Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanţii A. şi B. - în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorei C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum şi la plata unor despăgubiri pentru daune morale în valoare de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii pentru primul reclamant, despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro pentru cea de-a doua reclamantă şi despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro pentru reclamanta minoră.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 691 din 14 iunie 2023, Tribunalul Harghita a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata:
- în favoarea reclamantului A. a unei despăgubiri pentru daune materiale de 472 de RON, precum şi la plata unei despăgubiri pentru daune morale în valoare de 200.000 RON;
- în favoarea reclamantei D. a unei despăgubiri pentru daune morale de 50.000 de RON;
- în favoarea reclamantei C. a unei despăgubiri pentru daune morale de 80.000 RON.
Pentru toate aceste despăgubiri, a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de plată a unei dobânzi legale potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 26 noiembrie 2019.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 272/A din 21 martie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, împotriva sentinţei civile nr. 691 din 14 iunie 2023 pronunţată de Tribunalul Mureş.
A respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 272/A din 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu titlu prealabil, recurentul-pârât a menţionat că, în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, instanţa de apel a indicat în mod eronat faptul că hotărârea este definitivă, faţă de prevederile art. 483 C. proc. civ., având deschisă calea de atac a recursului.
În continuare, în motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 407/2006 şi pe ale C. civ., realizând o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaţilor-reclamanţi.
Deşi incidentul ce face obiectul cauzei s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, consideră ca fiind relevantă modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite intimaţilor, prin raportare la aceste prevederi legale.
Arată că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensaţie echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul cauzei, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză a victimelor şi invocă, în acest sens, soluţii de practică judiciară în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale.
Astfel, având în vedere circumstanţele particulare ale litigiului, precizează că vindecarea intimatului a necesitat 8-9 de zile de îngrijiri medicale, prin leziunile traumatice suferite nefiindu-i pusă în primejdie viaţa, precum şi de faptul că, din documentele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că acesta ar fi fost salariat la momentul producerii incidentului.
Recurentul-pârât solicită ca, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de recurs să ţină cont de prevederile legale incidente, inclusiv de legea specială, precum şi de practica judiciară consolidată în această materie, făcând trimitere la o serie de hotărâri în care, în cauze similare, au fost acordate daune morale într-un cuantum mai redus decât cel stabilit în speţa dedusă judecăţii.
Prin urmare, fără a subestima impactul incomensurabil generat de un astfel de incident asupra victimei, apreciază ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât şi circumstanţele în care s-a produs prejudiciul şi criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimaţilor-reclamanţi.
De asemenea, consideră şi că instituirea exclusiv în sarcina recurentului-pârât a unei astfel de obligaţii de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.
În acest sens, precizează că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă ca "preţ al durerii".
Invocă, în acest sens, prevederile art. 1 lit. a) şi p) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare".
Totodată, arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. r) din acelaşi act normativ, gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune".
Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "gestionarii sunt obligaţi să asigure protecţia faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuţii specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplineşte condiţiile legii şi ale reglementărilor administratorului."
Analizând prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, apreciază că nu poate fi ţinut doar Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condiţiile în care nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligaţii căzând în sarcina Asociaţiei E. şi a F. Cristuru Secuiesc în calitate de gestionari.
În acest sens, deşi recurentul-pârât reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.
Invocă, aşadar, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 407/2006, prin omisiunea de a lua în considerare cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale, respectiv obligarea la plata daunelor morale stabilite în sarcina recurentului-pârât, în solidar cu E. şi cu Asociaţia F..
5. Apărări formulate în cauză:
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (19 iulie 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea introductivă, reclamanţii A. şi B., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorei C. au solicitat, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum şi la plata unor despăgubiri pentru daune morale în valoare de 80.000 de euro - pentru primul reclamant, despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro - pentru cea de-a doua reclamantă şi despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro - pentru reclamanta minoră, cu titlu de daune aferente prejudiciului suferit prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu din data de 26 noiembrie 2019, în urma atacului unui animal sălbatic (urs).
În conturarea cadrului factual, instanţele fondului au reţinut că, în timp ce era în gospodăria proprie, reclamantul A. a fost atacat în două rânduri de un urs, în prezenţa celor două reclamante, soţia şi fiica acesteia, iar în urma atacului suferit, reclamantul a necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale pentru leziunile traumatice suferite, iar ulterior atacului reclamanţii au suferit fizic şi psihic.
Analizând pretenţia dedusă judecăţii, prima instanţă a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale şi a stabilit în favoarea reclamantului A. plata unei despăgubiri pentru daune materiale de 472 de RON, precum şi plata unei despăgubiri pentru daune morale în valoare de 200.000 RON, în favoarea reclamantei D. - a unei despăgubiri pentru daune morale de 50.000 de RON, iar în favoarea reclamantei C. - a unei despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 80.000 RON.
Soluţia primei instanţe a fost validată de instanţa de apel, care procedând la verificarea jurisdicţională a sentinţei tribunalului, a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât.
Împotriva acestei hotărâri, recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a declarat recurs.
Prealabil, în ceea ce priveşte menţionarea de către instanţa de apel în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a faptului că hotărârea este definitivă, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege." Aşadar, menţiunea în cuprinsul deciziei atacate a faptului că este definitivă nu are niciun efect asupra admisibilităţii căii de atac.
Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat existenţa unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor Legii nr. 407/2006 şi a dispoziţiilor C. civ., prin aceea că instanţa de apel a realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaţilor-reclamanţi.
Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanţei de apel, se constată caracterul nefondat al acestora.
