Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025
Asupra conflictului negativ, constată următoarele:
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la 16 octombrie 2023, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Râfov prin primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 30.179 RON, precum şi a penalităţilor calculate asupra debitului principal începând cu data de 5 octombrie 2024 şi până la data plăţii efective.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 4276 din 16 aprilie 2024, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă nu este guvernată de reguli speciale în materia competenţei teritoriale, iar prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Prin urmare, având în vedere că la data înregistrării cererii de chemare în judecată pârâta avea domiciliul în municipiul Bucureşti, raportat la prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată invocată prin întâmpinare.
Prin sentinţa nr. 15003 din 17 octombrie 2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploieşti, reţinând că, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii. În cauză, prin raportare la obiectul litigiului, întâmpinarea este obligatorie, iar potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi a invoca excepţii. Or, întâmpinarea a fost depusă de către pârâtă cu depăşirea termenului de 25 de zile instituit de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., iar verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu, potrivit art. 208 din acelaşi cod consecinţa nedepunerii în termen a întâmpinării atrăgând decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii.
Chiar dacă pârâta a formulat la data de 22 decembrie 2023 o cerere prin care a solicitat termen pentru angajare apărător şi formulare a întâmpinării, întrucât nu a fost depusă odată cu întâmpinarea şi o cerere de repunere în termenul de formulare al întâmpinării, observând şi că termenul pentru depunerea întâmpinării a fost depăşit cu mai mult de 3 luni după împlinirea termenului, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Sectorului 2, secţia civilă a suspendat din oficiu soluţionarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, fiind înregistrat pe rolul secţiei I civile la 2 decembrie 2024.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte constată că cele două instanţe aflate în conflict şi-au declinat reciproc competenţa, Judecătoria Ploieşti reţinând că excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată a fost în mod legal invocată prin întâmpinare de către pârâtă, precum şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în vreme ce Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a constatat că întâmpinarea prin care pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei sesizate a fost depusă peste termenul imperativ prevăzut de lege, astfel că, în cauză invocarea excepţiei s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte constată că prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii, vizând pretenţii, competenţa teritorială de soluţionare se stabileşte potrivit normelor de drept comun, potrivit art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului.
Or, acestea sunt norme de competenţă relativă, iar nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetentă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile reglementate, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.
În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:
"65. Drept urmare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate mai sus, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...)
67. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie."
Cu referire la posibilitatea instanţei în favoarea căreia se declină competenţa, de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei, tot prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că "trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă (par. 68)."
De asemenea, potrivit par. 72 din aceeaşi decizie de unificare a practicii judiciare "instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară."
Din examinarea actelor dosarului reiese că termenul pentru depunerea întâmpinării s-a împlinit la data de 30 decembrie 2023, prin raportare la data comunicării cererii de chemare în judecată pârâtei, la 4 decembrie 2023, iar întâmpinarea a fost formulată în cauză la 13 martie 2024. Deşi la data de 27 decembrie 2023, în interiorul termenului de formulare a întâmpinării, pârâta a înaintat prin e-mail o adresă prin care a solicitat acordarea unui termen pentru angajarea unui avocat în vederea depunerii întâmpinării, arătând că se află în imposibilitatea să realizeze acest lucru în interiorul termenului legal de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în judecată, prin întâmpinarea formulată la data de 13 martie 2024, pârâta nu a formulat cerere de repunere în termenul de a formula întâmpinarea şi nici nu a precizat motivele care au generat imposibilitatea complinirii obligaţiilor procesuale în interiorul termenului legal. Or, potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."
Astfel, simpla formulare a unei cereri de amânare a termenului pentru depunerea întâmpinării, în privinţa căreia instanţa nu s-a pronunţat, neavând, de altfel, nici cadrul procesual de a se pronunţa înainte de momentul primului termen de judecată, fără a se fi formulat o cerere de repunere în termen, conduce la concluzia că întâmpinarea prin care pârâta a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale s-a realizat cu depăşirea termenului legal, pârâta fiind decăzută, ca efect al dispoziţiilor art. 185 alin. (1) coroborat cu art. 201 alin. (1) teza finală C. proc. civ., să mai invoce excepţii relative, cum este cazul excepţiei necompetenţei teritoriale, de ordine privată.
Totodată, Înalta Curte reţine că în cauza dedusă judecăţii, prin raportare la obiectul acesteia, depunerea întâmpinării este obligatorie, astfel că partea nu era îndreptăţită să invoce la primul termen de judecată excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 130 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., ci prima teză.
Aşadar, având în vedere că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, precum şi faptul că pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinarea formulată în termen legal, fiind decăzută din dreptul de a mai invoca excepţii relative, observând de asemenea că instanţa nu putea invoca din oficiu această excepţie în considerarea naturii acesteia care este lăsată, potrivit voinţei legiuitorului, doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei, Înalta Curte constată că necompetenţa s-a acoperit definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată – în speţă Judecătoria Ploieşti, secţia civilă – a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost învestită, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competenţă sui-generis.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Ploieşti, este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.