Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 31 mai 2021 (ca urmare a declinării competenţei materiale de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3364 din 20 aprilie 2021), reclamanta Autoritatea Rutieră Română a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 403.261,86 RON, plus dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de către prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 917 din 6 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, obligând reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 7140 RON, reprezentând onorariu de avocat.
3. Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 1555A/2023 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la 10 ianuarie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În susţinere, recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele:
Atunci când a apreciat că raţionamentul pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este rezultatul greşitei aplicări a normelor de procedură, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ., în condiţiile în care obiectul şi temeiul de drept al cererii erau fundamentate pe o situaţie de fapt stabilită de către reclamantă, iar acestea nu puteau fi modificate de către instanţă. În speţă, nu se regăseşte ipoteza în care cererea să fie motivată de o manieră succintă, neclară şi care să lase loc de interpretări din perspectiva incidenţei răspunderii civile delictuale sau contractuale, astfel încât să fie necesară intervenţia instanţei, pretenţiile fiind fundamentate pe dispoziţiile art. 1.384 din C. civ., care reglementează acţiunea în regres, deci o răspundere civilă delictuală.
Împrejurarea că judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte înseamnă că trebuie să aplice dispoziţiile legale care corespund situaţiei de fapt confirmate de probele administrate, iar nu să modifice situaţia de fapt şi de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, întrucât s-ar nesocoti limitele judecăţii. Doar în situaţia în care cererea reclamantei ar fi fost formulată confuz, împiedicând determinarea naturii şi obiectului cererii, instanţa, în baza rolului activ, avea obligaţia, cu respectarea principiului contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererii.
Prin urmare, în mod judicios, prima instanţă a examinat acţiunea prin prisma principiului disponibilităţii şi s-a pronunţat asupra obiectului litigiului în limitele învestirii şi cu respectarea temeiului de drept de care reclamanta a înţeles să se prevaleze, respectiv o acţiune în răspundere civilă delictuală.
Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, şi dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care, prin cererea de apel, reclamanta nu a formulat nicio critică în privinţa modalităţii în care prima instanţă ar fi trebuit să recalifice cauza cererii. În acest context, toate considerentele din decizia recurată privind nerespectarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 9 şi art. 22 din C. proc. civ. încalcă limitele înăuntrul cărora trebuia să se realizeze judecata în apel.
Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel nu a analizat apărările formulate prin întâmpinare, iar simpla referire la incidenţa art. 1.384 din C. civ. şi la jurisprudenţă are efectul unei nemotivări, fiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, art. 1.384 şi 1.350 din C. civ. şi art. 254 din Codul muncii, sens în care a învederat următoarele argumente:
Instanţa de apel a statuat greşit că respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, nu este conformă cu legea, reţinând că reclamanta este îndreptăţită să se îndrepte împotriva pârâtei, pentru recuperarea sumei plătite către terţ.
Dat fiind că din analiza probelor administrate a reieşit că activitatea imputată pârâtei a fost realizată în calitate de salariat al reclamantei, rezultă că repararea unui asemenea prejudiciu nu poate fi solicitată pe calea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ci doar în baza uneia fundamentate pe răspunderea contractuală reglementată de Codul muncii.
Atragerea răspunderii civile a pârâtei pe tărâm delictual ar presupune înfrângerea regulii instituite de art. 1.350 alin. (3) din C. civ.. Singurul argument avut în vedere de către instanţa de apel, şi anume că, printr-o decizie de speţă, s-a reţinut că aplicabilitatea răspunderii contractuale şi a art. 254 din Codul muncii depinde de natura prejudiciului produs angajatorului (direct sau indirect), nesocoteşte normele de drept. Contrar motivării care se regăseşte în speţa la care instanţa de apel face trimitere, art. 254 alin. (1) din Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a salariaţilor, în temeiul principiilor răspunderii civile contractuale, atunci când produc pagube angajatorului lor. Pentru existenţa acestei răspunderi, trebuie întrunite următoarele condiţii: să existe o pagubă materială; paguba să se producă din vina salariatului; paguba să aibă legătură cu munca salariatului.
Cu referire la cerinţa prejudiciului, este indiscutabil că legiuitorul nu limitează această variantă de răspundere doar la situaţiile în care este vorba despre un prejudiciu produs direct angajatorului, ci şi la acelea în care paguba se răsfrânge iniţial faţă de un terţ pe care angajatorul l-a despăgubit, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De altfel, înţelesul caracterului direct al prejudiciului nu trebuie verificat prin prisma persoanei faţă de care se răsfrânge în prima fază paguba, ci se apreciază în funcţie de elementul obiectiv al raportului de cauzalitate dintre faptă săvârşită în legătură cu atribuţiile de serviciu şi paguba produsă.
Din analiza celorlalte două cerinţe reiese motivul pentru care reclamanta nu poate opta între răspunderea contractuală şi cea delictuală, incidenţa răspunderii contractuale impunând angajatorului nu doar să facă dovada prejudiciului, dar şi săvârşirea unei fapte de către pârâtă, care să fi generat acea pagubă, evidenţierea atribuţiilor de muncă care ar fi fost încălcate şi în ce a constat acţiunea sau inacţiunea săvârşită de salariat.
