Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând daune morale.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. (art. 998, art. 999 din vechiul C. civ.
Prin întâmpinarea depusă la data de 24 februarie 2021 pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 56/25.01.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată
3. Decizia pronunţată în apel.
Împotriva sentinţei civile nr. 56/25.01.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti a declarat apel principal reclamantul şi apel incident pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 1653/A din data de 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. ca nefondat, a admis apelul incident declarat de apelantul-pârât B. şi pe cale de consecinţă a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.
II. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1653/A din data de 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs recurentul-reclamant A..
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 02 aprilie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).
1. Motivele de recurs
Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susţinut greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi cele ale O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.
Recurentul a criticat hotărârea recurată prin aceea că, în interpretarea Decretului nr. 167/1958, instanţa de apel a adăugat la lege depăşind graniţa interpretării spre cea a legiferării, adăugând actului normativ obligaţii şi sancţiuni pe care acesta nu le prevede, în timp ce instanţa de fond a reţinut, ca şi moment de începere a curgerii termenului de prescripţie, momentul pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 de devoalare a notei informative.
În concret, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a avut un raţionament bazat pe prezumţii nesusţinute normativ/probatoriu atunci când a concluzionat că există două momente de pornire a termenului de prescripţie, unul subiectiv ("cunoştea") şi unul obiectiv ("trebuia să cunoască") şi a dezvoltat, tot pe bază de presupuneri, o teorie a consecinţelor diferite a celor două momente în cazul incidenţei lor în prezentul litigiu. A considerat că instanţa de apel atunci când a definit sintagmă "trebuia să cunoască" a atribuit valenţe şi consecinţe pe care legiuitorul nu le-a prevăzut în Decretul nr. 167/1958, făcând o interpretare proprie a actului normativ, luând în mod nelegal locul legiuitorului.
În opinia sa raţionamentul instanţei de apel este eronat deoarece ambele borne de pornire a termenului de prescripţie sunt în egală măsură obiective şi subiective în condiţiile în care fie că ar cunoaşte, fie că ar trebui să cunoască pe vinovat şi faptă culpabilă, dar din moment ce nu le poate dovedi, persoana vătămată nu poate porni un litigiu şi nu poate fi sancţionat prin prescripţia unui drept la o acţiune care oricum i-ar fi respinsă pentru insuficienţa/lipsa probelor.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a depăşit cadrul normativ incident în cauză deoarece a instituit în sarcina vătămatului obligaţia de a face cercetări, de a întreprinde demersuri pe care actul normativ nu le prevede şi nici nu le impune. A considerat astfel că, instanţa de apel, a adăugat la lege atunci când a apreciat că sintagma "trebuia să cunoască" presupune neapărat, sub sancţiune, în sarcină vătămatului, obligaţia de a acţiona, de a fi diligent sau de a face ceva, orice.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că prin apariţia O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii s-a creat cadrul legal pentru ca orice persoană să acceseze propriul dosar existent în arhivele fostei Securităţi şi să ia cunoştinţă de actele aflate acolo, iar reclamantul nu a uzat de această posibilitate.
Recurentul-reclamant a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece O.U.G. nr. 24/2008 instituie un drept şi nu o obligaţie iar aceasta a transformat nelegal acest drept de acces la dosar într-o obligaţie aplicând recurentului o sancţiune de decădere din dreptul de a formula acţiunea, motivat de faptul că nu a înţeles să-şi acceseze propriul dosar deschis la Securitate şi să depună acţiunea în termenul de trei ani, începând cu anul 2008.
Faţă de aceste aspecte, recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate deoarece instanţa de apel a pretins ca obligaţie a celui vătămat, în afara cadrului legal, să acţioneze/cerceteze pe cont propriu, transformând un drept aflat la latitudinea decizională a titularului său într-o obligaţie neîndeplinită sancţionată ca atare de instanţă prin prescripţie.
Sub aspect procedural cât şi substanţial recurentul a invocat faptul că instanţa de apel avea obligaţia procedurală prevăzută de art. 14 alin. (5)-(6) C. proc. civ. de a pune în discuţia părţilor aspectele privând obligaţia recurentului de a consulta dosarul şi de a depune acţiunea în termenul de 3 ani de la publicarea O.U.G. nr. 24/2008, pentru a-i da posibilitatea reclamantului de a combate argumentativ şi probatoriu aspectul pus în discuţie.