Evaluând hotărârea primei instanţe, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi a legalităţii acesteia, instanţa devolutivă de atac a stabilit cadrul legal incident speţei deduse judecăţii ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecinţa aplicabilităţii regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârşirii ilicitului reclamat), iar nu a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare în 13 ianuarie 2020).
Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a statuat în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speţă, a prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, recurentul-pârât a înţeles să reitereze criticile deduse judecăţii prin apelul formulat împotriva sentinţei, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziţii legale, invocând o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidenţă în litigiul pendinte.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că în mod judicios a stabilit instanţa de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt şi dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale "sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor".
În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin (rationae temporis) de prejudiciul a cărui reparare se solicită în cauză, susţinerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile.
În consecinţă, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate.
Lipsită de eficacitate juridică este şi solicitarea recurentului-pârât de reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor cu titlu de daune morale.
Astfel, se observă că recurentul-pârât invocă aspecte de temeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat, asupra căruia solicită o nouă dezlegare. Or, date fiind limitele de exercitare a recursului, care privesc strict elemente de legalitate, susţinerile recurentului ce privesc doar elemente factuale sunt excluse controlului judiciar specific căii extraordinare de atac.
Inclusiv critica referitoare la nerespectarea "criteriilor relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimatului" nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, corect reţinute de către instanţa de apel, nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, faţă de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.
Luând în considerare aspectele legate de stabilirea prejudiciului, în limitele relevate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs, se constată că instanţa de apel a respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanţă prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (stabilit de art. 1385 C. civ.), prin raportare la normele incidente în ceea ce priveşte repararea prejudiciului nepatrimonial (art. 1391 C. civ.), neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la datele particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a ţinut cont, în stabilirea cuantumului daunelor morale, de numeroase criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de fiecare dintre intimaţii-reclamanţi, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciile produse şi daunele morale acordate.
Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.
În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale şi morale, pentru ca, în acest mod, să se obţină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate.
Nici invocarea de către recurent a faptului că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont de o serie de soluţii de practică judiciară, pronunţate de către instanţele naţionale în alte speţe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanţele fiind ţinute doar de acele decizii ale Înaltei Curţi pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (recurs în interesul legii şi dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanţei de contencios constituţional.
În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea unor soluţii de practică judecătorească pronunţate în materia daunelor morale nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate, nefiind, aşadar, susceptibile de a fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cât priveşte critica în legătură cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România, în sensul că recurentul-pârât ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecinţa obligării Asociaţiei E. şi a F., în calitate de gestionari, la plata daunelor morale în solidar cu recurenta-pârâtă, deşi subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1 lit. a), p) şi r) şi în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, este însă nefondată.
Preliminar, se observă că, prin încheierea din 28 septembrie 2022 (neatacată cu apel), tribunalul a respins cererea pârâtului de introducere în cauză a F. Cristuru Secuiesc.
Totodată, prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei primei instanţe, apelantul-pârât s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, unele aspecte vizând atribuţiile de supraveghere şi control asupra fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs incidentul.
Aşadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terţ să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 28 septembrie 2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat.
Fără a antama aceste aspecte, se observă şi că susţinerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligaţii de plată, sunt lipsite de fundament.
Prin deducerea pretenţiei ce face obiectul cauzei în contradictoriu cu recurentul-pârât, intimaţii-reclamanţi au invocat îndeplinirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la existenţa raportului de cauzalitate dintre comportamentul animalului şi prejudiciu, cât şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de paznic juridic al animalului.
Conform art. 1375 C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ".
Totodată, potrivit art. 1377 din acelaşi act normativ, "în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".
Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre acestea, precum şi a cerinţei speciale referitoare la noţiunea de pază juridică.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale atunci când a reţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înţelesul prevederilor art. 1377 C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, precum şi calitatea procesuală pasivă în cauză.
Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc în mod expres că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului", în mod judicios a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimaţii-reclamanţi, neprezentând relevanţă existenţa contractului de gestionare a faunei cinegetice încheiat cu E. şi cu F..
Or, aceste Asociaţii, cu privire la care recurentul-pârât a susţinut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu au calitatea de proprietari al urşilor sălbatici şi nici nu exercită, în mod independent, controlul şi supravegherea acestora, ci au doar calitatea de gestionari al fondului de vânătoare, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006.
În aceste condiţii, E. şi F. nu pot fi ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără şi ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea şi relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007.
În condiţiile în care Asociaţiile sunt doar gestionari ai fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznici juridici, acestea nu pot fi ţinute să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului-reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispoziţiilor art. 1377 C. civ.
Aceste considerente sunt susţinute inclusiv de interpretarea dată de către instanţa de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări în prezenta etapă procesuală.
Astfel, evaluând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispoziţiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât şi la prevederile art. 1377 C. civ., instanţa devolutivă de atac a concluzionat în sensul că "pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor asigură controlul asupra modului în care fauna este gestionată în fondurile de vânătoare", pentru ca ulterior să stabilească şi că "în lipsa unor dispoziţii speciale în Legea nr. 407/2006, care să reglementeze răspunderea pentru prejudiciile provocate de atacul faunei sălbatice asupra oamenilor sunt aplicabile normele generale prevăzute de art. 1375 şi 1377 C. civ., responsabil de prejudiciu fiind entitatea care are paza faunei sălbatice, adică pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor".
A invoca, la acest moment procesual, contrariul presupune inclusiv o contestare a acestor reţineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia, iar nu şi cu privire la faptele cauzei (astfel cum decurg ele din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte a căror apreciere aparţine exclusiv instanţelor fondului).
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
Având în vedere soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 8925 RON, către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial justificat prin cele trei facturi depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 272/A din 21 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş– secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8925 RON, către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2024.