Aşadar, chiar dacă existenţa prejudiciului ar fi dovedită, dar nu este probată fapta ilicită şi nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, este indiscutabil că răspunderea patrimonială nu poate fi angajată.
Răspunderea pârâtei nu poate fi verificată exclusiv în raport cu conţinutul hotărârilor judecătoreşti prezentate în cererea de chemare în judecată, acţiunea în regres fiind inadmisibilă, în contextul raportului contractual existent între părţi. Argumentul instanţei de apel că soluţia este justificată de o decizie de speţă, este contrazis de vasta jurisprudenţă contrară
5. Apărările formulate în cauză
La 27 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Printr-o primă critică de recurs, ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ., întrucât obiectul şi temeiul de drept al acţiunii sunt fundamentate pe situaţia de fapt stabilită de reclamantă, iar acestea nu pot fi modificate de către instanţă.
Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.
Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", legiuitorul consacrând principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părţile, pretenţia dedusă judecăţii, motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează.
Pe de altă parte, art. 22 din C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalităţile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului: principiul iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părţilor explicaţii sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc; obligaţia judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, prerogativă limitată de dreptul părţilor de a stabili o anumită calificare, în cazul drepturilor de care părţile pot să dispună şi cu respectarea drepturilor terţilor.
Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii implică, pe de o parte, stabilirea realităţii faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menţionate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calităţile hotărârii judecătoreşti (temeinicia şi legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce.
În cauză, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a încălcat prevederile legale precitate, atunci când a apreciat că raţionamentul pe care prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ.
Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, faptul că, în urma coroborării prevederilor art. 9 şi ale art. 22 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., rezultă că limitele judecăţii, deduse din principiul disponibilităţii, nu se referă la temeiul de drept indicat de partea reclamantă, întrucât judecătorul este obligat să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, precum şi să califice juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În ce priveşte art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., conform căruia "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile", instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu este incident în cauză, din moment ce părţile nu au încheiat un acord expres.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora doar în situaţia în care cererea de chemare în judecată este formulată neclar, împiedicând determinarea obiectului şi a cauzei sale, instanţa, în baza rolului activ, are obligaţia să solicite precizări, pentru stabilirea cadrului procesual corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea exactă a faptelor deduse judecăţii. În realitate, indiferent de modalitatea în care este redactată cererea de chemare în judecată, dispoziţiile legale precitate impun, în sarcina judecătorului, obligaţia de a soluţiona procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, bineînţeles cu respectarea principiului contradictorialităţii. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situaţia de fapt şi de drept pe care partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, cum, în mod greşit, susţine recurenta-pârâtă, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, faptul că prima instanţă nu a evaluat temeinic situaţia de fapt, pe baza probelor administrate, şi, plecând de la aceasta, nici nu a pus în discuţie calificarea exactă a faptelor deduse judecăţii, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut, sub un prim aspect, că şi dacă s-ar reţine că temeiul juridic al pretenţiei este cel specific răspunderii contractuale din dreptul muncii (art. 254 alin. (1), art. 266 şi urm. din Codul muncii), este nelegală soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii, deoarece prima instanţă era datoare, după punerea în discuţia părţilor, să dea cererii calificarea juridică corectă şi să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi erau aplicabile, chiar dacă ar fi fost greşit indicate de către parte.
Aceasta, întrucât, atât timp cât nu este ţinut de o calificare juridică eronată sau incompletă, judecătorul, sub rezerva incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., este dator să identifice normele juridice aplicabile actelor şi/sau faptelor deduse judecăţii şi să le dea eficienţă din oficiu, fără a aştepta ca reclamantul să le indice şi, mai ales, fără a condiţiona aplicarea corectă a legii de o atare indicare din partea reclamantului, în caz contrar putându-se vorbi despre o denegare de dreptate.
În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu era necesar ca prima instanţă să recalifice faptele deduse judecăţii, întrucât acţiunea în pretenţii a fost întemeiată pe dreptul de regres, consacrat la art. 1.384 din C. civ., text invocat chiar în cuprinsul cererii introductive.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă trebuia să verifice dacă, în raport cu sentinţa civilă nr. 2088 din 13 decembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin decizia nr. 3146 din 28 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi cu sentinţa civilă nr. 2041 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia nr. 4413 din 10 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta era îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acţiune în regres, prin care să recupereze suma de 403.261,86 RON, pe care a plătit-o către B. S.R.L., plus dobânda legală aferentă.
Ca atare, în raport cu obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, prima instanţă trebuia să verifice dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 1.384 din C. civ., independent de faptul că acest text se regăseşte în secţiunea privitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale. Cu alte cuvinte, împrejurarea că pretenţia dedusă judecăţii a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 1.384 din C. civ., nu poate conduce la respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, fiind legală soluţia instanţei de apel privind anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca prima instanţă să analizeze fondul pretenţiei, prin aplicarea regulilor de drept incidente, astfel cum impune art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.
