Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Zărneşti, în data de 01.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se constate nulitatea absolută a înscrisului denumit "proces-verbal încheiat între părţi la data de 09.05.2017", în ceea ce priveşte suma de 55.000 euro, din care reclamanţii ar trebui să mai plătească suma de 25.000 euro, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 euro, achitată în baza procesului-verbal şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii şi cerere reconvenţională prin care au solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, acesta având conţinutul din procesul-verbal din 09.05.2017.
Reclamanţii-pârâţi au formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care au solicitat respingerea cererii, ca netemeinică.
Pe rolul aceleiaşi instanţe a fost înregistrată o altă cerere de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii D. şi C., prin care s-a solicitat radierea dreptului de ipotecă legală înscrisă în CF x Râşnov, ca urmare a achitării integrale a preţului convenit, cerere care a fost înregistrată sub nr. x/2017. Şi în acest dosar, pârâţii au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamanţilor A. şi B. la plata sumei de 25.000 euro, sumă datorată în baza procesului-verbal de renegociere şi fixare a preţului, încheiat la data de 09.05.2017.
Această cerere reconvenţională a fost disjunsă din dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Zărneşti, înregistrată sub nr. x/2018 al aceleiaşi instanţe, iar acest din urmă dosar a fost conexat la dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Zărneşti.
Prin sentinţa nr. 362/11.04.2019 a Judecătoriei Zărneşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Braşov.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov – secţia I civilă, în 28.05.2019, sub acelaşi număr de dosar.
În faţa Tribunalului Braşov, reclamanţii au formulat o precizare de acţiune în sensul că a fost completat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată cu dispoziţiile art. 1214 - art. 1215 C. civ.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov
Prin sentinţa nr. 96/S/16.07.2020, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit proces-verbal încheiat între părţi în data de 09.05.2017, a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor-pârâţi; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi C. şi D. în prezentul dosar, a respins cererea formulată de pârâţii-reclamanţi C. şi D., în contradictoriu cu A. în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Zărneşti, conexat la prezentul dosar; a obligat pârâţii C. şi D. să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 8630 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Braşov
Prin decizia nr. 1297/Ap/21.12.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei, a anulat sentinţa apelată, a reţinut cauza pentru judecarea fondului şi a acordat termen în acest sens.
Prin decizia nr. 199/Ap/24.02.2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi C. şi D., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A. şi B., în cauza care formează obiectul dosarului nr. x/2017, precum şi cererea reconvenţională formulată, în contradictoriu cu pârâtul A., în dosarul conexat nr. x/2018; a respins cererile reclamanţilor-pârâţi reconvenţionali A. şi B. privind obligarea pârâţilor-reclamanţi C. şi D., la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecăţii în primă instanţă; a respins cererile pârâţilor-reclamanţi C. şi D. privind obligarea reclamanţilor-pârâţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecăţii în primă instanţă, a respins cererile intimaţilor-apelanţi A. şi B. privind obligarea apelanţilor-intimaţi C. şi D. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia nr. 1336/15.06.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâţii D., C. împotriva deciziei nr. 1297/Ap din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă. Au fost admise recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâţii D., C. împotriva deciziei nr. 199/Ap din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă. A fost casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Al doilea ciclu procesual:
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia civilă, în data de 16.08.2022, sub nr. x/2017*.
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov
Prin decizia civilă nr. 1753/Ap/09.11.2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii reconvenienţi C. şi D.. A constatat nulitatea absolută a procesului-verbal încheiat între părţi la data de 09.05.2017. A repus părţile în situaţia anterioară încheierii procesului-verbal din 09.05.2017. A obligat pârâţii reconvenţionali C. şi D. la restituirea către reclamanţii A. şi B. a sumei de 29.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D. în prezentul dosar, ca neîntemeiată. A respins cererea formulată de reclamanţii C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul A., în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Zărneşti, conexat la prezentul dosar, ca neîntemeiată. A obligat pârâţii C. şi D. la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 8629,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluţionării cauzei în primă instanţă (6129,5 RON taxă judiciară de timbru şi 2500 RON onorariu avocat). A obligat intimaţii C. şi D. la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 9422,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluţionării căilor de atac.
6. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii D. şi C., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale depuse de aceştia, precum şi admiterea cererii depuse de aceştia în dosarul conexat nr. x/2018
În dezvoltarea motivului de casare circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit art. 14 alin. (3) din cod, părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, instanţa de judecată neputând decât să recalifice din punct de vedere juridic actele şi faptele deduse judecăţii (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fiind obligată să se pronunţe fără depăşirea limitelor investirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).
Recurenţii au susţinut că reclamanţii au dedus judecăţii împrejurarea că au plătit pârâţilor suma de 29.000 euro în cursul zilei de 9.05.2017, iar procesul-verbal în litigiu a fost încheiat "în noaptea de 8 spre 9.05.2017", chestiuni asupra cărora Curtea de Apel Braşov trebuia să se pronunţe.
Instanţa de apel a reţinut la fila x din hotărâre că "nu prezintă importanţă împrejurarea că aceste sume de bani au fost plătite pârâţilor anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017, întrucât ceea ce interesează din perspectiva dispoziţiilor art. 1254 C. civ. este ca plata să fie făcută în considerarea înţelegerii intervenite între părţi. Or, faptul consemnării în actul încheiat ulterior a împrejurării că din totalul sumei de 100.000 euro s-au achitat 75.000 euro confirmă că plata a fost făcută în baza înţelegerii consemnate în procesul-verbal. Nu are relevanţă că înscrisul ce consemnează înţelegerea părţilor a fost încheiat ulterior plăţii".
Astfel, recurenţii au arătat că instanţa de apel a depăşit limitele sesizării, în condiţiile în care reclamanţii au afirmat şi insistat că procesul-verbal în discuţie a fost încheiat anterior oricăror plăţi din suma totală de 29.000 euro, în timp ce instanţa de apel a reţinut că plata sumei de 29.000 euro a fost făcută anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017, însă în considerarea înţelegerii ce urma a fi consemnată în scris ulterior, prin procesul-verbal din 9.05.2017. În acest mod, instanţa de apel a pregătit toate condiţiile pentru aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară constatării nulităţii unui act juridic în temeiul căruia s-au executat diferite prestaţii.
Aşadar, instanţa de apel a denaturat starea de fapt propusă de reclamanţi ca reflectând adevărul, abdicând de la regulile de procedură invocate şi care au aptitudinea de a atrage sancţiunea nulităţii în cazul nerespectării lor.
Au mai arătat că hotărârea recurată le cauzează o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea ei, fiind evident că plata sumei de 29.000 euro s-a făcut anterior încheierii procesului-verbal din 9.05.2017 în temeiul unei alte înţelegeri decât cea consemnată în procesul-verbal din 9.05.2017, aspect ce reiese şi din declaraţia dată de B. în faţa organelor de cercetare penală.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a încălcat regulile de procedură referitoare la obiectul şi limitele sesizării, schimbând starea de fapt prezentată de reclamanţi şi nesocotind dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., potrivit cu care probele ar fi trebuit executate fiecare în parte şi toate în ansamblul lor.
Astfel, nu au fost analizate probele depuse chiar de reclamanţi, respectiv declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală, declaraţii care conţin mărturisirea extrajudiciară cu privire la cauza plăţii sumei de 29.000 euro, cauză care nu este reflectată de procesul-verbal din 9.05.2017, ci de o altă înţelegere anterioară, ce viza ridicarea ipotecii.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a conchis că părţile au avut o înţelegere verbală anterioară care a fost preluată ulterior, în scris, în clauzele procesului-verbal din 9.05.2017, în condiţiile în care nu a existat un asemenea negotium care să aibă reflectarea în instrumentum - procesul-verbal din 9.05.2019. Dimpotrivă, din declaraţia reclamantei B. rezultă că plata sumei de 29.000 euro a fost făcută pentru ca pârâta să ridice ipoteca asupra imobilului vândut, iar procesul-verbal din 9.05.2017 nu conţine nicio referire la ipotecă şi la chestiunea ridicării ei ca efect al plăţii sumei de 29.000 euro.
Prin urmare, dat fiind că hotărârea, în partea referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi este rezultatul încălcării regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, recurenţii au solicitat respingerea cererii reclamanţilor de a fi despăgubiţi cu suma de 29.000 euro.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au învederat că procesul-verbal din 9.05.2017 este nul pentru că nu este încheiat în formă autentică, pentru că modifică contractul de vânzare imobiliară autentificat sub nr. x/3.05.2017, iar potrivit principiului simetriei prevăzute de art. 1243 C. civ. trebuia să aibă aceeaşi formă juridică ca şi cea a contractului.
Cu toate acestea, un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, conform art. 1260 C. civ.
În acest sens, trebuie analizată intenţia juridică a părţilor din actul modificator al contractului de vânzare.
Contractul de vânzare autentificat sub nr. x/3.05.2017 are ca părţi pe C. şi D., în calitatea lor de proprietari ai imobilului din Râşnov, str. x şi vânzători ai acestui imobil, precum şi pe A., în calitate de cumpărător, părţile având capacitatea de a încheia un asemenea act.
Obiectul contractului este determinat, respectiv o vânzare, fiind determinate şi obligaţiile părţilor, vânzătorii se obligă să transmită proprietatea, iar cumpărătorul să plătească preţul.
Prin procesul-verbal din 9.05.2017, având natura unui act modificator al contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2017, sunt identificate părţile acestui contract de vânzare şi anume vânzătorii C. şi D. şi cumpărătorul A..
Prin decizia civilă nr. 1297/21.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că "împrejurarea că în cuprinsul actului încheiat între părţi nu se consemnează la plata cărei sume s-a obligat A. se poate rezolva apelând la dispoziţiile art. 1423 C. civ. referitoare la prezumţia de egalitate", iar prin hotărârea atacată cu prezentul recurs s-a reţinut ca unică cauză de nulitate a actului modificator lipsa formei autentice.
Cauza procesului-verbal din 9.05.2017 este prezumată până la proba contrară, potrivit art. 1239 alin. (3) C. civ., iar obiectul îl reprezintă modificarea unui contract de vânzare, acest proces-verbal fiind încheiat în temeiul principiului libertăţii contractuale, prevăzute de art. 1169 C. civ.
Or, niciuna din condiţiile de fond nu au fost puse în discuţie, ca nefiind valabile, instanţa de apel reţinând, în soluţia de respingere a cererii reconvenţionale a pârâţilor de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, că obiectul obligaţiei pârâţilor nu este determinat şi nici chiar determinabil, această argumentaţie fiind identică cu cea din decizia casată din primul ciclu procesual.
Aşadar, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1226 C. civ. când a analizat conţinutul explicit al procesului-verbal din 9.05.2017, care a modificat contractul de vânzare imobiliară autentificat sub nr. x/2017.
Din procesul-verbal rezultă că are calitatea de debitor A., iar nu C. şi D., care s-a obligat să plătească suma de 25.000 euro, obiectul obligaţiei acestuia fiind determinat, aşa cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat în decizia civilă nr. 1297/21.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov .
A. este debitorul obligaţiei de plată a preţului de 40.000 euro, executându-şi obligaţia la data încheierii contractului de vânzare, prin plata sumei de 10.000 euro, iar diferenţa de 30.000 euro urma să fie plătită până la 9.05.2017. Astfel, după data încheierii contractului de vânzare, avea calitatea de debitor doar A. pentru plata diferenţei de preţ.
În condiţiile în care acesta ştia la ce s-au obligat pârâţii prin contractul de vânzare, în condiţiile în care nu doar că nu a contestat conţinutul determinat al acestor obligaţii, dar le-a şi recunoscut, instanţa de apel nu putea să infirme această poziţie a reclamantului decât afectând puterea obligatorie a contractului, prevăzută de art. 1270 C. civ.
Deşi curtea de apel a reţinut că actul modificator intitulat proces-verbal şi încheiat la 9.05.2017 adiţionează atât contractul de vânzare imobiliară, cât şi contractul de cesiune, nu a distins între cele două arătând că nu se poate stabili dacă obligaţiile de reparare a acoperişului, a uşilor şi de transfer a monitorului de la camerele video este asumată în legătură cu vânzarea construcţiei sau în legătură cu convenţia de înstrăinare a părţilor sociale, aceste considerente fiind contradictorii şi lipsite de suport, încălcând principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ.
Curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi ale art. 1169 C. civ. atunci când a stabilit că nu poate fi determinată obligaţia asumată de pârâţi prin actul de modificare a contractului de vânzare imobiliară. Aceste obligaţii au fost consemnate expres în contractul de modificare şi acceptate ca atare de reclamantul A., cumpărătorul imobilului.
Astfel, sunt îndeplinite condiţiile unei promisiuni de contractare, respectiv de modificare a obligaţiilor asumate de părţi prin contractul de vânzare imobiliară în sensul că A. s-a obligat să plătească o diferenţă de preţ de 25.000 euro, iar recurenţii să repare acoperişul şi uşile imobilului şi să transfere monitorul de la camerele video.
Prin respingerea cererii reconvenţionale a pârâţilor, instanţa de apel a fost în eroare cu privire la noţiunea de contract, dispoziţiile art. 1279 C. civ. fiind incidente ori de câte ori părţile încheie o convenţie juridică, care conţine toate elementele de validitate de fond dar care nu poate produce efecte juridice pentru că lipseşte forma autentică a convenţiei.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit art. 1279 C. civ., reţinând la fila x din considerente expresia "la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii", însă această chestiune nu a făcut obiectul dezbaterilor, pârâţii au fost împiedicaţi de reclamanţi să-şi execute obligaţiile asumate deşi au făcut numeroase demersuri în acest sens.
Au mai arătat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1269, art. 1270 şi art. 1226 C. civ., atunci când instanţa de apel a reţinut că nu poate fi determinată obligaţia asumată de D. prin procesul-verbal din 9.05.2017 şi prin care se modifică contractul de cesiune de părţi sociale.
Prin procesul-verbal din 9.05.2017 de modificare a contractului de cesiune de părţi sociale, D. nu şi-a asumat nicio obligaţie, iar art. 1226 C. civ. face referire la "prestaţia la care se angajează debitorul".
Concluzionând, recurenţii au solicitat să se constate că şi soluţia dată cererii reconvenţionale este nelegală, impunându-se casarea hotărârii cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale. În ceea ce priveşte soluţia dată în dosarul conexat, care conţine cererea pârâţilor C. şi D. de a fi obligaţi reclamanţii la plata sumei de 25.000 euro la care s-au obligat prin procesul-verbal din 9.05.2017, recurenţii au susţinut că această soluţie se impune ca efect al admiterii cererii reconvenţionale şi ca efect al respingerii cererii de constatare a nulităţii procesului-verbal din 9.05.2017 ca act modificator al contractului de cesiune de părţi sociale.
7. Apărările formulate în cauză
În data de 05 aprilie 2023, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au transmis, prin poştă, întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În susţinerea excepţiei nulităţii, au arătat că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de lege, nefiind suficientă doar relatarea situaţiei de fapt a litigiului.
Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţi şi a excepţiei nulităţii, iar pe fond, admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
8. Procedura de filtru
Prin încheierea din 19 octombrie 2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, şi a admis în principiu recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1753/Ap din 09 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, la data de 14 februarie 2024, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Printr-o primă critică cricumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au pretins că, raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (3) şi la art. 22 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., instanţa de apel a denaturat situaţia de fapt propusă de reclamanţi, nesocotind regulile de procedură indicate referitoare la obiectul şi limitele sesizării, dar şi dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., care statuează în sensul că probele trebuie executate fiecare în parte şi toate în ansamblul lor. Astfel, recurenţii au criticat neanalizarea de către instanţa de apel a probelor propuse de reclamanţi, respectiv declaraţiile date de aceştia în faţa organelor de urmărire penală, declaraţii care conţin mărturisirea extrajudiciară cu privire la cauza plăţii sumei de 29.000 euro, care nu este reflectată în procesul-verbal din 09.05.2017, ci într-o altă înţelegere anterioară ce viza ridicarea ipotecii.
Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurenţi nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.
Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.
Împrejurarea că recurenţii au formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.
Astfel, deşi recurenţii au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., nu constituie veritabile critici de nelegalitate susţinerile în legătură cu modalitatea de administrare a probatoriului în faţa instanţelor fondului, mai exact cu privire la cauza plăţii sumei de 29.000 euro, care susţin recurenţii nu este reflectată în procesul-verbal a cărui anulare se cere, ci într-o înţelegere anterioară a părţilor.
Aceasta întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţele devolutive.
Aşadar, chestiunile vizând modalitatea în care instanţa de apel a administrat şi interpretat probatoriul dispus în cauză nu reprezintă chestiuni de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în prezenta fază procesuală, pentru că, în faţa instanţei de recurs, nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie ale hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, în acord cu exigenţele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Va fi însă analizată, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica privind încălcarea de către instanţa de apel a limitelor şi a obiectului sesizării, raportat la art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (3), art. 24 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.
Critica este nefondată.
Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor şi, corelativ, principiul disponibilităţii, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, (...), iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care le-ar putea parcurge.
În acelaşi context, art. 14 alin. (3) din cod stabileşte că părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
În consecinţă, instanţele judecătoreşti sunt obligate să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor formulate în cauză.
În acelaşi sens, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, fără ca dreptul instanţei de a califica o cerere să fie echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia de către reclamant.
În speţa dedusă judecăţii, situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, care nu poate fi reapreciată în recurs, relevă că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând să se constate nulitatea absolută a înscrisului denumit proces-verbal încheiat între părţi la data de 9.05.2017 în ce priveşte suma de 55.000 euro, din care reclamanţii ar trebui să mai plătească suma de 25.000 euro, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 euro achitată în baza acestui proces-verbal.
Potrivit menţiunilor consemnate în procesul-verbal a cărui anulare se solicită, reclamanţii au cumpărat de la pârâţi un imobil şi o activitate comercială în Râşnov, str. x, în valoare de 100.000 euro, din care au achitat prin virament bancar în contul pârâtei D. suma de 75.000 de euro, restul urmând să se achite prin comun acord, 5.000 de euro până la data de 25.06.2017, iar diferenţa de 20.000 de euro urmând a fi achitată din venitul lunar, la fiecare sfârşit de lună, începând cu luna iulie. Totodată, pârâţii s-au obligat să repare acoperişul imobilului şi uşile, respectiv să transfere monitorul de la camerele video, iar, în ceea ce priveşte activitatea comercială, în data de 14.05.2017, urmând a se efectua inventarul mărfurilor şi mijloacelor fixe.
Anterior încheierii procesului-verbal contestat, în data de 03.05.2017, pârâţii, în calitate de vânzători, au încheiat cu reclamantul A., în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărarare autentificat sub nr. x/03.05.2017, de BIN E., având ca obiect înstrăinarea imobilului situat în Râşnov, şos. x (rectificat ulterior ca fiind nr. administrativ 32), jud. Braşov, înscris în CF x Râşnov, la A1.1, nr. cad. x - spaţiu comercial, C2, casă, C3, construcţii anexă, terenul fiind proprietatea Statului Român, preţul stabilit fiind de 40.000 euro, din care 10.000 euro au fost achitaţi de reclamant prin virament, iar diferenţa de 30.000 euro urmând a fi plătită de către reclamant până în data de 09.05.2017, sub sancţiunea desfiinţării şi repunerii în situaţia anterioară, fără punere în întârziere ori altă formalitate şi fără restituirea sumei încasate; prin acelaşi contract, pârâţii s-au obligat ca, după primirea întregului preţ, să dea o declaraţie descărcătoare şi pentru radierea dreptului de ipotecă legală înscris în favoarea lor.
În paralel, în aceeaşi dată, între pârâta D., asociat unic al F. S.R.L., în calitate de cedentă, şi reclamanta B., în calitate de cesionară, s-a încheiat contractul de cesiune sub semnătură legalizată, conform încheierii nr. 74/03.05.2017 a B.I.N. E., prin care pârâta i-a cesionat reclamantei 3.514 părţi sociale (din totalul de 5020), preţul cesiunii fiind stabilit de părţi la suma de 5.000 euro, achitat anterior semnării contractului de cesiune, prin virament bancar.
În acest context factual, instanţa de apel, analizând motivul de nulitate invocat şi plecând de la premisa că procesul-verbal reprezintă o modificare a preţului contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.05.2017, a reţinut incidenţa art. 1243 şi art. 1244 C. civ., apreciind ca fiind întemeiată susţinerea reclamanţilor cu privire la nulitatea procesului-verbal din 09.05.2017. Pentru a admite acest demers procesual, instanţa de apel a reţinut că procesul-verbal are natura unui act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare şi, având în vedere principiul simetriei formelor juridice, a apreciat corect că este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.
Totodată, s-a reţinut că prin acelaşi proces-verbal s-a modificat şi preţul stabilit prin contractul de cesiune, însă cum legea nu impune pentru încheierea sa valabilă forma autentică, fiind un act consensual, instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiat motivul de nulitate absolută invocat de reclamanţi pentru lipsa formei autentice a procesului-verbal din 09.05.2017 cu referire la modificarea contractului de cesiune.
În continuare, rejudecând cauza pe fond, faţă de conţinutul deciziei de casare nr. 1336/15.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă şi reţinerile instanţei supreme care au determinat trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa a analizat chestiunea pusă în discuţia părţilor în sedinţa publică din 12 octombrie 2022, când le-a cerut părţilor să-şi exprime părerea cu privire la excepţia invocată de instanţa de apel, respectiv fiecare parte să precizeze punctul de vedere referitor la obiectul contractului şi la obiectul obligaţiei.
Astfel, instanţa de apel a analizat motivul de nulitate invocat din oficiu constând în lipsa obiectului obligaţiei pârâţilor cu referire doar la modificarea prin procesul-verbal în discuţie a contractului de cesiune părţi sociale şi a remarcat menţiunea în termeni generici cu privire la cumpărarea de către reclamanţi a activităţii comerciale, fără a se indica în concret dacă este vizată doar înstrăinarea anterioară a celor 3.514 părţi sociale (din totalul de 5020) sau dacă părţile au convenit şi asupra înstrăinării diferenţei de părţi sociale, respectiv din ce se compune această afacere comercială (dacă vizează sau nu şi spaţiile comerciale, marfa, mijloacele fixe).
În acest sens, întrucât prin contractul de cesiune părţile au convenit asupra cedării de către pârâţi reclamantei a 3514 părţi sociale din totalul de 5020, iar ulterior prin procesul-verbal contestat părţile au precizat în termeni generali că se vinde un imobil şi o activitate comercială, fără a individualiza ce cuprinde respectiva activitate comercială, în mod judicios instanţa de apel a apreciat că utilizarea acestor termeni dau naştere unei imposibilităţi de determinare a obiectului obligaţiei pârâţilor vânzători, neputându-se stabili care este contraprestaţia acestora corelativă celei a reclamanţilor de a achita suma de 55.000 euro, cu titlu de diferenţă preţ.
În consecinţă, raportat la art. 1226 alin. (2) C. civ. potrivit cu care obiectul obligaţiei trebuie să fie determinat sau determinabil şi licit, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiat motivul de nulitate constând în lipsa obiectului obligaţiei pârâţilor cu referire la procesul-verbal din data de 09.05.2017 prin care s-a modificat contractul de cesiune sub semnătură legalizată, conform încheierii nr. 74/3.05.2017 a BIN E..
Aceasta întrucât, pe baza probelor administrate, nu s-a putut stabili dacă obligaţia asumată de pârâţi prin procesul-verbal contestat, de reparare a acoperişului imobilului şi a uşilor, respectiv de transferare a monitorului de la camerele video, este asumată în legătură cu vânzarea construcţiei, fiind corelativă obligaţiei reclamantului A. de a achita o diferenţă de preţ pentru imobilul cumpărat, sau este în legătură cu convenţia de înstrăinare a părţilor sociale/activităţii comeriale, fiind corelativă obligaţiei reclamantei de a plăti o diferenţă de preţ pentru părţile sociale achiziţionate.
Prin urmare, formularea în termeni generali a procesului-verbal contestat referitoare la cumpărarea de către reclamanţi a activităţii comerciale, deşi prin contractul de cesiune anterior se menţionase clar numărul de părţi sociale care sunt cesionate din totalul de 5020, ridică probleme de determinare a obiectului obligaţiei asumate de pârâţi, mai ales că înşişi pârâţii au susţinut că încheierea procesului-verbal a fost determinată de renegocierea preţului şi stabilirea unor noi obligaţii în raport de noua dimensiune a pretenţiilor reclamanţilor de a evacua imobilul şi de a li se pune la dispoziţie stocul de marfă, mobilierul, furnizorii şi alte asemenea date ce ţin de secretul comercial.
În consecinţă, atât timp cât s-a convenit o modificare a preţului contractelor anterioare, dar şi a prestaţiilor asumate de fiecare dintre părţi, este evident că obiectul obligaţiei pârâţilor trebuia să fie indicat, determinat sau cel puţin determinabil, astfel cum impun prevederile art. 1226 alin. (2) C. civ., or procesul-verbal în cauză, arătând o insuficientă descriere a ceea ce însemnă în concret "activitate comercială", este clar că determină o imposibilitate de stabilire a obiectului obligaţiei asumate de vânzătorii pârâţi, ceea ce îndreptăţeşte concluzia instanţei de apel de reţinere a motivului de nulitate constând în lipsa obiectului prestaţiei pârâţilor, iar orice susţineri în sens contrar ale recurenţilor sunt nefondate.
Cât priveşte critica recurenţilor în sensul că prin decizia intermediară nr. 1297/Ap/21.12.2020 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în primul ciclu procesual, s-ar fi reţinut cu autoritate de lucru judecat că obiectul obligaţiei reclamanţilor este determinat şi că se poate apela la prezumţia de legalitate prevăzută de art. 1423 C. civ., Înalta Curte constată că prin decizia intermediară, definitivă prin respingerea recursului, s-a reţinut că "din perspectiva intimaţilor-apelanţi-reclamanţi A. şi B., obiectul obligaţiei acestora, conform contractului intitulat -proces-verbal- încheiat între părţile litigiului la data de 9.05.2017, apare ca fiind determinat şi constă în plata sumei de 25.000 euro, în mod eşalonat, respectiv 5.000 euro la data de 25.06.2017, iar restul la sfârşitul fiecărei luni, începând cu luna iulie. Împrejurarea că în cuprinsul actului încheiat între părţi nu se consemnează la plata cărei sume s-a obligat intimatul-apelant-reclamant A., se poate rezolva apelând la dispoziţiile art. 1423 C. civ. referitoare la prezumţia de egalitate."
Din aceste considerente rezultă cu evidenţă că ceea ce s-a reţinut prin hotărârea intermediară a fost caracterul aparent determinat al obligaţiei reclamanţilor, care se poate rezolva cu ajutorul dispoziţiilor ce reglementează prezumţia de egalitate, or, în rejudecare, instanţa de apel a invocat din oficiu lipsa obiectului obligaţiei pârâţilor, din cuprinsul procesului-verbal, care s-au angajat să vândă generic o activitate comercială, fără a indica din ce se compune aceasta, fiind în contradicţie cu ceea ce părţile conveniseră anterior prin contractul de cesiune.
Chiar dacă recurenţii susţin că argumentele instanţei de apel cu privire la obiectul obligaţiei pârâţilor sunt preluate din considerentele deciziei nr. 199/24.02.2021 a Curţii de Apel Braşov casată prin decizia nr. 1336/15.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, se reţine că decizia pronunţată în primul ciclu procesual a fost casată pentru contrarietatea existentă între considerente şi dispozitiv, iar nu pentru caracterul nelegal al argumentelor cu privire la lipsa obiectului obligaţiei pârâţilor din cuprinsul procesului-verbal contestat.
Prin urmare, sunt nefondate criticile privind autoritatea de lucru judecat şi cele referitoare la depăşirea de către instanţa de apel a limitelor învestirii instanţei, recurenţii formulând aceste critici din perspectiva invocării din oficiu de către instanţa de apel a excepţiei lipsei obligaţiei pârâţilor asumate prin procesul-verbal. Această excepţie a fost invocată din oficiu de către instanţa de apel şi în primul ciclu procesual, iar prin decizia de casare a fost analizată critica pârâţilor privind dreptul instanţei de a invoca din oficiu motive de ordine publică, reţinându-se că, urmare a anulării hotărârii primei instanţe cu reţinerea cauzei pentru judecarea fondului în întregime, instanţa de apel era liberă să înfăptuiască o judecată care să presupună inclusiv invocarea de motive de ordine publică (în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2), art. 389 şi 390 C. proc. civ., dar şi a art. 1247 alin. (3) C. civ.) vizând cauze suplimentare de nulitate absolută ale actului juridic contestat, nemaifiind ţinută de limitele impuse prin dispoziţiile legale invocate de pârâţi (art. 477 alin. (2), art. 479 alin. (1) şi art. 478 alin. (3) C. proc. civ.), care cârmuiesc strict judecata înfăptuită ca instanţă de apel.
Aşadar, întrucât instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei în fond ca urmare a desfiinţării hotărârii primei instanţe, este evident că era în măsură să invoce din oficiu motive de ordine publică, fără a se considera că au fost încălcate norme legale.
Analizând, în continuare, cererea de recurs se observă că circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a conchis că părţile au avut o înţelegere verbală anterioară preluată ulterior în clauzele procesului-verbal din 09.05.2017, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de repunere a părţilor în situaţia anterioară, respectiv că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că procesul-verbal modifică atât contractul de vânzare, cât şi contractul de cesiune, fără a distinge între cele două şi stabilind eronat, cu nesocotirea art. 1270 şi 1169 C. civ., că nu poate fi determinată obligaţia asumată de pârâta D. prin procesul-verbal din 09.05.2017.
Critica privind neprezentarea de către instanţa de apel a motivelor pentru care a apreciat că părţile au avut o înţelegere verbală anterioară preluată în procesul-verbal constatat este una de netemeinicie şi vizează aspecte relative la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, care nu pot fi contestate în recurs, dat fiind specificul acestei căi extraordinare de atac.
În ceea ce priveşte critica privind nemotivarea soluţiei de repunere a părţilor în situaţia anterioară se constată că aceasta este nefondată, motivarea acestui capăt de cerere fiind în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 1254 alin. (3) C. civ. rezultă că repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară încheierii contractului operează în ipoteza în care contractul în temeiul căruia au fost executate respectivele prestaţii a fost desfiinţat ca urmare a admiterii capătului principal de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, nulitate relativă, rezoluţiune, reziliere, etc. Or, în speţă, instanţa de apel a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal, astfel încât, ca o consecinţă a admiterii petitului principal de cerere, este evident că a soluţionat şi petitul accesoriu privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, nefiind necesară o motivare laborioasă pentru soluţionarea acestui capăt accesoriu care urmează soarta capătului principal.
Contrar argumentelor recurenţilor, instanţa de apel a motivat pe larg admiterea capătului accesoriu de cerere, arătând că alin. (3) al art. 1254 C. civ. consacră principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), ce este o consecinţă a principiului retroactivităţii şi un mijloc de asigurare a eficienţei practice a acestei sancţiuni de drept substanţial; astfel, a reţinut că reclamanţii au achitat pârâţilor suma de 29.000 euro, interesând ca plata să fie făcută în considerarea înţelegerii dintre părţi, fiind fără relevanţă că înscrisul ce consemnează înţelegerea părţilor, în temeiul căruia s-a achitat suma, a fost încheiat ulterior plăţii.
Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că procesul-verbal modifică atât contractul de vânzare, cât şi contractul de cesiune, fără a distinge între cele două şi stabilind eronat, cu nesocotirea art. 1270 şi 1169 C. civ., că nu poate fi determinată obligaţia asumată de pârâta D. prin procesul-verbal din 09.05.2017.