Recurentul a mai susţinut şi faptul că din actele dosarului nu reiese nici măcar dacă acesta a consultat sau nu dosarul său de la Securitate şi nu reiese dacă, în cazul afirmativ al consultării dosarului, actele descoperite acolo ar fi justificat sau nu pornirea unei acţiuni împotriva pârâtului, la fel cum nu reiese dacă recurentul, chiar dacă ar fi apreciat suficienţa probatorie a acţiunii, totuşi nu a declanşat-o din motive obiective sau nu, motive pe care instanţa trebuia să le cunoască şi să aprecieze asupra lor în raport de circumstanţele concrete ale realităţii sociale, inclusiv normative, din perioada supusă judecăţii.
Recurentul a susţinut, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că deşi după anul 1989 instituţional, Securitatea dispăruse ca denumire, angajaţii/colaboratorii săi au continuat să presteze sub diverse alte structuri şi funcţii de decizie la cel mai înalt nivel, exemplul fiind pârâtul care s-a dovedit a fi colaborator al Securităţii, dar a ajuns preşedinte al României timp de 10 ani.
Recurentul-reclamant a arătat că frică acestuia pentru propria persoană şi a apropiaţilor săi, prezentă atât anterior cât şi ulterior anului 1989, nu poate fi ignorată şi nici înlăturată din ansamblul acelor motive obiective ce l-au împiedicat pe reclamant să acţioneze ulterior apariţiei O.U.G. nr. 24/2008. Recurentul a susţinut că această temere constantă în timp nu poate fi contestată în contextul în care toţi cei care au acţionat împotriva pârâtului au suportat diverse sancţiuni şi chiar instituţiile statului au acţionat civil împotriva pârâtului doar ulterior momentului în care acesta şi-a epuizat mandatele de preşedinte.
Recurentul a susţinut faptul că acesta nu putea, din punct de vedere obiectiv să declanşeze o acţiune împotriva pârâtului pentru simplu motiv că nu se afla în posesia unor probe suficiente pentru ca acesta să fie declarat vinovat.
Dovada de neînlăturat în acest sens o constituie chiar litigiul de faţă în care credinţa reclamantului că documentul devoalat în urma condamnării civile a pârâtului de către instanţa supremă, respectiv Nota informativă din 25.09.1989, constituie o dovadă suficientă admiterii acţiunii, a fost apreciată totuşi ca insuficientă de instanţa de fond prin prisma deciziei CCR nr. 672/2012 şi neanalizată de instanţa de apel.
Toate aceste aspecte se impuneau a fi puse în discuţia părţilor şi dezbătute în contradictoriu, instanţa de apel urmând să dispună asupra lor potrivit art. 14 alin. (5)-(6) C. proc. civ., text pe care instanţa de apel l-a încălcat.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate motivat de faptul că instanţa de apel a respins ca nefondat apelul său, ceea ce presupunea procedural, o analiză pe fond a acestuia.
Recurentul a arătat că rezultă chiar din considerentele deciziei că instanţa de apel a apreciat că admiterea apelului incident formulat de pârât face inutilă cercetarea pe fond şi a apelului reclamantului, astfel încât menţiunea din dispozitivul deciziei recurate este nelegală consfinţind o realitate juridică inexistentă în derularea litigiului în calea de atac a apelului, respectiv o analiză pe fond care nu există.
Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat ca instanţa de recurs să constate că (i) respingerea acţiunii în baza prescripţiei reprezintă o golire de conţinut şi de efecte a acelor norme legale menite să responsabilizeze pe foştii colaboratori/informatori ai Securităţii ca poliţie politică, (ii) instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de Decretul nr. 167/1958 şi cele ale O.U.G. nr. 24/2008, instanţa de apel reţinând aspect neprevăzute de actele normative evocate şi (iii) instanţa de apel a încălcat norme de procedură civilă, respectiv art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi art. 425 din acelaşi cod referitoare la conţinutul concordant al părţilor componente ale unei hotărâri judecătoreşti: practicaua, considerentele şi dispozitivul.
2. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a depus întâmpinare la data de 13 mai 2024 prin intermediul căreia a solicitat, în principal, anularea recursului ca sancţiune pentru nemotivarea şi neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.
În ceea priveşte nulitatea recursului, recurentul-pârât a susţinut faptul că motivarea recursului este lacunară şi artificială, criticându-se aspecte de netemeinicie a deciziei recurate.
S-a arătat că prin recurs nu s-a indicat în ce constă aplicarea greşită a normelor de drept material, care sunt normele de drept material sau de procedură încălcate de către instanţa de apel. De asemenea, recurentul-reclamant, prin recursul său a criticat aspecte legate de materialul probator precum momentul consultării dosarului, regimul politic din România după anul 1989, analizarea "fricii" recurentului, aspect politice, chestiuni care sunt incompatibile cu cale de atac a recursului, care trebuie să se rezume la critici de nelegalitate.
Aducerea unor critici de netemeinicie în calea de atac a recursului echivalează cu nemotivarea acestuia şi, în consecinţă, la nulitatea lui, instanţa de recurs neputând face o reevaluare a probelor, motiv pentru care intimatul-pârât a solicitat anularea recursului formulat în cauză.
Pe fondul recursului, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a susţinut că susţinerile recurentului potrivit cu care instanţa de apel ar fi adăugat la lege şi ar fi depăşit zona aplicativă şi interpretativă a normei sunt eronate şi lipsite de sens în contextul în care recurentul nu a indicat niciun text de lege material sau procesual care să fi fost încălcat de către instanţa de apel. C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului potrivit căreia ambele momente alternative prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (legea aplicabilă la data săvârşirii pretinse fapte ilicite - chestiune necontestată de niciuna dintre părţi şi care nu a făcut obiectul căii de atac) ar fi în egală măsură obiective şi subiective, intimatul-pârât a arătat că această este falsă deoarece legiuitorul a folosit conjuncţia disjunctivă "sau" şi a prevăzut două momente din punct de vedere temporal care trebuie să fie aplicate şi interpretate corespunzător, în sensul de a produce efecte juridice.
Titularul dreptului trebuie sa acţioneze atât timp cunoaşte persoana şi paguba, pasivitatea acestuia fiind sancţionată cu prescripţia extinctivă. Faptul că există sau nu probe care să ducă la admiterea cererii de chemare în judecată este irelevant şi ţine exclusiv de conduita procesuală a părţii şi a modului în care înţelege să-şi formuleze pretenţiile.
Intimatul-pârât a susţinut că instanţa de apel a reţinut că momentul subiectiv a început să curgă începând cu anul 1990, când recurentul avea posibilitatea de a formula acţiunea în răspundere civilă, considerente ce nu au făcut obiectul recursului formulat în cauză, rămânând definitive.
Din punctul de vedere al momentului obiectiv, prin decizia recurată s-a reţinut, în mod corect, că recurentul putea să acţioneze cel târziu o dată cu adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, putând depune o cerere de informaţii.
Instanţa de apel nu a instituit o obligaţie în sarcina recurentului ci doar a analizat, din punct de vedere obiectiv, care este momentul de la care titularul dreptului ar fi putut cunoaşte paguba şi cel care răspunde de ea.
În ceea ce priveşte încălcările dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ. invocate de către recurent, intimatul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii deoarece recurentul i-a fost comunicat apelul incident ce privea soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei şi a avut posibilitatea corespunzătoare de a formula apărări.
Intimatul-pârât a susţinut că prin recursul său recurentul atacă nejustificat pârâtul cât şi instituţiile statului, iar soluţia din dosarul nr. x/2019 care atestă calitatea intimatului de colaborator al securităţii nu poate afecta termenul de prescripţie din prezentul dosar, în contextul în care nu există autoritate de lucru judecat şi soluţia din dosarul anterior nu îl priveşte pe recursul din prezenta cauza.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că prin raportare la dispoziţiile art. 5, art. 22, art. 397 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. c), art. 480 C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să se pronunţe atât asupra cererii de apel principal (care este şi o cerere principală - art. 30 alin, (3) C. proc. civ.), cât şi asupra cererii de apel incident.
Soluţia instanţei de apel este corectă şi legală, în condiţiile în care, în urma analizării celor două apeluri formulate în cauză, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune astfel că orice motive ce ţin de fondul cauzei sunt neîntemeiate/nefondate, neputând fi admise.
Respingerea apelului ca nefondat nu presupune o analiză pe fond, ci priveşte inclusiv situaţia în care anumite motive nu mai pot fi primite urmare a unor excepţii peremptorii. Art. 480 alin. (1) C. proc. civ. prevede expres soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel. Fiind fondat apelul incident, automat apelul principal va fi respins.
Concluzionând, intimatul-pârât a susţinut că şi în situaţia în care s-ar admite că soluţia de respingere "ca nefondat" nu este corectă, nu există nicio vătămare a recurentului în cauză.
În urma comunicării întâmpinării, la data de 25 mai 2024 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.
În ceea ce priveşte nulitatea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că motivele invocate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nici nu au putut fi invocate pe calea apelului conform art. 488 alin. (2) din acelaşi cod.
Recurentul-reclamant reiterează susţinerile detaliate pe larg în cuprinsul recursului formulat, susţinând, în esenţă că, prin decizia recurată au fost încălcate normele de drept material, respectiv cele ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi cele ale O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, instanţa de apel adăugând la lege, depăşind limita dintre interpretare şi legiferare.
Contrar considerentelor deciziei recurate, recurentul-reclamant nu ar fi putut porni o acţiune atâta timp cât nu se afla în posesia unei dovezi a culpabilităţii intimatului-pârât aptă să justifică chemare în judecată, ci momentul apariţiei acelei dovezi a fost decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2019 de devoalare a Notei informative, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Recurentul-reclamant susţine lipsa de imparţialitate a instanţei de apel deoarece aceasta a pronunţat o hotărâre bazată pe interpretări propria în contextul în care i-a instituit recurentului obligaţia de a face cercetări, ceea ce era imposibil la acea vreme, chiar şi potrivit statutului de Refugiat Politic, recunoscut de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi pe care îl deţine şi îl anexează răspunsului la întâmpinare.
3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2019 ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de reclamant din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului-pârât că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, recurentul a invocat, printre altele, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, mai precis modul în care aceasta a stabilit data de începere a termenului de prescripţie incident în cauză, critică subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. şi a celor privitoare la soluţionarea apelului se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
2. Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
În esenţă, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant pretinde că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, din perspectiva modului de determinare a momentului de la care instanţa devolutivă a apreciat că a început să curgă termenul de prescripţie, reclamantul considerând că instanţa de apel a dat o interpretare improprie a sintagmei "trebuia să cunoască" prevăzută de lege, depăşind conţinutul normei şi modul de interpretare a acesteia. A mai susţinut, de asemenea că, legea nu instituie două momente de pornire a termenului de prescripţie deoarece termenii "cunoştea" şi "trebuia să cunoască" determină, în egală măsură, momente subiective şi obiective în contextul în care o persoană vătămată nu poate porni o acţiune în judecată şi nu poate fi sancţionat pentru lipsa probelor.
Criticile sunt nefondate.
Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 500.000 RON cu titlul de daune morale ca urmare a activităţii acestuia din urmă, de colaborare cu fosta Securitate, prin notele informative pe care le-a furnizat cu privire la recurentul-reclamant.
Aşadar, recurentul a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii, solicitând despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, punând în discuţie angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât pentru o pentru o pretinsă faptă ilicită săvârşită în perioada 1987-1989.
În mod judicios a statuat Curtea de Apel Bucureşti, în analizarea apelului incident că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ce dispune că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" iar atât art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. au dispoziţii identice, aspecte care, de altfel, nu au fost criticate prin apelul formulat în cauză.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant referitoare la momentele instituite de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin norma în cauză se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripţia începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente.
Instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, a scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene rezonabile, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.
Prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.
Fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acţiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, instanţa de apel a stabilit iniţial momentul subiectiv de la care ar fi putut curge termenul de prescripţie pornind de la susţinerile reclamantului privind situaţia de fapt, respectiv aceea că reclamantul, în anul 2000, i-a solicitat pârâtului să dezvăluie calitatea sa de informator al Securităţii, Curtea de Apel apreciind că, începând cu anul 1990, când regimul totalitar a fost înlăturat, reclamantul avea posibilitatea să acţioneze în vederea atragerii răspunderii delictuale a pârâtului pentru faptele pretins cauzatoare a prejudiciului.
Înalta Curte reţine că, atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut şanse minime să îşi valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul Revoluţiei din decembrie 1989, reclamantul ar fi putut, de principiu, să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel nu s-a raportat însă doar la momentul subiectiv atunci când a analizat excepţia prescripţiei invocată în cauză ci, aşa cum s-a arătat anterior, a stabilit momentul obiectiv la care recurentul ar fi trebuit să cunoască paguba şi autorul faptei ilicite.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că începând cu martie 2008, când au fost adoptate norme legale care să reglementeze accesul la documentele secrete ale organelor Securităţii deţinute de autorităţi prin O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, posibilitatea reclamantului de a acţiona în sensul reparării pagubei pretinse nu mai poate fi negată. Aşadar, având în vedere că stabilirea momentului obiectiv la care prescripţia extinctivă a început să curgă presupune identificarea datei la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi a celui responsabil de producerea acesteia, iar demersurile pentru obţinerea acestor elemente puteau fi efectuate începând cu anul 2008, în baza unui mecanism legal eficient, reclamantul omiţând însă efectuarea acestora până în anul 2019 (anul în care reclamantul s-a adresat CNSAS), instanţa de apel a stabilit că dreptul la exercitarea împotriva pârâtului a acţiunii în răspundere civilă delictuală era prescris la data de 25.09.2020, a sesizării primei instanţe cu această acţiune.
Recurentul, prin demersul său susţine, în mod eronat, că instanţa de apel în stabilirea momentul subiectiv şi a celui obiectiv a efectuat o interpretare proprie a normelor legale în materie adăugând şi obligaţia persoanei vătămate de a face cercetări sau de a întreprinde demersuri, de a acţiona, obligaţie pe care actul normativ nu le prevede şi nici nu le impune.
Astfel, potrivit art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
După cum rezultă din jurisprudenţa îndelungată şi consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie poate fi supus unor ingerinţe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporţionale cu scopul urmărit şi nu aduc atingere dreptului în însăşi substanţa sa.
Aşadar, reglementarea unor termene de prescripţie urmăreşte scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacţiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deşi acesta este în măsură să acţioneze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.
Prin instituirea unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, legiuitorul a urmărit ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului.
Acest moment obiectiv a fost în mod corect identificat ca fiind data adoptării O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii. Contrar recurentului, statuând astfel, instanţa de apel nu a adăugat la lege şi nici nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ci a concretizat, în raport de datele concrete ale speţei, care este momentul la care recurentul putea şi trebuia să depună diligenţe rezonabil accesibile pentru a afla elementele necesare formulării acţiunii în răspundere, respectiv fapta şi identitatea celui răspunzător.
Or, în condiţiile în care recurentul avea suspiciuni că intimatul, ca fost ofiţer acoperit al Securităţii, ar fi efectuat activităţi de poliţie politică în ceea ce-l priveşte, demersul de a consulta dosarele CNSAS este unul rezonabil şi accesibil, fiind corectă valorificarea acestei posibilităţi din perspectiva aplicării art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Simpla părere a recurentului că acţiunea sa ar fi fost respinsă pentru lipsa probelor nu este suficientă pentru a rămâne în pasivitate; de altfel, dacă ar fi aşa, practic prescripţia nu ar curge niciodată împotriva titularilor dreptului la acţiune dacă aceştia nu sunt convinşi că vor câştiga procesul. Or, un litigiu de natură judiciară presupune prin natura sa un element de incertitudine care nu este, totuşi, prin simpla sa existenţă de natură să suspende ori să întrerupă cursul prescripţiei.
Înalta Curte constată aşadar că, astfel cum au reţinut instanţele de fond, reclamantul ar putut, sub aspect probator, prin accesarea propriului dosar, să efectueze verificări cu privire la identitatea lucrătorilor sau colaboratorilor şi ar fi avut posibilitatea obţinerii elementelor ce îi permiteau să identifice atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, cum de altfel a şi procedat în anul 2019, după împlinirea însă a termenului de prescripţie.
Reclamantul avea aşadar posibilitatea procurării prin demersuri proprii a înscrisurilor pretins doveditoare ale pretenţiilor sale, în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, dispune că orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română, precum şi orice cetăţean al unei ţări membre a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de Securitate, precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi în conformitate cu prevederile legii privind protejarea informaţiilor care privesc siguranţa naţională. Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului şi eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană.) Accesul vizează toate tipurile de informaţii culese sau exploatate de Securitate, prin acţiuni conexe sau prin emiterea de acte, dispoziţii ori alte tipuri de înscrisuri.
De asemenea art. 1 alin. (7) din aceeaşi ordonanţă prevedea si posibilitatea de a afla identitatea persoanelor care au oferit informaţii despre reclamant: "Persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de Securitate, are dreptul, la cerere, să afle identitatea lucrătorilor Securităţii şi a colaboratorilor acesteia, care au contribuit cu informaţii la completarea dosarului, şi poate solicita verificarea calităţii de lucrător al Securităţii pentru ofiţerii sau subofiţerii care au contribuit la instrumentarea dosarului."
Reclamantul avea posibilitatea de a accesa oricând informaţiile din dosarul său pentru a confirma bănuielile pe care le avea cu privire la pârât şi faptul că acesta a stat în pasivitate timp de peste 10 ani de la intrarea în vigoare a ordonanţei mai sus menţionate şi a cerut informaţii abia în anul 2019 nu presupune că de la acel moment a început sa curgă termenul de prescripţie pentru ca aceasta ar însemna ca reclamantul să aibă posibilitatea de a alege momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie ceea ce nu poate fi primit.
Mai mult, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, a fost in vigoare şi Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste (act normativ în vigoare de la 09 decembrie 1999 până la 14 martie 2008, fiind abrogat şi înlocuit prin Ordonanţă de urgenţă 24/2008, suspendat de la data 06 februarie 2008 până la data 14 martie 2008 prin Decizia CCR 51/2008) ce conţine dispoziţii similare cu O.U.G. nr. 24/2008.
Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, prevedeau că orice cetăţean român are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de poliţia politică comunistă, precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană, drept care se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană.
Prin legea mai sus menţionată s-a reglementat dreptul persoanei de a studia nemijlocit dosarul, dreptul la eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului şi sunt asigurate pârghii suficiente pentru valorificarea reală a acestui drept. Procedura se declanşa prin formularea unei cereri în acest sens de către persoana îndreptăţită, adresată CNSAS, care va răspunde acesteia în termen de 30 de zile - potrivit art. 12 din Legea nr. 187/1999.
Din această perspectivă, declararea ca neconstituţională a legii prin decizia instanţei de contencios constituţional nr. 51/2008 este nerelevantă, întrucât problemele principale ale legii reţinute ca fiind incompatibile cu legea fundamentală nu s-au referit la aceste împrejurări de drept, ci în principal la cele care ţineau de competenţa Consiliului privind eliberarea adeverinţelor referitoare la participarea unor anumite persoane la activitatea de poliţie politică sau la alte activităţi, a actelor emise în acest sens şi a procedurilor urmate în exercitarea atribuţiilor sale.
O dovadă că este aşa, o reprezintă faptul că prin noul act normativ - O.U.G. nr. 24/2008, s-au reluat fără modificări aceleaşi dispoziţii legale privind dreptul de acces nemijlocit la propriul dosar, eliberarea de copii şi acte doveditoare, formularea cererii şi termenul de 30 de zile pentru răspuns din partea CNSAS - art. 1 din acest act normativ.
În virtutea acestor dispoziţii legale, reclamantul, după intrarea în vigoare a Legii nr. 187/1999 publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 09 decembrie 1999, avea, de principiu, posibilitatea legală să facă demersuri pentru a afla date din dosarul său, instanţa de apel stabilind însă momentul obiectiv ţinând cont de circumstanţele cauzei de la momentul O.U.G nr. 24/2008.
Pentru aceleaşi considerente, sunt nefondate şi susţinerile recurentului conform cărora ordonanţa în materie nu instituie o obligaţie ci un drept, iar instanţa ar fi aplicat o sancţiune a decăderii acestuia din dreptul de a formula prezenta acţiune, motivat de faptul că nu a înţeles să îşi acceseze propriul dosar şi să formuleze acţiunea în termen de trei ani.
Este adevărat că O.U.G. nr. 24/2008 nu instituie o obligaţie de accesare a propriului dosar, însă obligaţia generală de a depune diligenţele necesare aflării elementelor de fapt care justifică exercitarea acţiunii rezultă indirect, ori neîndoielnic chiar din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Atitudinea pasivă a recurentului nu îl îndreptăţeşte să se prevaleze de incidenţa unui alt moment subiectiv în determinarea începutului termenului prescripţiei (respectiv, data la care a fost pronunţată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, ce a statuat asupra calităţii de colaborator al fostei securităţi al intimatului-pârât) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Recurentul a mai susţinut prin memoriul de recurs şi faptul că din actele dosarului nu ar rezulta dacă acesta a consultat sa nu dosarul său de la Securitate şi nici dacă, în cazul afirmativ al consultării dosarului actele descoperite ar fi justificat sau nu pornirea unei acţiuni împotriva pârâtului, motive pe care instanţa trebuia să le cunoască şi să aprecieze asupra lor în raport de circumstanţele concrete ale realităţii, inclusiv normative, din perioada supusă judecăţii.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că, prin apelul formulat în cauză, reclamantul a susţinut faptul că în data de 18 februarie 2020 a transmis cererea sa către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în urma căreia a putut consulta dosarul pe care îl avea deschis de Securitate din care a depus la dosarul cauzei cele două note informative în baza cărora a formulat prezenta acţiune.
De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurentului conform cărora instanţa de apel a reţinut în mod cert că ulterior anului 1989 Securitatea a dispărut deoarece aceasta ar fi existat în continuare însă sub alte denumiri/structuri. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel prin hotărârea recurată a reţinut că, de principiu, reclamantul avea posibilitatea de a acţiona după înlăturarea regimului totalitar însă curtea de apel a avut în vedere, la stabilirea momentului obiectiv, data intrării în vigoare a Ordonanţei nr. 24/2008. Prin urmare, în contextul în care curtea de apel a stabilit data de început a termenului de prescripţie la peste 18 ani de la Revoluţia din 1989, considerentele supraabundente referitoare la posibilitatea de a acţiona începând cu anul 1990 nu sunt decisive în economia raţionamentului deciziei recurate.
În ceea ce priveşte criticile recurentului prin care s-a arătat că instanţa nu a avut în considerare frica pe care a avut-o reclamantul pentru propria persoană şi a apropiaţilor săi în formularea unor demersuri împotriva pârâtului chiar şi în contextul în care şi-ar fi accesat dosarul, Înalta Curte constată că acestea sunt invocate omisso medio, deoarece până în recurs, reclamantul nu a susţinut că teama avută l-ar fi împiedicat să formuleze prezenta acţiune în contextul în care excepţia prescripţiei a fost invocată la judecata în primă instanţă.
Afirmaţiile recurentului nu sunt susţinute nici de circumstanţele cauzei şi contextul socio-politic dat, din moment ce cel de-al doilea mandat de Preşedinte al pârâtului s-a încheiat la data de 21 decembrie 2014 iar prezenta acţiune a fost introdusă abia la data de 25.09.2020, la peste 6 ani de la încetarea funcţiei pârâtului. Mai mult decât atât teama de care recurentul face vorbire nu constituie o cauză legală de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie.
De altfel, instanţa de apel reţine, în mod corect că, în cauză nu a fost invocată vreo împrejurare care să îl fi împiedicat pe reclamant să efectueze demersurile necesare în perioadă dintre adoptarea ordonanţei şi solicitarea efectuată în anul 2019 către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Înalta Curte reţine că nu este justificată nici susţinerea referitoare la temerile de a acţiona ca urmare a calităţii vremelnice a intimatului de Preşedinte al României. Deşi prestigioasă, o atare funcţie exercitată într-un stat democratic nu este de natură a inspira temere, dovadă fiind numeroasele critici, uneori vehemente, aduse intimatului în timpul mandatelor sale.
Prin urmare, introducând acţiunea abia în anul 2020, termenul de prescripţie s-a împlinit, fără a fi dovedite situaţii de suspendare sau întrerupere a acestuia, acţiunea fiind respinsă, în mod corect, ca fiind prescrisă extinctiv, motivul de recurs ce vizează această împrejurare fiind nefondat.