Printr-o altă critică de recurs, ce se circumscrie tot motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care a învederat că, prin cererea de apel, nu s-a formulat nicio critică cu privire la modalitatea în care prima instanţă ar fi trebuit să recalifice cauza cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că şi această critică de recurs este nefondată.
Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Acest text consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situaţia în care motivele de apel invocate sunt lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, respectând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, va extrage esenţialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi de către parte.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a respectat limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, în condiţiile în care, prin cererea de apel, s-a criticat modalitatea în care prima instanţă a apreciat asupra naturii răspunderii civile, apelanta-reclamantă susţinând că nu este aplicabil art. 254 din Codul muncii, întrucât are în vedere doar ipoteza în care salariatul răspunde pentru prejudiciul material pe care l-a cauzat angajatorului, nu şi unui terţ, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1.384 din C. civ., ce reglementează acţiunea în regres a comitentului pentru prepus, ca formă a răspunderii civile delictuale.
Or, formulând aceste motive de apel, reclamanta a criticat, implicit, modalitatea în care prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ., atunci când a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, astfel că nu se poate reproşa instanţei de apel că ar fi depăşit limitele devoluţiunii.
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat apărările formulate prin întâmpinare, precum şi că referirea la incidenţa art. 1.384 din C. civ. şi la practica judiciară nu satisface exigenţele motivării hotărârii, fiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de casare.
Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Ca atare, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logico-juridic, de natură a explica soluţia pronunţată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci doar la argumente principale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.
Calitatea hotărârii judecătoreşti depinde, în principal, de calitatea motivării, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanţă a drepturilor enunţate în art. 6 par. 1 din Convenţie, în special dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă pretenţiilor şi apărărilor părţilor, o atare garanţie fiind esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că susţinerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanţă.
În cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând argumentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, inclusiv considerentele pentru care a admis unele critici de apel şi a înlăturat unele dintre apărările părţii adverse. Sub acest din urmă aspect, se constată că, prin întâmpinarea depusă la cererea de apel, s-au formulat apărări în legătură cu ambele critici de apel (nemotivarea sentinţei şi greşita respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii), apărări care au fost avute în vedere de instanţa de apel, atunci când a prezentat raţionamentul logico-juridic pentru care a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, decizia civilă recurată nu este motivată doar prin referire la dispoziţiile art. 1.384 din C. civ. şi la practica judiciară, ci cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, decelate în urma analizării criticilor de apel, precum şi a apărărilor ce au fost formulate prin întâmpinare.
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, atunci când a statuat că este nelegală soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, şi că reclamanta este îndreptăţită să se îndrepte împotriva pârâtei, pentru recuperarea sumei plătite către terţ, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.350 din C. civ. şi ale art. 254 alin. (1) din Codul muncii.
Înalta Curte constată că acest motiv nu este incident în cauză.
Lecturând considerentele deciziei recurate, se reţine că instanţa de apel nu a făcut aplicarea unor norme de drept material, astfel încât să poată fi invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci a constatat că prima instanţă, nesocotind dispoziţiile art. 22 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. civ., a respins, în mod nelegal, acţiunea, ca inadmisibilă, neregularitate procedurală ce a condus la anularea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, instanţa de apel nu a statuat că pretenţiile deduse judecăţii trebuie analizate în temeiul răspunderii civile delictuale, ci doar a reţinut că "practica judiciară depusă de apelantă distinge între prejudiciile cauzate de salariat, pe de o parte, angajatorului, iar, pe de altă parte, terţului care s-a îndreptat cu succes împotriva angajatorului, în această ultimă situaţie acţiunea în regres fiind admisibilă".
Reţinând admisibilitatea acţiunii, prin raportare la obiectul ei şi la temeiul de drept invocat (art. 1.384 din C. civ.), instanţa de apel a menţionat că "prima instanţă trebuia să verifice dacă, faţă de conţinutul hotărârilor judecătoreşti definitive prezentate pe larg în cererea de chemare în judecată, reclamanta era îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acţiune în regres, prin care să recupereze sumele de bani plătite către B. S.R.L., ca urmare a anulării unor acte întocmite de către Comisia de validare, în a cărei componenţă a intrat şi pârâta".
Ca atare, instanţa de apel nu a tranşat natura răspunderii civile incidente în cauză, ci doar a constatat că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 22 din C. proc. civ., urmând ca aceasta, în rejudecare, să verifice dacă reclamanta este îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acţiune în regres, întemeiată pe art. 1.384 din C. civ., ceea ce implică, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., identificarea regulilor de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, inclusiv stabilirea naturii răspunderii civile (contractuală sau, după caz, delictuală).
Din moment ce instanţa de apel nu a dezlegat felul răspunderii civile pe care se fundamentează raportul juridic litigios, nu pot fi analizate susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că ar fi aplicabile în cauză dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează o răspundere civilă contractuală şi care nu au fost invocate de către partea reclamantă, iar atragerea răspunderii pârâtei pe tărâm delictual ar înseamna înfrângerea acestor dispoziţii speciale, precum şi a regulii instituite la art. 1.350 alin. (3) din C. civ.. Astfel de argumente, dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt străine de considerentele deciziei recurate, astfel că nu vor fi analizate.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurenta-pârâtă, şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1555A/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2024.