Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 25 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON pentru încălcarea, prin publicarea articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", a dreptului garantat prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 şi următ. C. civ., pe cele ale art. 21 din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin întâmpinarea formulată de B. şi D. S.R.L. s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. D. S.R.L. a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C., solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 909 din 25 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C., invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată, obligându-l pe reclamant la plata către pârâta persoană fizică a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 893A din 16 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 909 din 25 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. şi C..
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 893A din 16 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..
În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că în mod greşit curtea de apel a validat soluţia instanţei de fond asupra excepţiei tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârâţi, dând prevalenţă apărărilor formulate de aceste părţi în cauză.
Recurentul a reclamat o pretinsă greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în analiza sa, efectuată asupra articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", în urma căreia a constatat că informaţiile furnizate prin intermediul acestuia nu sunt de natură să-i încalce dreptul garantat prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deşi materialul de presă conţinea informaţii neadevărate cu privire la diagnosticarea sa cu o boală psihică, fotografii preluate fără acord de pe contul său de E., precum şi informaţii legate de relaţia avută cu mama sa, în absenţa acordării dreptului la replică.
Totodată, a susţinut că afirmaţiile jurnalistului sunt denigratoare, instigând la ură, fiind proferate în scopul influenţării soluţiei ce urma a se da într-un dosar penal, în care nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă.
Recurentul a criticat şi modalitatea de administrare a probatoriului, combătând soluţia curţii de respingere a tuturor cererilor sale, cu precădere a probei cu interogatoriul pârâtei B., pe motiv că înscrisurile anexate întâmpinării erau suficiente pentru soluţionarea cauzei.
De asemenea, a afirmat că în mod greşit a fost respinsă cererea de modificare a cadrului procesual, reţinându-se că nu a fost indicată denumirea entităţii pârâte, deşi aceasta era menţionată în întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de fond.
Recurentul a solicitat să se constate că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru prejudiciul de imagine cauzat prin fapta lor ilicită.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 486 C. proc. civ., pe cele ale art. 21 din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 8, 13 şi 53 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 15 ianuarie 2024, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
La 20 septembrie 2024, recurentul a depus concluzii scrise.
6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 8 aprilie 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 septembrie 2024, cu citarea părţilor în şedinţă publică.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
7.1 Sub un prim aspect, prin motivele de recurs deduse judecăţii, recurentul a criticat decizia curţii de apel din perspectiva validării soluţiei instanţei de fond asupra excepţiei tardivităţii întâmpinării depuse de pârâţi.
Analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea normelor de procedură prevăzute de art. 201 alin. (1) din acelaşi act normativ, critica este nefondată.
Este real că prin apărările formulate în etapa procesuală a fondului recurentul a susţinut că întâmpinarea pârâţilor, prin care a fost invocată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C., a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de lege pentru îndeplinirea actului procedural.
Conform consemnărilor din cuprinsul încheierii din 3 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării a fost pusă în dezbaterea părţilor prezente la judecată (recurentul şi reprezentantul convenţional al pârâtei B.), excepţia fiind respinsă, întrucât s-a constatat că actul procedural a fost formulat cu respectarea termenului de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentul a criticat în apel această soluţie, pe care însă curtea a validat-o prin decizia nr. 893A din 16 iunie 2023, reţinând că, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, întâmpinarea a fost transmisă prin poştă la 25 ianuarie 2022, conform ştampilei aplicate de oficiul poştal pe plicul cu care aceasta a fost expediată la instanţă.
Referitor la data comunicării întâmpinării, curtea a considerat că relevantă este data comunicării către pârâta B., de vreme ce, în cauză, se reţinuse anterior lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C. .
În acest context a constatat că pe dovada de înmânare a cererii de chemare în judecată de la dosar era parafată data de 27 decembrie 2021, iar la rubrica unde trebuia consemnată data comunicării către parte, figura o dată incompletă, respectiv 2 decembrie 2021, pe verso fiind menţionate datele de 23, 27 şi 28 decembrie 2021.
Faţă de data emiterii actului de procedură, respectiv 20 decembrie 2021, curtea a apreciat că data comunicării cererii de chemare în judecată nu putea fi 2 decembrie 2021, astfel că s-a raportat la data de 27 decembrie 2021, care figura pe dovada de înmânare către pârâta B., pe care era executată, de altfel, semnătura agentului procedural.
