 31 din Legea nr. 165/2013, cererea reclamantei fiind întemeiată pe un fapt ulterior emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.03.2021, în prezent aceasta solicitând valorificarea deciziei precizate prin emiterea titlurilor de plată, în condiţiile textului de lege menţionat.
De asemenea, a mai reţinut că pentru valorificarea în numerar a punctelor menţionate în decizia de compensare, legiuitorul nu a înţeles să reglementeze norme speciale de competenţă, astfel încât în materie de competenţă teritorială sunt incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv prevederile art. 111 C.proc.civ., potrivit cărora cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor sau instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, a apreciat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze cauza, întrucât atât sediul pârâtelor, cât şi domiciliul reclamantei sunt în Bucureşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C.proc.civ., anume a declinărilor reciproce între Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă.
Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au apreciat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.
Astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 165/2013 (în vigoare din 31 mai 2019) şi a apreciat că este competentă teritorial să soluţioneze pricina instanţa în a cărei circumscripţie se află imobilul.
De cealaltă parte, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă a considerat că sunt incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 111 C.proc.civ., având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă valorificarea în numerar a punctelor menţionate în decizia de compensare, respectiv instanţa de la sediul pârâtului sau domiciliul reclamantei.
Înalta Curte constată că, în speţă, reclamanta a învestit Tribunalul București, Secția a V-a civilă, cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare nr. 39524/04.03.2021, respectiv nr. 40100/13.05.2021 şi la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 28.403 lei începând cu data de 13.05.2021 (data emiterii deciziei de compensare nr. 40100/13.05.2021) şi până la emiterea titlului de plată, demers judiciar întemeiat, în drept, pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 165/2013.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În procedura judecătorească, cuantumul despăgubirilor se va stabili prin raportare la grila notarială valabilă în anul anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. (11) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.
Din interpretarea teleologică şi sistematică a reglementării cuprinse în art. 35 din Legea nr. 165/2013, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 (emise de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii) sau, după caz, refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competenţa teritorială a instanţei civile se determină în funcţie locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziţie referitoare la instanţa competentă teritorial.
Or, în litigiul pendinte se observă că nu se contestă deciziile emise în temeiul art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul de emitere a acestor decizii în termenul legal, procedura de contestare fiind finalizată, ci se solicită obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziilor de compensare ce au fost emise. Rezultă, aşadar, că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.
Astfel, dat fiind faptul că prezentul litigiu este generat de o pretenţie de natură civilă, ce constă în revendicarea unui drept de proprietate privată (valorificarea în numerar a punctelor menţionate în deciziile de compensare), Înalta Curte apreciază că este un litigiu ce derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013.
În ceea ce priveşte soluţionarea unor astfel de litigii ce derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, intenţia legiuitorului a fost clară. Acesta, prin introducerea alin. (11) în cadrul dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 (alin. 11 a fost introdus prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018) a urmărit realizarea un regim unitar de soluţionare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea acestui act normativ. Or, în absența instituirii unor criterii de stabilire a instanţei civile competente teritorial să soluţioneze litigiile reglementate de dispoziţiile anterior menţionate (întrucât aceste dispoziţii nu cuprind menţiuni cu privire la instanţa competentă teritorial), în mod firesc devin aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, precum şi cele ale art. 111 C.proc.civ., potrivit cărora „cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului”.
Având în vedere că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantei, care, potrivit art. 116 din același Cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
În cauza de faţă, reclamanta a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, astfel că, prin alegerea făcută, în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107, art. 111 şi art. 116 C.proc.civ., se constată că aceasta a învestit în mod legal Tribunalul București, fiind stabilită în mod definitiv competența teritorială în favoarea acestei instanţe.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Notă: În acelaşi sens este şi decizia nr. 1620/2023 pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie