Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20.07.2020 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii societatea B. S.R.L., C., administrator, D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata daunelor morale şi a despăgubirilor în sumă de 1.000.000 RON.
Conform menţiunilor din încheierile de şedinţă, cererea completatoare a fost comunicată societăţii pârâte B. S.R.L. La termenul din 26 noiembrie 2021, reprezentantul convenţional a invocat tardivitatea cererii, aspecte dezvoltate şi prin notele de şedinţă din 26 aprilie 2022, iar prin încheierea din 26.11.2021 s-a dispus comunicarea cererii către Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională O.R.L. "Prof. Dr. Dorin Hociota".
În şedinţa publică din 26.04.2022, faţă de cererea de modificare a cererii introductive înregistrată la 8.06.2021, ulterior primului termen de judecată şi în aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, întrucât pârâta B. S.R.L. nu şi-a dat acordul în acest sens.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1059 din 10 mai 2022, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâta societatea B. S.R.L..
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 3474 din 6 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1059 din 10 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Argeş.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a susţinut că hotărârea recurată este lovită de nulitate, întrucât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., nefiind menţionate motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale şi cele pe care se întemeiază hotărârea.
De asemenea, hotărârea este lovită de nulitate întrucât se menţionează că este definitivă, deşi este supusă recursului, şi au fost încălcate normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar decizia cuprinde menţiuni potrivnice.
Cererea de introducere în cauză a pârâtului IFACF ORL nu poate fi respinsă, neavând nicio importanţă că a fost formulată după primul termen, întrucât la momentul respectiv, nu putea cunoaşte fapta delictuală săvârşită de acesta, care rezultă tocmai din adresa falsă comunicată instanţei. Recurentul reclamant a considerat că nu are relevanţă împrejurarea că pârâta societatea B. S.R.L. s-a opus introducerii în cauză a noului pârât, întrucât o cerere formulată în acest sens pe cale separată ar fi trebuit oricum conexată prezentei cauze pentru stabilirea în mod complet a adevărului.
Având în vedere că a invocat falsitatea adresei emise de acest pârât, instanţa avea obligaţia, potrivit dispoziţiilor procedurale, să suspende cauza şi să înainteze înscrisul defăimat ca fals organelor de urmărire penală.
Pe fondul cauzei, apreciază că au fost pe deplin dovedite faptele delictuale şi sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul memoriului de recurs în care se reiterează situaţia de fapt.
Pentru aceste motive, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru introducerea în cauză a pârâtului IFACF ORL, administrarea probatoriului solicitat şi cercetarea falsului.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă societatea B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitate respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata- pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1 - 8.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de către reclamant, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, susţinând că s-au încălcat normele de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., atât cu privire la nemotivarea hotărârii, dar şi cele referitoare la menţiunea cu privire la calea de atac din partea finală a dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte constată că se invocă chestiuni care pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
Pe fondul cauzei se constată că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri, invocând că în luna septembrie 2018 a uitat cardul de sănătate pe tejgheaua farmaciei deţinute de pârâta societatea B. S.R.L., iar când s-a întors pentru a-l recupera nu l-a mai găsit, astfel că a fost în imposibilitatea de a fi supus unei intervenţii chirurgicale la care era programat în perioada următoare. A precizat că, după două luni, cardul i-a fost înapoiat de către farmacistă într-o stare degradată.
Prin sentinţa primei instanţe acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul reţinând, în esenţă, inexistenţa faptei ilicite pretins a fi comise de către pârâţi, având în vedere că, după eliberarea medicamentelor, cardul de sănătate a fost predat reclamantului, însă a fost uitat pe masă de către acesta, din neglijenţă, iar în ceea ce priveşte prejudiciul pretins s-a constatat că institutul medical nu a confirmat existenţa vreuunei programări în vederea unei intervenţii chirurgicale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, care a invocat nemotivarea sentinţei tribunalului, greşita decădere a reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, faptul că a solicitat înscrierea în fals cu privire la adresa institutului medical, însă instanţa nu a dispus suspendarea judecăţii şi trimiterea înscrisului către organele de cercetare penală, precum şi faptul că a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Soluţia instanţei de apel, de menţinere a sentinţei, s-a fundamentat pe faptul că este corectă soluţia tribunalului de decădere a reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, în raport cu poziţia pârâtei şi faţă de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. s-a reţinut că sentinţa apelată este motivată, iar nemulţumirea reclamantului cu privire la soluţia pronunţată şi neînsuşirea apărărilor unei părţi nu reprezintă vicii ale motivării; pe fondul cauzei s-a constatat că pierderea cardului de sănătate din neglijenţa reclamantului, după predarea acestuia de către farmacist, nu reprezintă o faptă ce poate fi imputată pârâţilor, iar, pe de altă parte, în cazul pierderii cardului de sănătate, acordarea serviciilor medicale se realizează pe bază de adeverinţă de înlocuire a cardului naţional, astfel că nu poate fi reţinută o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Astfel cum s-a arătat mai sus, criticile din memoriul de recurs susceptibile de analiză se referă la încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea sentinţei tribunalului, dar şi a celor referitoare la menţiunea cu privire la calea de atac din dispozitivul deciziei recurate.