Aceste aspecte de fapt relevate de instanţa de apel, susţinute de datele conţinute de înscrisurile examinate, confirmă faptul că în mod corect s-a constatat formularea, în condiţiile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., a întâmpinării, termenul fiind individualizat prin raportare la dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., reţinându-se că acesta se împlinea, cel mai târziu, la 25 ianuarie 2022, când actul procedural în discuţie a fost depus de către pârâţi.
Având în vedere aceste considerente, criticile recurentului cu privire greşita soluţionare de către instanţa de apel a motivului referitor la modalitatea de soluţionare de către tribunal a excepţiei tardivităţii formulării întâmpinării sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
În cauză, în mod legal tribunalul a procedat la examinarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C., invocate prin întâmpinare.
De altfel, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, excepţia în discuţie putea fi ridicată de pârâţi şi în situaţia depunerii întâmpinării cu depăşirea termenului prevăzut de lege, precum şi de instanţă, din oficiu, pe tot parcursul procesului, conform art. 56 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind caracterul peremptoriu şi absolut al acesteia, examinarea şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei nefiind aptă să genereze nulitatea prevăzută la art. 176 din cod pentru a face posibilă aplicarea cazului de casare prin prisma căruia a fost analizat motivul de recurs.
7.2 Examinând corelativ motivul de recurs referitor la admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C. prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.
Potrivit art. 32 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capacitatea procesuală reprezintă o condiţie de exercitare a acţiunii civile.
Art. 56 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că, "Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului." Conform art. 34 C. civ., "capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile".
În speţă, astfel cum s-a arătat, prin întâmpinarea formulată în cauză s-a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C., susţinându-se că acesta nu are personalitate juridică, nefiind constituit ca o entitate aptă să îşi asume drepturi şi obligaţii civile, ci reprezentând doar numele unei publicaţii al cărei editor este D. S.R.L..
Or, potrivit art. 205 C. civ., doar persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Având în vedere că C. nu face parte din această categorie, nefiind constituită ca persoană juridică, în mod justificat a validat curtea de apel soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.
7.3 Sub un alt aspect, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel pentru greşita soluţionare a aspectului referitor la extinderea cadrului procesual, solicitat în etapa procesuală a fondului, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a trustului de presă D. S.R.L..
Contrar susţinerilor recurentului, din perspectiva invocată, hotărârea pronunţată în calea ordinară de atac este legală.
Potrivit art. 148 C. proc. civ., (alin. (1) "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul (...). De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea." (alin. (4) "În cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune despre aceasta în încheiere."
Deşi, părţile au, conform art. 204 C. proc. civ., posibilitatea de a modifica cererea şi de a propune noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acestea sunt legal citate, orice modificare trebuie să îndeplinească cerinţele de formă prevăzute la art. 148 alin. (1) din acelaşi act normativ, în caz contrar, instanţa putând aplica sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 200 alin. (4) din cod.
Uzând de dispoziţiile art. 148 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a formulat cererea de modificare a acţiunii civile în şedinţa publică din 3 mai 2022, desfăşurate în faţa instanţei de fond.
Potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă pronunţată la această dată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, recurentul nu a fost în măsură să indice denumirea pârâtului în raport de care solicitase extinderea cadrului procesual, deşi date concrete cu privire la această persoană juridică figurau în întâmpinarea depusă de pârâţi, care îi fusese comunicată în condiţiile legii.
Faţă de această împrejurare, se constată că în mod judicios a apreciat curtea că este corectă soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra cererii de modificare a acţiunii civile, de vreme ce aceasta a fost formulată cu încălcarea prescripţiilor legale prevăzute de art. 148 C. proc. civ., critica recurentului nefiind fondată şi neatrăgând aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod.
7.4 Nefondat este şi motivul de recurs prin care s-a reclamat încălcarea normei de procedură referitoare la modalitatea de administrare a probatoriului.
Examinat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 255 şi art. 258 cu referire la art. 482 din cod, Înalta Curte constată că motivul de recurs evocat vizează soluţia instanţei de apel asupra cererii de probatorii formulate, cu precădere a celei de respingere a administrării interogatoriului pârâtei B..
Potrivit consemnărilor din încheierea din 3 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, părţilor prezente la judecată li s-a acordat cuvântul asupra probatoriului, partea reclamantă solicitând administrarea probelor cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei B., precum şi proba testimonială, respectiv audierea mamei sale, F..
Ulterior dezbaterilor în condiţii de contradictorialitate, tribunalul, deliberând asupra probelor solicitate, în temeiul dispoziţiilor art. 255 raportat la art. 258 C. proc. civ., a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri. Instanţa a respins proba testimonială solicitată de partea reclamantă, considerând-o ca nefiind utilă cauzei faţă de teza probatorie invocată (dovedirea unor informaţii furnizate pârâtei B. de martorul propus). În ceea ce priveşte proba cu interogatoriul, a dispus decăderea din dreptul de administrare a acesteia, raportat la faptul că nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.
În apel, recurentul a reiterat cererea de probatorii, solicitând încuviinţarea probei cu înscrisurile de la dosar, interogatoriul pârâţilor, audierea martorei F. şi comunicarea, de către Tribunalul Bucureşti, a înregistrării şedinţei de judecată din data de 3 mai 2022.
Prin încheierea de şedinţă din 31 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, deliberând asupra probelor solicitate, a încuviinţat solicitarea privind comunicarea înregistrării şedinţei de judecată din data de 3 mai 2022, precum şi proba cu înscrisurile aflate la dosar. Totodată, a amânat pentru data de 16 iunie 2023 pronunţarea asupra probelor cu interogatoriul pârâtei B. şi a probei testimoniale, după comunicarea înregistrării şedinţei menţionate.
Conform aspectelor consemnate în practicaua deciziei nr. 893A din 16 iunie 2023, curtea, deliberând asupra probelor a căror încuviinţare a prorogată, a respins motivat proba cu interogatoriu şi testimonială în raport de teza probatorie indicată şi de înscrisurile de la dosar, pe care le-a considerat relevante pentru soluţionarea cauzei.
Având în vedere aspectele expuse în cele ce preced, este nereală susţinerea recurentului prin care a reclamat respingerea tuturor cererilor sale de probatorii.
În cauză, soluţia adoptată de curte este în consensul dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 alin. (1) raportate la cele ale art. 479 alin. (2) şi art. 482 C. proc. civ., fiind apanajul instanţei de apel să aprecieze asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probaţiunii necesare soluţionării cauzei.
În acest sens a procedat instanţa de prim control judiciar, astfel că o încălcare a normelor de procedură care reglementează admisibilitatea probelor nu poate fi reţinută.
Pe de altă parte, instanţa de recurs nu poate, prin prisma criticilor limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează nelegalitatea hotărârii recurate, iar nu netemeinicia acesteia, să cenzureze soluţia din apel privind întrunirea în cauză a cerinţelor deduse din interpretarea art. 255 C. proc. civ., necesare pentru admisibilitatea probelor.
7.5 Examinând, în continuare, criticile care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la aplicarea dispoziţiilor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.
Prin demersul judiciar iniţiat, recurentul a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON pentru publicarea, la data de 11 februarie 2021, atât online, cât şi în format tipărit, a articolului intitulat "Fără milă am să te distrug", care are, în opinia sa, un conţinut tendenţios, iar ca scop instigarea societăţii la ură împotriva sa, pentru a influenţa pronunţarea unei soluţii defavorabile în apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 650 din 9 decembrie 2020 cu termen de judecată la aceeaşi dată.
În esenţă, faptele ilicite reclamate constau în publicarea şi preluarea, fără acordul său, a unor fotografii personale de pe contul de E., reprezentând lucrări de artă (tablouri, sculpturi, bijuterii), precum şi proferarea în spaţiul public a unor acuzaţii nefondate, respectiv că este suferind de o boală psihică, cu care, în realitate, nu a fost diagnosticat. Recurentul a mai imputat pârâţilor expunerea unor informaţii denaturate cu privire la relaţia avută cu mama sa, precum şi furnizarea unor informaţii false, cu un profund caracter denigrator, referitoare la condamnarea suferită şi la profilul său moral (în articol fiind prezentat ca având o fire abuzivă şi conflictuală).
Recurentul a susţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a verifica informaţiile publicate, pe care le-au preluat din "G.", ziar la care recurentul nu a dat niciodată declaraţii, şi că faptele acestora încalcă dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".
În ceea ce priveşte atingerile aduse vieţii private, art. 74 C. civ. enumeră o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viaţă privată), art. 72 (dreptul la demnitate), art. 73 (dreptul la propria imagine), respectiv, art. 75 alin. (2) (limitele exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale) din acelaşi act normativ.
Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.
Conform art. 10 din Convenţie, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie şi de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile," iar, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la imagine".
De asemenea, art. 31 din legea fundamentală prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Conform art. 20 alin. (1) din Constituţie, aceste texte de lege trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a acordat o importanţă deosebită activităţii presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenţiei, ingerinţa în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerinţele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime şi să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricţii trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen şi Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, s-a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecţia dreptului prevăzut la art. 10 din Convenţie şi cea a dreptului la reputaţie garantat de art. 8 din acest act normativ.
Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că aceasta este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc (…). Totodată, a arătat că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare.
În practica sa, Curtea a distins între fapte şi judecăţi de valoare şi a arătat că, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-şi pot demonstra exactitatea, pentru acestea cerinţa fiind irealizabilă şi aducând atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie.
În hotărârea pronunţată în cauza Lavric contra României, Curtea a subliniat distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte concrete, menţionând că, inclusiv în cazul în care o afirmaţie poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind excesivă (a se vedea şi cauza Pedersen şi Baadsgaard contra Danemarcei).
În materia libertăţii presei, Curtea a statuat că "din cauza îndatoririlor şi responsabilităţilor inerente exercitării libertăţii de exprimare, garanţia pe care art. 10 o acordă jurnaliştilor în legătură cu relatarea unor chestiuni de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii exacte şi fiabile, în conformitate cu etica jurnalistică" (cauzele Goodwin împotriva Regatului Unit, Fressoz şi Roire împotriva Franţei, Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei).
Pentru a se stabili dacă art. 10 din Convenţie este respectat, Curtea a arătat că este necesar să se determine dacă informaţiile furnizate de către jurnalişti erau necesare pentru exercitarea libertăţii de exprimare (cauza Roşiianu contra României).
Raportând normele juridice enunţate şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentului la reparaţie pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.
Concluzia s-a impus ca urmare a examinării conţinutului articolului menţionat în raport de probaţiunea administrată şi de aspectele criticate în apel de către recurent, prin care se invocase folosirea de către ziarist a unor termeni denigratori, care excedau specificului activităţii jurnalistice şi dreptului protejat prin art. 8 din Convenţie, şi care îi afectau demnitatea, îi prejudiciau imaginea şi îi influenţau viaţa de familie, precum şi soluţia ce urma a se pronunţa într-un dosar penal, pendinte pe rolul unei instanţe judecătoreşti la data publicării sale.
În acest sens, curtea a reţinut că articolul de presă criticat s-a bazat, cu precădere, pe extrase şi citate preluate din cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la recurent, aspectele din viaţa sa fiind expuse în contextul realizării unei analize globale, ce viza evoluţia sa, de la momentul liberării condiţionate dispuse în contextul condamnării sale la detenţiune pe viaţă, până la cel al săvârşirii unei noi infracţiuni, pentru care suferise, la acel moment, o condamnare în primă instanţă.
Legat de subiectul abordat prin articolul publicat, instanţa de apel a considerat că acesta era relevant pentru opinia publică, fiind publicat în scopul protejării/ocrotirii siguranţei publice, întrucât viza mecanismul de supraveghere a unui condamnat pe viaţă, liberat de condiţionat şi starea de recidivă a acestuia.
În contextul analizei efectuate, curtea a reţinut că în articolul menţionat au fost prezentate şi aspecte privitoare la relaţia recurentului cu familia sa, prin redarea unor paragrafe din hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Brăila, care a avut ca obiect pretenţia formulată de acesta în contradictoriu cu mama sa, F., în sensul predării unor documente referitoare la dezbaterea succesiunii tatălui său.
Concret, curtea a remarcat că jurnalistul a preluat susţinerile mamei recurentului, expuse în întâmpinarea formulată în dosarul anterior menţionat, în care erau menţionate anumite aspecte de natură să contureze profilul moral al acestuia ("persoană puternic conflictuală, cu o fire abuzivă, manifestată inclusiv prin demersurile sale procesuale").