Această critică va fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie o pretinsă contradicţie a considerentelor deciziei recurate relativă la natura procesului-verbal de act modificator al contractului de vânzare şi al contractului de cesiune, dar şi o pretinsă încălcare a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 1270 C. civ., ce reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, respectiv în art. 1169 C. civ. privind libertatea de a contracta şi în art. 1226 C. civ. privind caracterul determinat sau cel puţin determinabil şi licit al prestaţiei debitorului. În acest sens, recurenţii au susţinut că nu se mai pune problema determinării prestaţiei la care s-a obligat A., aceasta fiind determinată prin efectul autorităţii de lucru judecat.
Pentru a răspunde criticii privind contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate în ceea ce priveşte natura procesului-verbal, este esenţial a se reţine că instanţa de apel a procedat la calificarea naturii juridice a procesului-verbal contestat ca fiind act adiţional sub semnătură privată la cele două convenţii din 03.05.2017, iar de aici a derivat nulitatea actului pentru lipsa formei autentice în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, dar şi nulitatea pentru lipsa obiectului prestaţiei pârâţilor în raport cu contractul de cesiune de părţi sociale.
Astfel, instanţa de apel a prezentat într-o manieră logică şi coerentă contextul în care a fost încheiat procesul-verbal din 09.05.2017, dar şi motivele pentru care a apreciat asupra nulităţii sale în raport cu cele două convenţii perfectate anterior, motiv pentru care critica este nefondată şi nu se poate reţine contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, acestea fiind în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că prin hotărârea atacată s-a reţinut ca unică cauză de nulitate a actului modificator (procesul-verbal) lipsa formei autentice, însă un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege conform art. 1260 C. civ.
Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, instanţa de apel a reţinut atât nulitatea actului pentru lipsa formei autentice, în raport cu contractul de vânzare-cumpărare, cât şi nulitatea pentru lipsa obiectului prestaţiei pârâţilor, în raport cu contractul de cesiune de părţi sociale, astfel că nu se poate reţine nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1260 C. civ. cu privire la conversiunea contractului nul.
Nefondată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1279 C. civ. ca urmare a respingerii cererii reconvenţionale formulate de recurenţii-pârâţi.
Recurenţii au formulat cerere reconvenţională având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract şi care să aibă conţinutul din procesul-verbal din 09.05.2017. În formularea cererii reconvenţionale, au plecat de la ipoteza incidenţei principiului conversiunii actului juridic, reglementat de art. 1260 C. civ., susţinând că procesul-verbal de modificare a preţului contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de cesiune, nul pentru lipsa formei autentice, valorează promisiune de contractare, respectiv de modificare a preţului vânzării.
Se cuvine reamintit că prin procesul-verbal s-a dispus majorarea atât a preţului imobilului din contractul de vânzare, cât şi a preţului din contractul de cesiune.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.05.2017, nu este incident art. 1279 alin. (3) C. civ. invocat de pârâţi, întrucât ceea ce urmăresc aceste părţi este revenirea asupra unui element esenţial al contractului, respectiv a preţului, sens în care corect s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reconvenţională sub acest aspect.
Referitor la contractul de cesiune sub semnătură legalizată nr. 74/03.05.2017, conversiunea actului juridic nu este posibilă, întrucât nu a fost îndeplinită condiţia ca toate cerinţele de validate de fond să se regăsească în contractul nul, în speţă neputând fi identificat obiectul obligaţiei la pârâţilor în calitate de vânzători.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor în sensul că debitor al obligaţiei este reclamantul A., iar nu pârâţii, fiind încălcate în opinia acestora dispoziţiile art. 1226 C. civ.. Raportat la situaţia de fapt, instanţa de apel a apreciat corect că obiectul obligaţiei pârâţilor din procesul-verbal contestat nu este determinat sau determinabil, ei având calitatea de debitori faţă de reclamanţi, aceasta fiind raţiunea pentru care au fost obligaţi la plata către reclamanţi a sumei de 29.000 euro, reprezentând suma remisă de reclamanţi în contul pârâţilor şi a cărei restituire au solicitat-o.
În consecinţă, faţă de cele ce precedă, dispoziţiile de drept material invocate de recurenţi, respectiv art. 1169, art. 1270, art. 1276, art. 1226 C. civ., nu au fost greşit aplicate ori interpretate de către instanţa de apel, astfel că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivelor de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod pprocedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea formulată de intimaţii-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, potrivit chitanţei nr. 22/03.04.2023, urmează a fi admisă, în parte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurenţilor-pârâţi la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON, reprezentând onorariu avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumă pe care o apreciază proporţională cu activitatea desfăşurată de avocat în etapa recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1753/Ap din 09 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimaţii-reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON, reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.