Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 2022 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4900000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada 23.03.2017–26.05.2017 în care a fost arestat preventiv în mod nelegal şi apoi achitat definitiv prin decizia penală nr. 523/02.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 817 din 25 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Neamţ, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ cu sediul în Municipiul Piatra Neamţ, ca prescrisă.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 148 din 19 martie 2024, Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 817 din 25 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 148 din 19 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a arătat că soluţia primei instanţe – de respingere a acţiunii, ca prescrisă, soluţie menţinută de instanţa de apel, este nelegală, în condiţiile în care dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod expres că: "Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegată de libertate."
Or, cauza dedusă judecăţii nu se încadrează între cele prevăzute de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât prin decizia Curţii de Apel Bacău nu s-a constatat nici eroarea judiciare şi nici privarea nelegală de libertate, dispoziţia legală fiind de strictă interpretare şi aplicare, aceasta neputând fi aplicată prin analogie la alte situaţii decât cele strict prevăzute.
Aşa cum s-a arătat prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, "în interpretarea şi aplicarea art. 539 alin. (2) noul C. proc. pen.., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate" - ceea ce înseamnă că actele jurisdicţionale prin care s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate şi pentru care este aplicabil textul art. 541 alin. (2) C. proc. pen., sunt diferite de hotărârea de achitare, care nu este prevăzută de acest text legal, condiţii în care devine aplicabil termenul general de prescripţie.
Totodată, acţiunea sa este întemeiată inclusiv pe dispoziţiile Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora, "în interpretarea şi aplicarea art. 539 noul C. proc. pen.., fată de efectele D. C. civ. nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită Dec. ÎCCJ (RID nr. 15/2017, soluţia de achitare, art. 16 alin. (1) lit. a)-d) noul C. proc. pen.., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplic, a art. 539 noul C. proc. pen..".
Din cuprinsul acestei soluţii, rezultă din nou, în mod clar, că acţiunea civilă întemeiată pe hotărârea instanţei de judecată, precum şi pe ordonanţe sau încheieri ale organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, este distinctă de acţiunea civilă întemeiată pe soluţia de achitare - cum este şi cazul de faţă şi, prin raportare la caracterul de strictă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie de 6 luni se aplică doar în prima ipoteză, fiind eronată extinderea aplicării acestuia şi în cazul acţiunii în despăgubiri întemeiată pe hotărârea definitivă de achitare, care nu este prevăzută de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (21 decembrie 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Obiectul cauzei, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii de chemare în judecată şi analizat de instanţele de fond, îl reprezintă acţiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral cauzat de măsura preventivă privativă nelegală, la care a fost supus recurentul-reclamant în perioada 23.03.2017–26.05.2017, în procesul penal finalizat definitiv cu soluţia de achitare pronunţată prin decizia penală nr. 523/02.06.2022 a Curţii de Apel Bacău.
În aceste circumstanţe factuale, în acord cu raţionamentul primei instanţe, curtea de apel a apreciat că, prin raportate la obiectul acţiunii şi temeiul cererii de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., care reglementează o procedură specifică, pentru care legea prevede un termen special de prescripţie a dreptului material la acţiune, respectiv termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
Recurentul-reclamant contestă aceste statuări ale instanţei devolutive şi, reiterând apărările formulate în faţa instanţelor de fond, reclamă aplicabilitatea în cauză a termenului general de prescripţie, astfel încât momentul de împlinire al prescripţiei dreptului material la acţiune să se plaseze ulterior celui stabilit prin decizia atacată, cu scopul de a obţine repararea prejudiciului moral, combinând practic instituţii juridice diferite – norma specială de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate (art. 539 din C. proc. civ.), căreia îi ataşează termenul general de prescripţie prevăzut în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun.
Astfel, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa acţiunii având ca obiect acordarea daunelor morale ca urmare a arestării nelegale prin prisma art. 539 C. proc. pen., arătând că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează între cele prevăzute de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât prin decizia Curţii de Apel Bacău nu s-a constatat nici eroarea judiciară şi nici privarea nelegală de libertate, dispoziţia legală fiind de strictă interpretare, neputând fi aplicată prin analogie la alte situaţii decât cele strict prevăzute.
Înalta Curte reţine că dreptul la despăgubiri consacrat în alin. (1) al art. 539 C. proc. pen. se naşte în cazul în care privarea de libertate este nelegală şi o asemenea nelegalitate a fost stabilită, după caz, "prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" - alin. (2) al art. 539 C. proc. civ.
Relaţia dintre dispoziţiile art. 539 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. trebuie privită din perspectiva dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă specială care instituie termenul legal în care o astfel de acţiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanţa civilă, şi anume, 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
Este necontestat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală ori injustă de libertate prevăzută de dispoziţiile C. proc. pen. este o procedură specială, iar reglementarea de către legiuitor a acestei proceduri în C. proc. pen. are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată în art. 1349 şi art. 1357 - 1380 din C. civ.
Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 şi art. 541 din C. proc. pen., incidenţa acestor dispoziţiile legale fiind corect reţinută de instanţa de apel.
În cauză, deşi nu se contestă temeiul legal al acţiunii (art. 539 din C. proc. civ.), susţinerile recurentului-reclamant, ce fac referire la Decizia nr. 15/2017 şi Decizia nr. 1/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv la Decizia nr. 136/2021 pronunţată de Curtea Constituţională, vizează în fapt admisibilitatea cererii, iar nu curgerea termenului de prescripţie.
Pretinzând, pe calea recursului de faţă, că statuările instanţei de apel sunt nelegale, recurentul-reclamant ignoră, nepermis, aspectele dezlegate prin intermediul deciziilor anterior menţionate, cărora le dă o interpretare proprie, în sensul că acţiunea civilă întemeiată pe hotărârea instanţei de judecată, pe ordonanţe sau încheieri ale organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, este distinctă de acţiunea civilă întemeiată pe soluţia de achitare (cum este cazul în speţă), apreciind că termenul de prescripţie de 6 luni se aplică doar în prima ipoteză, fiind eronată aplicarea acestuia şi în cazul acţiunii în despăgubiri întemeiată pe hotărârea definitivă de achitare, care, arată recurentul, nu este prevăzută de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.
Contrar acestor susţineri, în considerentele Deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.
Astfel, în paragraful 41 al deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că "(…) din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.."
Decizia Curţii Constituţionale face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând, după cum anterior s-a arătat, că în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului prevăzut de art. 514 C. proc. civ. (recurs în interesul legii), prin Decizia nr. 1/2023 a statuat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.
Întrucât, în litigiul pendinte, reclamantul s-a prevalat de soluţia de achitare prin care s-a soluţionat procesul penal pentru a reclama repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, devin incidente statuările deciziilor anterior evidenţiate, care vizează modul de interpretare şi aplicare a art. 539 din C. proc. civ. (aspect care însă nu a fost contestat în cauză), fără a produce însă efecte în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 541 alin. (2) din C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, din perspectiva criticii vizând prescripţia dreptului la acţiune, Înalta Curte constată că sunt legale statuările curţii de apel prin care s-a reţinut că în raport de conţinutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală, prin care s-a dispus achitarea recurentului, a fost soluţionată definitiv, respectiv 2 iunie 2022 - când a fost pronunţată decizia penală nr. 523 a Curţii de Apel Bacău.
Astfel cum anterior s-a arătat, dispoziţiile legale care reglementează termenul de prescripţie de drept comun de 3 ani nu sunt aplicabile, în considerarea caracterului special al normelor care guvernează răspunderea statului pentru ipoteza analizată, în raport cu caracterul general al dispoziţiilor C. civ.
Cum instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea legală a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) şi, implicit, a art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., cu observarea corectă a dezlegărilor cuprinse în decizia Curţii Constituţionale anterior evocată, criticile formulate de recurentul-reclamant se dovedesc a fi nefondate.
Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs şi de formulare a criticilor, recurentul nu a reuşit să evidenţieze nelegalitatea hotărârii instanţei din apel, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 148 din 19 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău– secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2024.