Instanţa de apel a mai reţinut că în cuprinsul articolului s-a consemnat că o primă cerere, de liberare condiţionată în legătură cu condamnarea la detenţia pe viaţă pe care recurentul o executa, fusese respinsă pe motiv că acesta nu a dat dovezi temeinice de îndreptare. Totodată, s-a argumentat că, potrivit rapoartelor întocmite în dosarul penal, care a vizat cererea de liberare, s-a arătat că recurentul "nu tolerează frustrarea, critica şi lipsa de atenţie, este perseverent în obţinerea scopurilor, având o viaţă interioară dominată de conflicte în sfera afectivităţii", în anul 2003 fiind diagnosticat cu "tulburare de personalitate de tip paranoid".
Aceste expuneri au fost constatate de instanţa de apel că au fost preluate de pârâtă din cuprinsul deciziei penale nr. 993/R din 30 iunie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, care a fost anexată întâmpinării depuse în primă instanţă.
În această conjunctură, în raport de caracterul preexistent al surselor citate, sunt nefondate susţinerile recurentului cu privire la faptul că termenii folosiţi în cuprinsul articolului au conţinut defăimător, de vreme ce s-a dovedit existenţa unei baze factuale, afirmaţiile alegate fiind, în fapt, preluări ale ziaristului din hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la recurent, al căror conţinut nu poate fi contestat.
Nefondată este şi critica referitoare la transpunerea în cuprinsul articolului, fără acordul recurentului, a unor imagini şi fotografii preluate abuziv de pe pagina sa de E., de vreme ce acestea erau accesibile publicului, iar sursa de documentare a fost indicată în lucrarea jurnalistică.
În acest context, nu se poate reţine că aspectele relatate de jurnalist denaturează realitatea, astfel cum eronat a afirmat recurentul. Dimpotrivă, preluate fiind din surse credibile (hotărâri judecătoreşti/contul personal de E. al recurentului), acestea pot fi asociate libertăţii de exprimare jurnalistice, ce include, astfel cum s-a arătat, şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare şi chiar de provocare.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a reţinut că autorul articolului a acţionat cu bună-credinţă, afirmaţiile acestuia neîmbrăcând forma ilicită şi neputând atrage aplicarea unei sancţiuni civile, ce ar putea reprezenta o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare al jurnalistului.
Pe de altă parte, este justă şi constatarea curţii de apel în sensul că jurnalistul nu a urmărit să afecteze în vreun fel reputaţia recurentului, subiectul tratat nerelevând o preocupare faţă de persoana acestuia, în mod particular, ci faţă de un subiect care putea prezenta interes pentru opinia publică, referitor la persistenţa unui condamnat pe viaţă în săvârşirea altor infracţiuni, pe perioada liberării condiţionate, situaţie care ar fi putut să afecteze siguranţa şi drepturile altor persoane.
Deşi publicarea articolului criticat s-a făcut la data la care se judeca, în apel, procesul în care recurentul era acuzat de săvârşirea unei noi infracţiuni în perioada liberării condiţionate, scopul urmărit de jurnalist nu a fost acela de denigrare a acestuia şi de influenţare a rezultatului procesului penal aflat, la acel moment, în desfăşurare, ci de antrenare a mecanismului de protecţie a societăţii civile faţă de persoanele asupra cărora ar plana suspiciunea recidivei infracţionale.
De asemenea, lipsa unui drept la replică nu poate constitui eo ipso o vătămare a unui drept subiectiv, câtă vreme se subsumează unui răspuns în acord cu perspectiva subiectivă a persoanei vizate asupra exercitării neconforme a libertăţii de exprimare, fiind irelevantă în lipsa lezării drepturilor sau intereselor legitime reclamate şi în raport de faptul că afirmaţiile jurnalistului sunt justificate de o bază factuală solidă, fiind judicios documentate.
Or, în cauză, s-a constatat că autorul articolului a acţionat cu probitate jurnalistică, aspectele prezentate fiind în scopul informării publicului, iar nu în considerarea excepţiei prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenţie, justificat reţinând curtea de apel că acţiunea pârâtei jurnalist nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte nu poate reţine o încălcare sau o interpretare eronată de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente, pentru a face aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 893 A din 16 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 893 A din 16 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2024.