Aceste susţineri ale recurentului-reclamant, ce se impun a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt lipsite de suport legal, în raport de cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. civ. şi de cele stipulate în art. 457 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
În speţă, instanţa de apel a constatat că motivul de apel referitor la nemotivarea hotărârii primei instanţe este neîntemeiat, reţinându-se în acest sens că "a fost motivată soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de tribunal, cu luarea în considerare a criticilor, a apărărilor şi a cadrului normativ aplicabil, fiind analizată îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, astfel că sunt respectate cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind menţionate motivele care au condus la această soluţie."
S-a mai reţinut că "simpla nemulţumire a reclamantului cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de acesta, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului de lege anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, mai ales celor care nu au relevanţă în cauză raportat la solicitările formulate de reclamant."
Astfel, în mod just curtea de apel, analizând motivul invocat de reclamant referitor la nemotivarea sentinţei, a concluzionat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea în totalitate de către instanţă a argumentelor prezentate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte consemnarea de către instanţa de apel în cuprinsul dispozitivului hotărârii recurate a menţiunii că decizia este definitivă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de faţă constă într-o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului, în raport de valoarea pretenţiilor formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, legiuitorul instituind în acest sens trei grade de jurisdicţie, conform art. 483 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., "în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată."
În acelaşi timp, conform prevederilor art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Prin urmare menţiunea greşită din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, în speţă reclamantul uzând de calea de atac a recursului.
Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant.
Totodată, recurentul a susţinut că "decizia cuprinde motive potrivnice", fără însă a expune chestiuni concrete subsumabile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., situaţie în care critica astfel formulată nu poate fi reţinută.
De asemenea, se mai constată că prin memoriul de recurs se critică stabilirea situaţiei de fapt ce rezultă din interpretarea probelor administrate. Or, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.
De altfel, nu se verifică nici susţinerea recurentului în sensul că ar fi formulat o cerere de înscriere în fals cu privire la adresa IFACF ORL, astfel că instanţele ar fi fost obligate să suspende judecata, câtă vreme la dosarul cauzei nu există o astfel de solicitare, ci doar cererea reclamantului, de modificare a cadrului procesual prin chemarea în judecată a institutului medical, prin care s-a arătat că răspunsul transmis tribunalului este fals . În consecinţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu a existat o solicitare expresă de defăimare ca fiind fals a înscrisului respectiv, fiind formulate numai apărări de fond şi solicitări de probe suplimentare în susţinerea acţiunii, situaţie în care nu se poate invoca o încălcare a normelor de procedură prin faptul că instanţa nu a procedat conform normelor legale incidente în cazul formulării unei astfel de cereri.
Motivele de recurs prin care recurentul reclamant a criticat aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a modifica, ulterior primului termen, cererea de chemare în judecată, nu sunt întemeiate. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, în încheierea din 26.04.2022 s-a consemnat că reclamantul a fost decăzut din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, având în vedere depunerea cererii peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ. precum şi faptul că pârâta S.C. B. S.R.L. şi-a exprimat dezacordul în privinţa primirii cererii.
Conform art. 204 C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol, "Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că normele procedurale expuse limitează temporal formularea unei cereri de modificare a cererii introductive, termenul legal fiind imperativ. Dată fiind această natură a termenului instituit de norma de procedură, precum şi faptul că respectiva normă permite modificarea cererii peste termen numai în anumite condiţii expres şi limitativ prevăzute, care, în speţă, nu erau întrunite, legea conţinând nicio excepţie în situaţia existenţei unei legături între cereri sau pentru cazul în care reclamantul a aflat ulterior elemente relevante, astfel cum a invocat recurentul reclamant, sancţiunea decăderii din dreptul de a modifica cererea a fost corect aplicată.
Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 3474 din 6 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E., S.C. B. S.R.L., C., D..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.