În cauză nu este aşadar incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, sunt nefondate criticile, ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor faptul că recurentul era obligat să consulte dosarul său de la Securitate şi să depună acţiunea în termen de 3 ani de la publicarea O.U.G. nr. 24/2008.
Înalta Curte reţine că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Principiul contradictorialităţii dezbaterilor, a cărui încălcare este reclamată în prezenta cauză, constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acesta impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Respectarea principiului contradictorialităţii are o importanţă deosebită în realizarea justiţiei prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului.
Faţă de aceste aspect teoretice, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât prin intermediul apelului incident a susţinut că reclamantul trebuia şi putea să cunoască pagubă şi persoana care răspunde de ea cel târziu în anul 2008 o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G nr. 24/2008, termenul de prescripţie incident în cauză fiind cel general de trei ani, aspect pe care instanţa de apel le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii.
Nu se poate vorbi de o chestiune nouă pe care instanţa de apel ar fi analizat-o din oficiu, fără a o pune în discuţia contradictorie a părţilor, câtă vreme această chestiune a reprezentat o susţinere efectuată pe parcursul judecăţii pe care a cercetat-o în aceeaşi măsură cu pretenţiile reclamantului, iar acesta din urmă a avut posibilitatea de a combate susţinerile formulate prin apelul incident ce i-a fost comunicat.
Pentru aceste motive, nu se poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului contradictorialităţii în condiţiile în care situaţia analizată a constituit obiect al dezbaterilor părţilor în faza scrisă a procesului prin declaraţia de apel, instanţa de apel nefiind obligată să le pună anume în discuţia părţilor ci dimpotrivă era obligată să se pronunţa asupra lor.
Altfel spus, dacă în temeiul art. 14 alin. (6) C. proc. civ. îi este interzis instanţei să ia în considerare din oficiu chestiuni de drept şi de fapt la care părţile nu s-au referit, fără a le supune dezbaterii acestora, pentru a preveni surprinderea lor şi imposibilitatea formulării unor apărări adecvate, această obligaţie nu mai este incidentă atunci când chestiunea respectivă a fost invocată de partea adversă. În această ipoteză, chiar dacă cel căruia i se opune respectiva susţinere nu o tratează cu toată atenţia cuvenită, o atare tactică procesuală deficitară nu impune instanţei să atragă atenţia în mod expres asupra respectivei probleme, chiar dacă este incontestabil că instanţa, în virtutea dreptului său de a cere lămuriri şi de a supune dezbaterii orice probleme relevante, poate insista asupra relevanţei respectivei chestiuni – însă nu mai este obligată să o facă, aceasta fiind deja cuprinsă în susţinerile părţii adverse (art. 14 alin. (4)-(6), art. 22 alin. (2) C. proc. civ.).
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs, încadrat de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., acesta a susţinut faptul respingerea ca nefondat al apelului său a presupus şi o analiză pe fond a acestuia, fapt care atestă însă o situaţie juridică nereală, din moment ce instanţa de apel a apreciat că admiterea apelului incident formulat de pârât face inutilă cercetarea pe fond a apelului reclamantului. În strânsă legătură cu acest aspect, recurentul invocă omisiunea instanţei de a analiza forţa probantă a înscrisului reprezentat de Nota informativă din 25 septembrie 1989, care constituie o dovadă suficientă pentru admiterea acţiunii, dar instanţa de apel nu a procedat la analizarea acestuia.
Criticile sunt nefondate.
În mod corect, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamant fără a mai proceda la examinarea temeiniciei acestuia din moment ce, urmare a admiterii apelului incident, a admis excepţia prescripţiei extinctive.
Soluţionând în acest mod pretenţia dedusă judecăţii, în mod firesc instanţa nu mai era în măsură să cerceteze fondul raportului juridic litigios, astfel cum dispune de altfel şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare, nu se mai impunea analiza criticilor formulate pe fond pe calea apelului principal.
Ordinea logică instituită de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. care dispune că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, se aplică şi la judecata apelului în temeiul art. 482 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în cauză, nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ.
În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1653/A din 13 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.